Alde madamele

De patru luni nu mai locuiesc in „casa parinteasca”. Si de patru luni nimeni nu face curat la etajul la care am copilarit si la care si-a copilarit o buna parte din anisori copilul meu. Dar astea sunt nostalgiile si problemele mele.

Problema cui, insa, este faptul ca vecinii care in continuare ridica si coboara scarile pana la etajul trei, impreuna cu copiii lor, pentru care acest etaj, la fel, face parte din copilarie, nu inteleg de ce ar trebui sa dea cu matura cateva trepte si un palier?

Bine le sade acestor matroane, cand ies gatite, machiate, pe tocuri italienesti si coboara scarile ce duc de la usa lor, din cateva sloiuri de metal si lemn, pline de mucuri de tigara, scrum si gunoi de toata mana. Si ele se vor doamne. Ele circula in masini de marca, merg seara in localuri, in casa au doar covoare moi, de iti ineci picioarele pana la glezne in ele, oglinzi, orologii cumparate de la anticari si draperii groase, ca sa nu care cumva sa se vada si din strada abundenta de care sunt inconjurate.

Eu le inteleg oarecum reticenta de a matura si spala un etaj. Nu se cade. Dansele nu au facut acest drum pana la capitala ca sa roada niste pereti obstesti cu unghii alungite cu atata truda si osanda. Dansele se vor madame. Iar cand vii si ceri 10 lei de apartament pentru a palti pe cineva care ar putea face curat, ele stramba din nas. Nu, aceste cheltuieli nu au fost prevazute in bugetul familiei. Si, in genere, nu ma deranjati cu astfel de intrebari marunte. Chirtoaca e vinovat.

Pe mine ma amuza tot mai mult tema „cat e de rau la Chisinau”. Si cum madame, alde vecinele mele, stau si povestesc ce frumos e la Cehia, Austria, Ungaria, cum e plin de flori pe la balcoane, cum totul e curatel si frumusel si ce placere e sa locuiesti acolo, da’ nu aici, in orasul asta mizerabil, unde nici nu poti iesi din casa, fara ca sa te impiedici de gunoiul pe care l-ai cultivat cu atata prisosinta si ai asteptat ca el sa dispara ca prin minune.

Minuni nu-s, dragele mele. Exista insa maturi, carpe, caldari, Domestos, lopatele pentru gunoi. Si initiativa.

 

 

Anunțuri

Clasa ca platforma gratuita de promovare

IMG_8573

Copilul meu mi-a spus ca azi la lectia de stiinte au avut oaspeti. Doi dentisti care le-au explicat cum sa-si curate corect dintii si ce nu trebuie sa lipseasca fiecarui om din setul de ingrijire a cavitatii bucale.

Eu zic ca e o informatie utila. Si ca din gura a doi specilisti suna parca mai convingator, decat din cea a mamei si a tatei, mai ales daca ei nu se pot mandri cu o dantura impecabila.

Doar ca…Acest „doar” apare intotdeauna cand ti-e viata mai draga. Acesti specialisti au oferit fiecarui copil cate o pasta de dinti si nu au uitat sa mentioneze ca e una „scumpa”.

Acum ma intreb, cine sunt acesti oameni si cum au ajuns sa predice in clase? Este evident ca sunt agenti de vanzare a unei companii farmaceutice. Este posibil sa aiba si studii de stomatologie. Dar, cum se face ca astfel de publicitate si-a facut loc si in scolile publice? Cine le-a permis sa dea copiilor aceasta pasta de dinti? S-a facut un concurs la nivel de Ministerul Educatiei sau, cel putin, la nivelul Directiei Municipale de Invatamant? Aceasta ora de educatie igienica face parte dintr-un program anume? Acesta companie farmaceutica a fost aleasa in urma unui tender? O sumedenie de intrebari la care as vrea sa am un raspuns.

In plus, cred ca ar fi fost mai mult decat dezirabil, ca astfel de schimbari in programul zilei sa fie anuntate din timp, iar parintii sa fie la curent despre tot felul de „oaspeti” care impart „daruri scumpe” copiilor nostri. Or, imi pare un gest nelalocul lui sa folosesti o lectie drept platforma de promovare.

As vrea sa cunosc si parerea altor parinti.

I have a dream…

…copilul meu se mearga la scoala, sa intre in clasa, sa se aseze in banca si sa zambeasca. Decontractat, liber. Iar in timpul cela, cat el traieste bucuria revederii cu prietenii si invatatoarea, dupa usa sa nu stea grupuri de parinti care discuta despre bani, care se susoteste si face calcule, care numara banii din buzunarul altora, ii imparte si, eventual, da in obraz parintilor care au alte viziuni.

