Clasa ca platforma gratuita de promovare

IMG_8573

Copilul meu mi-a spus ca azi la lectia de stiinte au avut oaspeti. Doi dentisti care le-au explicat cum sa-si curate corect dintii si ce nu trebuie sa lipseasca fiecarui om din setul de ingrijire a cavitatii bucale.

Eu zic ca e o informatie utila. Si ca din gura a doi specilisti suna parca mai convingator, decat din cea a mamei si a tatei, mai ales daca ei nu se pot mandri cu o dantura impecabila.

Doar ca…Acest „doar” apare intotdeauna cand ti-e viata mai draga. Acesti specialisti au oferit fiecarui copil cate o pasta de dinti si nu au uitat sa mentioneze ca e una „scumpa”.

Acum ma intreb, cine sunt acesti oameni si cum au ajuns sa predice in clase? Este evident ca sunt agenti de vanzare a unei companii farmaceutice. Este posibil sa aiba si studii de stomatologie. Dar, cum se face ca astfel de publicitate si-a facut loc si in scolile publice? Cine le-a permis sa dea copiilor aceasta pasta de dinti? S-a facut un concurs la nivel de Ministerul Educatiei sau, cel putin, la nivelul Directiei Municipale de Invatamant? Aceasta ora de educatie igienica face parte dintr-un program anume? Acesta companie farmaceutica a fost aleasa in urma unui tender? O sumedenie de intrebari la care as vrea sa am un raspuns.

In plus, cred ca ar fi fost mai mult decat dezirabil, ca astfel de schimbari in programul zilei sa fie anuntate din timp, iar parintii sa fie la curent despre tot felul de „oaspeti” care impart „daruri scumpe” copiilor nostri. Or, imi pare un gest nelalocul lui sa folosesti o lectie drept platforma de promovare.

As vrea sa cunosc si parerea altor parinti.

Anunțuri

Admiterea la scoala. Despre testare.

Azi dimineata, un post tv local si-a trmis reporterul intr-o clasa primara din capitala pentru a lua copiii la intrebari la ce varsta e bine sa inceapa scoala si daca ei sunt destepti.

Nu vreau sa vorbesc aici despre etica jurnalistului, ca n-are rost. Voi mentiona doar, in treacat, ca multi dintre ei habar n-au despre ce vorbesc.

Si eu am fost cu doua zile in urma sa vorbesc „la televizor” despre cum e sa-ti dai copilul in clasa intai si despre descoperirile sociologice pe care le-am facut in urma acestei experiente, care au venit sa intareasca concluziile mele facute inca din gradinita potrivit caror, de cele mai multe ori, parintii sunt cei care sustin cu multa daruire de sine sistemul nostru de invatamant corupt si schiop.

Dar, sa le luam pe rand…

Suntem in perioada in care copiii trebuie inscrisi in clasa intai. Asta inseamna zarva mare in multe case. Nu din cauza ca parintii nu stiu la ce scoala sa-si dea odorul, acest punct a fost deja decis cu 3 ani in urma (sau 2, sau 1- cifra nu prea are importnata). Acum, insa, a inceput panica – e destul de buna scoala pe care am ales-o? sau – e chiar atat de prestigioasa precum se zvoneste? cat e de pregatit copilul meu pentru testarea de admitere? e adevarat ca in aceasta scooala copiii vor face engleza de Oxford chiar din clasa intai? dar oare invatatorul este putrenic la matematica? off, unde e lista cu castigatorii de la Olimpiadele din anii trecuti si cati elevi din scoala asta figureaza in acea lista? Si alte doua mii de intrebari, dintre care niciuna nu se refera la cat de bine se va simti copilul in acea scoala.

Din curiozitate, am intrat pe un forum popular printre mamicile de la noi si am pieptanat putin sectiunea dedicata scolilor si procesului de admitere in ele. Pe final, in cap a ramas doar un cuvat – isterie.

„Copilul meu merita ce e mai bun”. „Ce e mai bun”,desigur, se reduce la o scoala considerata de elita, care trece candidatii la clasa intai printr-o sita a performantelor si a altor invetii elitiste, sustinute cu atata ardoare de parintii care vor sa faureasca un viitor luminos copiilor lor. Care, la randul lor, nu vor decat sa fie lasati in pace sa se mai joace nitel.

