Melancolice. Dumnezeu.

In dimineata in care m-am trezit si am simtit ca sunt Dumnezeu, mi-am facut o cafea. Apoi m-am asezat pe scaun si m-am gandit ce as putea face daca tot sunt Dumnezeu. Si am tras din tigara. Dumnezeu fumeaza. Si Dumnezeu bea, pana intra in sip, vorba fetei cu parul negru care adusese toti dracii pe Pamant. Si Dumnezeu vrea. Dumnezeu arde, sus, cu muntele Elbrus in fund, inconjurat de vulcanul dezlantuit. Dumnezeu merge la dansuri, sambata seara, trecand pe langa fetele din satul vecin, parfumate si machiate ca inainte de ultima batalie pentru Troia.

Dumnezeu le poate pe toate. El isi poate acorda o insula langa Wallis si Futuna pentru a-si petrece acolo zilele tihnite cand va iesi la pensie. Dumnezeu ara pamantul si creste varza. Dumnzeu fumeaza iarba pana isi incetoseaza de fum toate drumurile care duc pana la El. Dumnezeu vrea liniste.

***

In dimineata in care m-am trezit si am stiut ca sunt Dumnezeu, am scos din dulap sandalele, de pe timpul Arcii lui Noe, mi-am ras capul, privindu-ma in ochi, disperata in asteptarea Dalilei, mi-am acoperit corpul, flamand si insetat si am iesit in strada. Ca sa ma vada toti. Cat sunt eu de Dumnezeu. Cum le stiu si le pot pe toate. Cum pot decide cine pe cine sa iubeasca si cine pe cine sa ingroape. Sa ma urmareasca cum ma opresc la un colt de strada si impart iertari. Cum impart mila, sarind peste unul sau peste una, cum ma joc cu nebuna cea roscata care isi inchipuise si ea candva ca imi poate uzurpa tronul. Las’ sa simta pe piele ei ce simteam eu atunci cand s-a gaurit cupola Universului si nu aveam unde ma adaposti de ploaie. Las’ sa se tavaleasca si ea in tarana cum o faceam eu cand navalise cuceritorii si mi-au dezgolit trupul si mi-au scos sufletul pe un varf de sulita pentru a-l renega, pentru a ma convinge ca eu nu sunt eu si ca varful meu de munte nu e decat o gramada de vata. Da, de aceea ca si Dumnezeu se supara. Si poarta pica.

***

In dimineata in care m-am trezit si am inteles ca sunt Dumnezeu m-am gandit ca ar fi bine sa fie dragoste. Si ca a venit timpul sa-mi culc demonii.

Decembrie

Violet, violent. Ea incearca sa gaseasca diferenta dintre aceste doua cuvinte despartite de linia orizontului.

Candva ea stia sa prinda cuvintele din zbor, sa le simta culoarea cu degetele, la o simpla atingere. Carte e verde. Verdele e ca si catifeaua. Rochie e visiniu. Visiniul e moale si subtire, ca pielea de pe fata unei femei imbatranite. Casa e alb, fericire e galben, imn – rosu aprins.

***

De o saptamana ea doarme pe canapea. Imbracata. Cu ochii innegriti de la creion. Nelinistea o maninca pe dinauntru, de parca carii, dupa ce s-au indopat cu orologiul lasat mostenire de strabunicul, fost chiabur, s-au mutat in maruntaiele sale.

Violet. Violent. Doua cuvinte ce stau aninate de ea, ca doua rufe falfaind in bataia vantului pe sarma din fata casei.

„Cine nu stie sa astepte, nu stie sa iubeasca”- auzise aceasta fraza la statia de troleibuze de langa casa, intr-o seara de vara, cand pierduse sirul zilelor in care doar un singur cuvant avea culoare si textura. Asteptare. Albastru, satinat.

Trebuie, trebuie sa astepti. Inca putin. Putin de tot.

Cineva i-a spus intr-o zi ca asteptarea nu are rost. Ca asteapta doar cei slabi si prosti. Sa mearga sa ia ce-i al ei.

Dar, ce e al ei?

Ea nu vrea sa ia. Ea vrea sa dea.

***

Cand ii traia bunica, la ea veneau in fiecare seara vecinele. Temele lor preferate erau clostele cu pui si Martorii lui Iehova, care cica dormeau imbracati in asteptarea Judecatii de Apoi. Si ea de o saptamana asteapta Judecata de Apoi.

Cuvintele isi schimba culoarea in timp. Asteptare devenise negru si viscos ca smoala. Se lipise de ea. Ca si rucsacul purtat de nebunii care se pornesc sa faca inconjurul lumii pe jos. Daca i-ar place comparatiile romantice, s-ar gandi ca seamana cu un inger cu aripile pline de smoala, care nu-l mai pot ridica in ceruri si pe care le taraie din urma, la fel cum un maidanez taraie o carpa gasita la gunoi, imaginandu-si ca are o comoara.