…sa nu mai fiu tratata ca o cioara alba, sa nu mi se repete de cateva ori pe zi ca din cauza incapatanarii mele copilul meu va avea de suferit.

… sa nu fiu numita retrograda, deoarece nu vreau sa contribui la achizitionarea unui televizor cu plasma pentru clasa a 3-a.

… sa fiu inteleasa, atunci cand cer argumente bazate pe studii ce ar demonstra ca un televizor cu plasma ar ridica nivelul asimilarii materialului la copiii de 8-9 ani si ca folosirea unui televizor cu plasma reprezinta un adevarat know-how pe care noi avem sansa sa-l implementam printre primii.

… sa nu fiu considerata naiva, deoarece cred ca legile au fost facute pentru a fi respectate, iar respectul incepe cu fiecare din noi.

… sa nu trebuisca sa incep fiecare an scolar ca pe o noua lupta. Nu cer nimic neobisnuit. Cer, pur si simplu, sa nu fiu amenintata ca fata mea va fi scoasa de la lectiile la care se va folosi un amarat de televizor cu plasma. Un moft, de fapt. Deoarece, atat timp cat nu exista o directiva a Ministerului Educatiei ce ar fundamenta procurarea acestui aparat, consider ca aceasta achizitie este inutila. Si, apoi, chiar daca aceasta directiva ar exista, ea ar veni odata cu fondurile alocate intru sustinerea acesteia.

… cel mai mult, insa, imi doresc sa nu fiu aratata cu degetul sau sa nu fie invartit degetul la timpla, atunci cand sunt vazuta sau pomenita. Actiunile mele sa nu fie interpretate ca ceva in afara normei, iar copilul meu sa nu fie luat drept copilul unei „nebune”.

Nu sunt nebuna. Si nici imbecila, cum insinueaza unii prin comentarii. Sunt un om normal, care are dreptul sa traiasca normal in tara cetateanul careia este, fara sa-mi fie adus doar un singur si epuizat argument, valabil pentru unii in orice situatie „Ap asa-i in Moldova…Daca nu-ti place, du-te in Europa…”.

PS: Mi-am zis ca nu scriu nimic despre aceasta zi de scoala, ca statusul ignore ar fi, poate cea mai buna optiune in situatia in care simt ca nu mai am resurse sa ma impotrivesc sau sa lupt cu morile cu vant. Dar, pana la urma, am decis ca odata ce am intrat in aceasta hora, nu mai pot iesi din ea. In plus, inca n-a aparut omul care sa-mi ingradeasca dreptul la opinie si la libera exprimare. Chiar si cu pretul ca va trebui sa-mi tin copilul acasa. Or, cum poti sa-i spui copilului ca legile nu trebuie incalcate, ca mai apoi sa le inclaci foarte lejer, de frica de gura lumii?

Disclaimer: In chestiunea procurarii televizorului cu plasma pentru clasa, am intrat in conflict deschis doar cu cativa parinti, care, am inteles, sunt ideologii. Cu invatatoarea, directia scolii sau alti reprezentanti oficiali nu am avut deocamdata nicio discutie si nu pot sa-i invinuiesc de nimic, atat timp cat nu am dovezi.

Nu

Cel mai mult ma mira in aceasta tara incapacitatea oamenilor de a spune „nu”.

„Nu, nu vreau.”

„Nu, merci.”

„Nu acum, altadata.”

„Nu, nu ma intereseaza.”

De ce oameni maturi, cu o experienta de viata in spate, cu copii de crescut si parinti de ajutat, oameni care au construit case, oameni care administreaza afaceri, fie ele si mici, oameni care, cu siguranta, au o opinie despre orice,  chiar si imprumutata, nu pot spune „NU”?

Sunt doar doua litere. N si U. Pronuntate dintr-o rasuflare fac „NU”.

Pana la urma urmei, antrenati-va seara de seara in fata oglinzii si cu siguranta va veni ziua cand veti simti ca sunteti gata sa duceti povara unui „nu”.

„Nu, bani pentru o noua cumparatura inutila pentru clasa nu dau”.

„Nu, 500 de lei pentru matineul de sfarsit de an de la mine nu veti vedea”.

„Nu, copilul meu nu trebuie batut.”

„Nu, dvs. nu aveti dreptate.”

„Nu, eu nu sunt de acord cu aceasta decizie.”

„Nu, eu nu ma voi supune acestei reguli inventate de dvs.”