…testarea a fost foarte serioasa, comisie cu director, adjuncti, se testeaza copiii si la auz muzical, deci trebuie sa pregateasca un cintec, probleme de logica, operatii matematice, informatii generale pe care copilul trebuie sa le cunoasca din gradinita.

…foarte multe intrebari legate de Eminescu, Vieru, Vangheli, limba, dansuri nationale. Se recita o poezie, in baza careia se adreseaza intrebari. Concretizati sensul cuvintelor din poezie. Cine e autorul acesteia. Sunt apreciate poeziile in spirit national, despre tara, limba etc. (sursa: mama.md)

Dragi parinti, testarile de admitere sunt interzise in scoli conform legii!

Art.15, (2) Testarea copiilor in vederea admiterii in clasa I a scolilor de stat este interzisa, cu exceptia admiterii in scolile cu profil artistic sau sportiv.

Si da, aveti tot dreptul sa sunati unde trebuie pentru a semnala o incalcare grava a legii. Insa, cei care o vor face ii vom numara pe degete, deoarece multi parinti nu sunt decat incantati de desteptaciunea odraslelor lor, care au venit in clasa intai pregatiti riguros de catre educatoarea de la gradinita, in timp ce ceilalti copii isi dormeau somnul de amiaza sau erau inca in drum spre gradinita. Pe cand alti parinti, din anumite cazue, sunt infricosati de ideea mergerii importiva sistemului corupt. (Oare care or fi fiind cauzele?)

In plus, testarile sunt sustinute si din motive destul de meschine. Unii parinti nu vor ca vlastarii lor sa stea in aceeasi banca cu copii parintii caror nu au depus niciun efort pentru a fi admisi. Cu copii prosti, intr-un cuvant.

***

Va urma…

Mission accomplished sau lasa si alti parinti sa-si mai bata capul

Azi in drum spre scoala, Ilinca si-a intalnit colega de clasa M. O fetita ca din cartile cu ispravile lui Guguta. Blonda, cu nasucul in vant, vorbareata, dezghetata si foarte responsabila – copilul schimba cateva forme de transport pana ajunge la scoala. Singurica.

Mergeam si ascultam cum ciripesc cele doua. E curios sa asculti ce vorbesc pustoaicele. Cum chicotesc la glumite stranii. La un moment, tema a ajuns la lectiile de dans.

-… domnul A. nu loveste tare, el da asa, usurel, cu palma…da iaca doamna R. mi-a tras o curea drept peste rinichi…- spune M. cu o gurita pana la urechi.

–  Te-a durut? – o intreb, incercand sa pastrez calmul

– Hiii, mai intrebati!

– I-ai spus mamei?

– I-am spus abia aseara.

– Si mama ce zice? Vine la scoala sa vorbeasca cu doamna profesoara?

– Nu stiu…Mama are un bebelus acasa si nu poate…

Of. Viata mea de mama.

***

Discutia cu doamna profesoara a fost scurta. Dumneaei era la curent cu problema mea. Si parea oarecum revoltata de revolta mea. Copii sunt multi, neascultatori, baietii obraznici se bat, dar pe Ilinca ea a atins-o usurel. Si apoi, peste o saptamana este un concurs important de dans, iar ei, nesuferitii, nu vor sa lucreze. In fine, nu mi-a spus nimic nou. Anume la o astfel de explicatie ma asteptam.

Intre timp, diriginta, ca sa nu scape situatia de sub control, a batut alarma la administratia scolii, a initiat o ancheta independenta si a transmis copiilor un chestionar anonim. Majoritatea copiilor au recunsocut ca au fost loviti la lectia de dans.

***

Nedumerirea mea ramane in vigoare: de ce tac parintii? Chiar niciun parinte sa nu fi fost la curent cu metodele netraditionale de predare a dansului? Sau chiar sunt atat de lenesi sa bata un drum in plus la scoala, ca sa ceara lamuriri de la doamna invatatoare? Sau chiar tin atat de mult la traditia noastra ancestrala de a baga carte in copil cu ajutorul batului?