Daca ar fi mai tare de fire, mai extravaganta, mai disperata, s-ar duce si s-ar culca sub un gard, asa cum vroia sa faca mama ei, in clipele in care intelegea, mai bine ca in alte zile, ca singura cu doi copii nu mai trebuieste nimanui.

S-ar face una cu pamantul.

Ar ramane ca o stana de piatra la intrarea in parc prin care trec in fiecare dimineata copiii in drum spre scoala. Baietii vor alerga, vor impinge fetele din spate, acestea vor sari prin parti, pitigaind taios si lovind in ei cu ghiozdanle roz. In toata galagia si zarva creata in jurul ei, ea nu-si va mai putea asculta gandurile.

Gand – gri si moale ca vata.

***

Dimineata de marti nu anuntase nimic bun. Cerul laptos, de inceput de un decembrie incert, ii amintea de iarna petrecuta in estul Angliei, unde se exilase dupa o dragoste pe care si-o inventase singura intr-o dupa-amiaza de primavara, intorcandu-se acasa dupa ore. Era ultimul an de facultate. Gasise un baiat eminent, care vorbea sapte limbi si rezolva ecuatii din mers.

Idila durase sase luni, in care invatase trei cuvinte in albaneza, aflase ca Transnistria are valuata nationala si simtise pe pielea sa cum e sa fii parasita de un premiant. Peste trei luni plecase.

Acum, dupa 12 ani de la acea iarna atomica, cu gust de bere englezeasca si transpiratie ce aducea a fish’n’chips, ea statea singura in fata geamului, cu blugii ponisiti, care de o spatmana erau si haina de zi si pijama, rugumand o felie de paine neagra. Era fericita. Dragostea s-a intors acasa.

***

Violet, violent.

Dragoste – violet, elastic.

Dragoste care intoarce pe dos. Palmuieste. Injura. Promite. Innebuneste. Pleaca trantind usa. Tace. Revine. Cuminte. Senina. Timida. Violenta.

Iarna

Femeile pleaca iarna. Dupa-amiaza, intre spalatul veselei si stransul rufelor de pe franghie. Sau dimineata devreme, inainte ca cei ai casei sa se trezeasca si sa vada nelinistea din ochii lor. Iar daca barbatii pleaca la o alta femeie, femeile pleaca, de obicei, sa se gaseasca pe ele insele.

Dupa ani de neiubire, de anemie sentimentala, de liniste sufleteasca molateca si nopti caldute in care gandurile fugeau de la „ce mai face oare baiatul cela cu care avusesem o aventura in anul 3 de facultate” si „cat mai are oare”, plecarea, ce nu fusese niciodata o evidenta, devine o necesitate acuta. Ca si necesitatea vitala de a inspira si a expira si de a impinge copilul in momentul nasterii.

Femeile isi strang valiza absente. Toate aceste haine care au fost adunate de-a lungul anotimpurilor, nu mai au nicio valoare, decat valoarea sentimentala a anilor petrecuti langa un om care demult a incetat sa mai stranga roiuri de fluturi in burta, doar prin simpla sa prezenta. Bluza pe care o poarta la fiecare a doua zi de nastere a prietenilor de familie, rochia gri, purtata deja la trei nunti la care au fost invitati, paltonul de iarna, cumparat inca in timpul cand faceau dragoste de trei ori pe sampatana. Atat de demult. Acum ea nu-si mai completeaza „garderoba” cu piese mari, deoarece trebuie sa-l imbrace pe el. El, care a fost promovat.

Femeile ies din casa incet, vinovate. Dupa usa nu le asteapta dragostea vietii lor, pentru care ar fi in stare sa lipeasca cu banda adeziva gura lumii sau sa-si astupe cu un dop de beton gaura din suflet. Valiza e prea grea, umpluta cu obiecte cumparate in graba in ultimile zile inainte de plecare, cand dorinta de libertate si recunoastere n-a putut fi innabusita de grija pentru bugetul familiei; drumul spre noua destinatie – prea lung, ca si orice drum neplanificat. Desi ani la rand a trait in umbra duminicilor lancede, cand nu avea nimic mai interesant de facut, decat sa gandeasca o viata mai buna pentru fata cea tanara care mai traia timid intr-un colt luminos al sufletului ei.

Femeile pleaca iarna. Cand vremea e nemiloasa si zapada se transforma in glod. Cand trebuie sa supravietuiesti Craciunul pentru a ajunge la primavara. La primavara.

Nota: Alt articol de pe blogul meu alternativ bibelouri. Ne pregatim de iarna.

Linia vietii

Daca mi-ai da mana ta, ti-as citi in palma drumurile facute ca sa ajungi pana la mine. Ti-as numara cararile sufletului pe care le-ai alergat ca sa fugi de ispite, de femei cu par de foc si de oameni spini, pentru a gasi  camaruta mica, cu lumina putina in care eu te astept cuminte, rezemata de usor, impletindu-mi varfurile cositei.

Daca mi-ai da mana ta, ai sti ca nu mai ai pentru ce bate drumurile de tara, care ti-au uzat talpile papucilor si te-au facut morocanos din lipsa de conversatie. Or, un fir de iarba iti vorbeste cat iti vorbeste, dar, cu timpul, isi vede si el de treaba lui.