De ce toti acesti oameni, care cresc alti oameni, nu-si pot asuma responsabilitatea unui „nu”? De ce toti mormaie pe sub mustati, discuta pe la colturi, se indigneaza la bucatarie, dar nimeni nu spune „Nu, doamna invatatoare/educatoare/directoare/doctor, eu cred ca dvs. nu aveti dreptate. Eu cred ca dvs. exagerati. Eu nu voi da bani”?!

Bormasina pentru copiii nostri

Eu deseori sunt intrebata daca nu ma tem ca intr-o zi tatal copilului meu, fiind cetateanul unei tari straine, tara in care s-a nascut respectivul copil, va dori sa-si ia progenitura „acasa”, el avand o serie de avantaje in fata judecatorilor din propria sa tara, cel mai mare fiind avantajul sangelui. Nu ma tem.

Nu ma tem fiind foarte constienta de ceea ce pot sa-i ofer eu. Si toate darurile si ofertele mele nu vor avea absolut nicio valoare in momentul in care copilul va avea nevoie de ingrijiri medicale concrete.

Nu ma tem, cu atat mai mult cu cat la noi in sala de operatie se foloseste bormasina si clestele cu care tatuca scotea cuiele ruginite din scanduri.

Noi bocim pe toate canalele, in toate ziarele, pe toate paginile din Facebook cu „veniti acasa mai copii”, tara are nevoie de voi, voi sunteti viitorul nostru. Da, veniti acasa mai, copii, ca noi avem o bormasina pentru voi. Si pentru copiii vostri.

Sincer, eu acum nu pot gasi niciun argument credibil cu care as putea iesi in fata unui judecator francez care mi-ar oferi cuvantul.

Eu nu pot gasi acest argument nici pentru o eventuala discutie cu fiica mea. Eu stiu, eu cunosc, eu inteleg toate argumentele ce tin de dragoste, comunicare, apropiere si alte chestii frumoase de care e nevoie in viata unui om. Dar un cuvant bun de al meu nu va putea fi niciodata tot atat de eficient pe cat poate fi un utilaj medical bun. Si nu zic performant, ci doar bun.

Eu azi nu mai am puteri sa scriu la tema. Si nici maine. Ceva imi spune ca cineva a calcat prin strachini foarte serios in ziua in care a decis ca trebuie sa revina acasa. Asta cred ca e limita despre care vorbesc unii oameni. Eu nu-i mai dau nicio sansa. Patetic? Poate. But who gives a damn shit about it?

Blockbusterul „Bormasina 1”

Blockusterul „Bormasina 2”

Apel semi-necenzurat catre cadrele didactice

Dati-mi o balta destul de adanca in care sa-mi bag picioarele. Pe malul baltii am sa pun un panou, facut dintr-un carton batut intr-un cui pe un bat de la harlet. Pe carton voi scrie „Scoala moldoveneasca”.

Imi bag picioarele in scoala moldoveneasca. Imi bag picioarele in intreg sistemul de invatamant din Moldova, fie el prescolar, scolar sau universitar. Imi bag picioarele atat de adanc, incat frecventarea scolii nu va mai fi obligatorie pentru copilul meu.

Imi bag picioarele in voi, stimate cadre didactice. Da, da, corect! In voi! Asa cum voi va bagati picioarele in copilul meu si, respectiv, in mine, asa si eu imi bag picioarele in sentimentele voastre. Respect pentru respect.

Simtiti-va jignite, scandalizate, alarmate. Simtiti-va f*** pe la spate. Asa cum eu m-am simtit f***, adanc si fara placere, in ziua in care copilul meu mi-a spus ca doamna invatatoare de dansuri a croit-o cu centura de piele. Sau, de exemplu, cum la concertul de sfarsit de an, m-am simtit f*** pe neprins de veste, fara ca sa fiu intrebata daca am chef sa fiu f*** dupa o zi incarcata de lucru. Dar, cine m-a intrebat? M-ati f***, plesnindu-mi copilul peste frunte de aceea ca a fost unul dintre copiii care nu a intrat pe unde trebuie pe scena. Si doar copilul, naivul de el, a dansat frumos, iar noi am venit cu toata familia, l-am adus chiar si pe bunciul copilului de la tara, ca sa-si vada nepoata, frumoasa, supla ca o trestioara, cum danseaza si cum este prima pe scena la sfarsitul dansului. Dar stiti cand cel mai tare m-am simtit f*** impitriva vointei mele? Cand am venit la copilul meu cu un buchet de trandafiri, sa-l felicit pentru performanta frumoasa, iar el plangea, in puii mei! Plangea, de aceea ca doamna invatatoare nu s-a putut stapani pana ce nu a plesnit-o peste frunte. Pe cinstea mea, as fi luat acel buchet si vi l-as fi introdus exact in locul cu pricina. In locul in care voi pe mine ma f*** zi de zi. Dar copilul nu a vrut sa-mi dea buchetul inapoi. Era buchetul lui. Meritat.