Samca sa-i stie. Eu, nu stiu cum, am obosit. Azi chiar pot sa spun – treaba lor. Eu misiunea mea de parinte mi-am indeplinit-o la acest capitol. Si sunt sigura, ca Ilinca n-o sa mai vada cureaua la lectia de dans. Doamna invatatoare a inteles foarte bine mesajul meu. Am avut eu grija.

Cureaua facatoarea de minuni

 

„Nu va bateti copiii? Ii cresteti in armonie? Le dezvoltati simtul de respect pentru semenii lor? Ii invatati ca toti sunt egali? Nicio grija! Scolile noastre le vor arata ce inseamna viata reala, adevarata! Veniti la noi si copilul vostru se va transforma dintr-un smiorcait hipersensibil intr-un om de valoare pentru societatea noastra!
Ministerul Educatiei al Republicii Moldova, intotdeauna alaturi.”

Ma ofer sa fac copyrighting gratuit celor care stau la volanul educatiei in tara asta. Iar parintilor care nu se intereseaza ce sa intampla cu copiii lor la scoala sau se interesaeaza, dar cred ca e normal ca bucata din bucata lor sa fie educata cu cureaua de catre unele cadre didactice turbate de atata exces de zel, nu le doresc decat succes in viata si liniste sufleteasca noaptea.

Deasupra familiei noastre parca s-a oprit nu stiu care planeta care favorizeaza agresiunea si violenta. Ilinca a primit ieri, in timpul orei de dans, o curea peste posterior si mana. De la invatatoare. Normal. Culmea e ca aceasta tactica educationala nu este practicata pentru prima data si nu doar Ilinca a incasat-o, dar si alti copii, majoritatea fiind baieti.

Nu stai in poztie corect – poc. Nu tii spatele drept – poc. Ai facut vreo prostioara in timpul lectiei – poc. Cureaua doamnei X. – cea mai buna antrenoare de dans. De azi cu reduceri de sezon!

Sa fie clar. Pe mine nu ma intereseaza a lovit-o tare sau nu. Pe mine nu ma inetresaza ca si in alta parte se practica asa metode de educatie. Pe mine nu ma intereseaza opiniile oamenilor care cred ca un copil altfel nu va face performante decat de frica biciustii. Toti care au de gand sa vina cu astfel comentarii sau care au venit deja, n-au decat sa creada mai departe ce vor si sa-si lase copiii batuti de cine nu-i e lene.

Si inca ceva. Eu cred in vorbele copilului meu. Ca daca n-am crede noi, parintii, cine sa creada? Incercati o data, o singura data, sa aveti dubii si sa aratati asta copilului vostru in momentul in care el vine la voi cu o durere si veti vedea ce efect va avea asta dupa. Pe urma sa nu va intrebati de ce oare cel mic nu mai povesteste nimic.

Nici nu stiu pe cine sunt infuriata mai tare. Pe invatatoarea geniala sau pe parintii copiii caror au fost loviti si ei nu au descoperit ce se intampla cu cei mici la orele de dans sau au descoperit, dar s-au facut ca ploua de dragul unor performante pe ringul de dans.

***

Cel mai gustos moment din toata istoria este faptul ca invatatoarea roaga copiii sai favoriti sa aduca cureaua. Ceva de genul „Maricica, ada, te rog cureaua…”. Si Maricica se executa.

Suntem egali? O branza. Sau, cum zice mama – o ceapa.

Putin despre copiii-agresori

Sunt situatii cand lucrurile nu par atat de evidente precum ne-ar place. Sau precum am fost invatati.  De exemplu, ca agresorul e rau, iar cel agresat-e bun, deoarece e victima.

Azi dimineata m-am convins ca un copil care loveste alt copil, este si el victima. Si durerea lui este cu mult mai profunda. O durere ce o poarta cu el si cu care nu stie ce sa faca.

Am fost la scoala sa semnalez invatatoarei ca o colega a lovit-o pe Ilinca cu piciorul, in vestiarul salii de dans. Motivul era destul de banal: Ilinca manca o chifla, copilului i s-a facut pofta si, neasateptand ca Ilinca sa-i ofere o bucatica, a lovit-o cu piciorul mai jos de burta. Ieri am descris cazul si reactia mea aici.