Daca mi-ai da mana ta, ai simti cum imi bate inima. Calm, ritmat. Am antrenat-o ani la rand, am tinut-o in lesa, am lihnit-o de foame, asa incat sa uite gustul hranei si sa nu mai ceara nimic. Am invata-o sa taca cand te vede trecand.

Daca mi-ai da mana ta, mi-ai citi liniile vietii cu palmele tale de om care a uitat drumul acasa, de frica sa nu se piarda.

Nota: al treilea refugiat de pe bibelouri.

Heroina

Mi-am injectat heorina. Mi-au zburat capacele si turnurile. Mi-a fugit oastea, speriata de generalul dezlantuit. Au ars corturile de campanie si a exploadat praful de pusca. E prapad in tara.

Fidelii ma ameninta cu temnita. Imi tipa in urechi ca ma vor inchide. Pentru tradare. Pentru ca le-am promis pamanturi, mari, paduri indepartate si temple pentru a celebra vitejia lor.

Acum…Acum mi se revarsa prin vene heroina. Imi sta in cap. In inima. In stomacul intors pe dos. Acum in loc de sange imi curge Gangele cu apa lui infecta, inundandu-mi maruntaiele cu trupuri de indieni in asteptarea celei de-a saptea reincarnari.

– A intrat Venus in Peste – mi-a spus profetul. Mare cumpana in imparatie. Seceta, razboaie si foamete. Femei violate de barbari in piei de tigri. Copii luati in robie. Asta vrei?

– Asta vreau. Sa arda cetatea pana la temelii. Sa ia tot ce am vanat ani la rand. Sa ne ia femeile, curve descreierate. Sa ne inrobeasca copiii incestuosi. Sa ne curete sangele. Si apoi sa fie lumina. Vreau lumina.  Peste ruine si pamant crapat de arsita. Peste cortul meu de conducator de osti. Peste mine. Aproape mort, inghitit de oceanul pe care il adapostesc.

Lasati-ma cu doza mea. Altfel va ard de vii. Fara a astepta barbarii.

 

PS: Eu nu consum droguri, de aceea ca sunt inconjurata de oameni-droguri, de la care te poate rupe mai ceva ca de la orice heroina. Deci, totul e simbol.

Viata tot drog e.

Nota: Acesta este al doilea venit de pe blogul meu alternativ bibelouri.

 

Dumnezeu

In dimineata in care m-am trezit si am simtit ca sunt Dumnezeu, mi-am facut o cafea. Apoi m-am asezat pe scaun si m-am gandit ce as putea face daca tot sunt Dumnezeu. Si am tras din tigara. Dumnezeu fumeaza. Si Dumnezeu bea, pana intra in sip, vorba fetei cu parul negru care adusese toti dracii pe Pamant. Si Dumnezeu vrea. Dumnezeu arde, sus, cu muntele Elbrus in fund, inconjurat de vulcanul dezlantuit. Dumnezeu merge la dansuri, sambata seara, trecand pe langa fetele din satul vecin, parfumate si machiate ca inainte de ultima batalie pentru Troia.

Dumnezeu le poate pe toate. El isi poate acorda o insula langa Wallis si Futuna pentru a-si petrece acolo zilele tihnite cand va iesi la pensie. Dumnezeu ara pamantul si creste varza. Dumnzeu fumeaza iarba pana isi incetoseaza de fum toate drumurile care duc pana la El. Dumnezeu vrea liniste.

***

In dimineata in care m-am trezit si am stiut ca sunt Dumnezeu, am scos din dulap sandalele, de pe timpul Arcii lui Noe, mi-am ras capul, privindu-ma in ochi, disperata in asteptarea Dalilei, mi-am acoperit corpul, flamand si insetat si am iesit in strada. Ca sa ma vada toti. Cat sunt eu de Dumnezeu. Cum le stiu si le pot pe toate. Cum pot decide cine pe cine sa iubeasca si cine pe cine sa ingroape. Sa ma urmareasca cum ma opresc la un colt de strada si impart iertari. Cum impart mila, sarind peste unul sau peste una, cum ma joc cu nebuna cea roscata care isi inchipuise si ea candva ca imi poate uzurpa tronul. Las’ sa simta pe piele ei ce simteam eu atunci cand s-a gaurit cupola Universului si nu aveam unde ma adaposti de ploaie. Las’ sa se tavaleasca si ea in tarana cum o faceam eu cand navalise cuceritorii si mi-au dezgolit trupul si mi-au scos sufletul pe un varf de sulita pentru a-l renega, pentru a ma convinge ca eu nu sunt eu si ca varful meu de munte nu e decat o gramada de vata. Da, de aceea ca si Dumnezeu se supara. Si poarta pica.

***

In dimineata in care m-am trezit si am inteles ca sunt Dumnezeu m-am gandit ca ar fi bine sa fie dragoste. Si ca a venit timpul sa-mi culc demonii.

 

Nota: are loc marea migratie de pe blogul meu altrenativ bibelouri.