Mie nu-mi pasa de problemele voastre de femei nesatisfacute. De menopauza voastra. De certurile cu sotul. De copiii vostri pe care i-ati crescut asa cum v-a dus capul. Mie imi pasa  sa va faceti corect meseria. Iar daca nu sunteti in stare, sa stati acasa. Sau sa lucrati taxatoare in troleibuze.

Eu vreau un copil sanatos. Eu nu vreau un copil paralizat de frica. Zi de zi, trebuie sa-mi reeduc copilul dupa educatia pe care voi va pricepeti atat de bine sa i-o aplicati.

Si inca ceva, dragi cadre didactice. Oamenii inteleg cel mai bine atunci cand cu ei se vorbeste calm. Cine v-a invatat ca tipetele sunt solutia? Si cine va plati despagubiri morale copilului meu in capul caruia s-a creat deja reflexul ca doar prin tipete poti obtine ceva? Dar mie cine imi va plati despagubiri pentru faptul ca seara de seara incerc, lupt, ma zbat sa-l fac sa inteleaga ca tipetele si urletele nu sunt o cale corecta de solutionare a conflictului? Si ca eu nu trebuie sa urlu ca sa ma fac auzita? Sa va dau in judecata? Vreti o calatorie imaginara in Europa, prin statia CEDO?

Iar acum pe sleau. Eu am sa va urmaresc. Am sa ascult ce se intampla la lectii. Am sa filmez cu camera ascunsa. Eu am sa va f*** asa cum voi ma f***. Doar cu o mica diferenta – eu mi-am inceput viata sexuala mai devreme decat ati inceput-o voi si cunosc mai bine practicile care nu duc la satisfactie.

Jihad, dragi cadre didactice.

Nu ne asteptati la ultimul sunet, noi mergem sa ne bagam picioarele in Marea Mediterana.

***

Si pentru a finisa pe o nota poetica, ca doar va place frumosul si poezia, va dedic cateva randuri din Cosbuc. Iar daca aveti putina imaginatie, veti putea usor parafraza versurile:

Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

Scrisoare de demisie pentru Primarul meu

Stimate domnule Primar!

Vorbeam zilele astea cu o prietena apropiata despre cum sa traiesti o viata constienta, frumoasa si echilibrata. Ea imi recomanda sa practic gandirea pozitiva, gratitudinea, sa vorbesc doar despre ceea ce imi place in loc de ceea ce nu-mi place si sa privesc lumea din jurul meu cu ochi plini de recunostinta si umilinta. Niste sfaturi foarte pretioase, domnule Primar. Insa, eu nu le pot aplica in intregime. Si dvs. sunteti cauza tristetii mele existentiale. Zi de zi.

Voi fi explicita din start. Eu nu sunt o persoana patetica. Ba dimpotriva, de multe ori am fost invinuita de prea multa rationalitate si lipsa de sentimente. Smiorcaiala si cautarea de vinovati nu fac parte din registrul meu de valori. Acestea fiind spuse, vreau sa va aduc o invinuire – imi otraviti o mare parte din existenta. Si nu e nimic personal. Daca era un alt Primar, tot atat de talentat, in locul dvs., il invinuiam pe dansul.

Eu m-am nascut in acest oras din parinti veniti de la tara pentru a-si completa studiile universitare. Am avut (si am) parinti frumosi, destepti si cu diploma unei facultati intodeauna prestigioase. Ei au locuit un timp la gazda, s-au inghesuit impreuna cu doi copii si o alta familie tanara intr-un apartament micut. In 1985 si-au cumparat un apartament in complexul locativ de la Albisoara, in zona Patinoarului de azi. Parintii mei impreuna cu alti tineri prorprietari de apartamente noi-noute au fost cei care au sadit copaci, flori si au vopsit bancile imprejurul blocului nostru, pentru ca azi eu si copilul meu sa fim cei care sapa, vopsesc, matura si dau cu var.

Aceasta mica introducere a fost necesara pentru ca sa intelegeti ca am baut din acest oras odata cu laptele mamei. Aici mi-a fost primul suspin, prima gradinita, aici mi-au fost primele plimbari, aici parintii mei s-au pupat prima data si din acest oras tata fura flori din parcuri pentru a o impresiona pe mama. Iar eu am revenit in acest oras dupa cativa ani de instrainare. Si aici aveam de gand sa raman…daca nu erati dvs. si alti responsabili de la Primarie.