Dar, pe rand.

Venind aseara acasa si gasindu-mi fata vesela si bine-dispusa, fara traume vizibile, am discutat cu ea si am inteles ca si-a iertat colega si nu-i poarta pica. Eu, insa, mi-am pastrat decizia de a ma prezenta la scoala, deoarece nu am vrut sa ma fac ca nimic nu s-a intamplat si sa pretind ca un copil care il loveste pe altul e o priveliste normala si la ordinea de zi in orice scoala.

Si am stat pe ganduri toata seara. Mi-am imaginat cum se simtea copilul-agresor in acel moment. Eram sigura ca sta cu frica-n san, deoarece stie ca a procedat gresit. Probabil ciuleste urechea la fiecare apel telefonic care ar putea veni din partea mamei copilului agresat. Probabil nu a mancat, deoarece frica de pedeapsa ii paralizase stomacul. Ma gadeam ca un copil fericit nu ar lovi atat de brutal pe nimeni niciodata. Si ca acest copil traieste acum clipe de cosmar. El e rau, pofticios si hapsin, posibil asta era laitmotivul serii. Sunt aproape sigura ca undeva in sufletelul lui se ascundea acest simbure al indoielii ca ar putea fi vreodata mai bun. Atat de mult ma gandisem la acel pui de om derutat, incat cautam in mintea si in inima mea cea mai inofesniva metoda de a-l face sa inteleaga ca eu ca mama nu sunt de acord cu faptul ca mi-a atacat puiul, dar si sa mai inteleaga ca nu-i vreau raul si ca n-ul voi trage de urechi sau face scandal.

Ajungand la scoala si discutand cu invatatoarea, am inteles ca am avut dreptate. Fetita trece prin niste momente deloc usoare in viata unui copil de 8 ani. Momente despre care nu am niciun drept sa scriu aici (dar, pentru a nu semana panica, vreau doar sa mentionez ca parintii sunt, Slava Domnului, vii si sanatosi).

Imi venea sa plang. Mai ales ca o vedeam cum sta in fata mea, cu ochii plini de lacrimi si foarte pierduta.

Mi-a placut atitudinea invatatoarei, care nu a brutalizat-o sau amenintat-o ca va chema parintii care ii vor gasi ac de cojoc. Cel mai mult ma temeam de un eventual scandal. Nu pentru ca mi-ar fi frica de eventuale repercusiuni asupra copilului meu, ci pentru ca in acel moment ma temeam cel mai mult pentru psihicul acelei fetite, care poate nu ar fi rezistat unei noi presiuni.

***

Acest caz mi-a servit o lectie practica de viata. Datorita lui, am inteles ca trebuie sa ma uit dincolo de niste consecinte directe a unui act. In cazul dat, durerea pe care i-a cauzat-o fiicei mele. Si ca un copil care loveste este un copil care are nevoie de dragoste si atentie dubla sau chiar tripla.

Si inca un lucru important. Vreau sa multumesc tuturor care au comentat la postarea de ieri, precum si celor care au comentat pe pagina blogului sau pe pagina mea personala de pe Facebook. Au fost comentarii pretioase, cu marturisiri personale si sfaturi venite din experiente proprii. Si vreau sa va spun ca ati avut dreptate cei care m-ati incurajat sa-mi sustin copilul in astfel de momente, deoarece asa el se va simti protejat si va capata mai multa incredere in sine.

***

Azi, intrand in clasa, Ilinca parca se inaltase cu un cap. Era atat de luminoasa si calma si se putea citi in ochii ei un fel de siguranta duioasa ca este acolo cineva langa ea care nu o va lasa no matter what.

Eu m-am simtit altfel.

Cum a incasat copilul meu un picior in burta. La scoala. De la o fetita.

Azi dupa-amiaza, Ilinca m-a sunat plangand. Se inneca in lacrimi si sughituri. O colega de clasa a lovit-o, cu toata puterea ei de copil cu apropae 10 kg mai mult decat Ilinca, cu piciorul in zona abdominala, atingandu-i partile corpului direct responsabile pentru nasterea copiilor.

Cauza conflictului, dupa spusele copilului meu, este refuzul Ilincai de a se imparti cu o bucata de coptura pusa de bunica in ghiozdan dimineata. Or, noi avem o istorie aparte cu placintele si copturile puse de bunica in ghiozdan dimineata. Ideea este ca mama coace mult si gustos. Daca nu-i placinta cu mar, e cu branza, daca nu e placinta sunt cornulete cu nuca si bezea, daca nu sunt cornulete este coptura dupa reteta strabunicai, daca nu copturi dupa reteta strabunicai, atunci „baba”, un chec de culoare maronie,  facut dupa o reteta veche din Bucovina. Dupa un an de scoala, in care Ilinca nu prea apuca sa manance, deoarece se impartea cu multi colegi din clasa, care o asaltau cu „da-mi si mie”, noi am decis ca nu-i mai punem in ghiozdan nimic, in afara de covrigi, biscuti si chifle de magazin. In plus, am facut ceva ce nu-mi imagina ca as face vreodata. Am rugat-o pe Ilinca sa nu se imparta cu toata clasa, deoarece eu nu-mi pot permite sa hranesc o clasa de copii. N-au decat sa-si bata parintii cui le are. Cam dur, dar uneori trebuie sa stii sa spui „nu”.

Eu nu stiu exact ce s-a intamplat azi. Dar, stiu cu siguranta, ca Ilinca nu se bate. Din pacate. Deoarece eu din gradinita o invat sa dea inapoi atunci cand e cazul. Exact asa cum sunt invatati baietii. Ea insa are alt caracter si invataturile mele nu au niciun ecou si nu provoaca altceva decat un ras zglobiu.

Reactia mea a fost destul de evidenta in astfel de situatii. Am rugat-o sa-i dea telefonul fetei sa vorbesc cu ea. Copilul, evident a refuzat sa discute cu mama victimei. Si bine a facut, deoarece ii faceam un dus rece ca o traumatizam pe toata viata. Cert este, insa, ca maine vom avea un show la scoala. Si la urmatoarea sedinta de parinti, la fel. Or, cum am mai pomenit undeva in acest blog, eu sunt genul de mama turbatica. Atingeti-mi copilul, ca va scot ochii cu unghiile mele scurte. Si nu exista argument care m-ar convinge ca nu am dreptul sa nu-mi apar puiul.

***

In fine, copiii nu sunt departe de maturi la capitolul cruzime.

Voi reveni cu actualizari.

Lectia de muzica

Din camera copilului meu vin niste sunete fantastice. „Valsul florilor” de Ceailovski, una dinte melodiile ei preferate. Peste ceva timp va urma si „Mica serenada” de Mozart. Eu cunosc bine programul ei muzical preferat. E acelasi disc pe care il ascultam pe cand eram insarcinata cu ea.

Eu sunt cumva linistita penrtu educatia muzicala a Ilincai. Si chiar daca are perioade „Justin Bieber”, stiu ca undeva, in adancul sufletului si memoriei ei, este cladit un templu frumos si trainic din Ceaikovski, Mozart, Satie, Nat King Cole, Jacques Brel, Diana Krall si Florence Welch.

***

Multumesc si scolii pentru nume noi (de ex. Edvard Grieg) care aduc cu ele si experiente auditive noi. Doar ca ma intreb, oamenii care au alcatuit manualul de „Educatie muzicala” pentru clasa a II-a, au vazut vreaodata copii de 8 ani? Cum arata ei, cum citesc ei, ce inteleg ei, ce vor ei? Eu tare ma indoiesc.

***

Din tema de acasa pentru maine (de povestit textul):

„Cantecul fara cuvinte reprezinta o creatie instrumentala de proportii mici. Pentru aceasta este caracteristica cantabilitatea deosebit de accentuata a liniei melodice”.

„Exercitiul 2: Expuneti-va opinia referitoare la caracterul cantabil al lucrarii audiate”.

Serios? Eu am 31 de ani, am absolvit facultatea, avand cea mai mare medie din promotie (e scris in anexa la diploma negru pe alb) si eu nu am inteles nicio boaba din cele scrise mai sus. Cum vreti ca un copil de 8 ani sa invete cu placere cand el nu intelege din ceea ce se cere de la el si invata pe de rost de frica unui doi.