Or, vedeti dle. Primar, tot ce se intampla in acest oras are cel mai direct efect asupra mea. In cazul in care aceasta afirmare este neclara pentru dvs, va voi da un exemplu – imaginati-va ca cineva se apropie de dvs. si va zmulge un par de la ceafa. Fara sa fie rugat. Ati simtit vreodata durerea de la zmulgerea pe neprins de veste a unui fir de par din ceafa? Cand surpriza este atat de mare si neplacuta, incat ochii se umplu instantaneu cu lacrimi si un fel de ciuda amestecata cu durere urca din punctul in care este concentrata toata fiinta noastra (centrul puterii corpului uman) pana la inima. Da, imaginati-va, cat dezastru poate produce o simpla zmulgere a unui singur firisor din ceafa!

Pai iata, dl. Primar, zi de zi, imi zmulgeti fire de par din ceafa. Si zi de zi imi spun ca gata, azi voi fi pregatita, azi nu voi suferi atat de mult, azi imi voi stapani vibratiile sufletului, plin de ciuda si suferinta, azi va fi altfel… Dar nu-mi iese. Surpriza e acolo. Durerea vine si ea. Ciuda, deznadejdea, dezamagirea alearag si ele din urma.

Daca cunostesti orasul, cred ca sunteti la curent ca o parte din strada Albisoara (cea intre Patinoar si ASEM) este construita la poalele dealului unde este situat un cartier istoric. Colina Puskin, str. Zamfir Arbore, Ivan Zaikin, sediul primei Loje Masonice moldovenesti, Moara Rosie, str. Sf. Andrei, un capat de Sfatul Tarii. Este o zona foarte placuta, cu casute mici, cu case mai mari, cu cateva blocuri de pe timpul lui Stalin, nu foarte inalte, si chiar un complex locativ relativ nou, construit de una dintre cele mai mari companii de constructii de la noi, care isi are si sediul in zona. Si, fapt rar intalnit in Chisinau, aceasta companie si-a inscris, de bine de rau, opera in ansamblul arhitectonic al zonei. Si e frumos!

Acest cartier este leaganul copilariei mele. Patetic? Poate. Dar cum cei nascuti la sat isi au mahala lor, noi, orasenii, tot avem mahalele noastre. Mahale dragi, mahale cu istorie, mahale care vrem sa le vedem respectate si ingrijite, chiar daca cu altfel de case si alti stapani.

Or azi, in drum spre servici, pe str. Zaikin, unde sunt doar case cu maximum doua etaje si un scuar pitoresc, m-am oprit, am tras aer in piept si mi-am inghitit lacrimile. Exercitiul meu de echilibru si gratitudine s-a oprit in acel moment.

La adresa respectiva era o casuta albastra, cocheta, cu o curte si o terasa acoperita cu o panza alba, prinsa de niste barne din lemn. De cate ori treceam pe acolo, urcam pe un delusor, ca sa trag cu ochiul in curtea casei, atat de simpatice si atat de europene.

Casa a fost demolata. Am obesrvat-o cu ceva timp in urma. Dar m-am gandit ca vor construi in locul ei o casa mai mare, adica ceva cu doua etaje, cu gradina si garaj. Ca ce altceva poti construi pe un teren atat de mic?

Cum ce poti? Moldovanul totul poate. Ce problema?

Acolo, pe strada cea verde, aproape neschimbata de la inceputul sec. XX, intre casute de maximum doua etaje, o firma de constructii aparuta peste noapte, ridica un cogemite bloc de 9 etaje.

Un bloc de 9 etaje intre casute si gradinute.

Un bloc de 9 etaje pe o strada care nu are o infrastructura adecvata.

Stimate dl.Primar, dvs ati vizitat alte orase, in afara de Chisinau? Am auzit ca ati invatat la Bucuresti. Inseamna ca sunteti la curent cu viata din alte capitale. Cum vi se pare Chisinaul in comparatie cu alte orase? Credeti ca e normal ceea ce se intampla aici? Credeti ca e normal sa-i bagi omului in coasta un bloc de 9 etaje? Credeti ca e normal sa nu fiti in stare sa refuzati constructia unui mostru pe un petec de pamant? Credeti ca enormal ca noi, oamenii din acest oras, trebuie sa traim intr-o mocirla? Credeti ca e normal sa fim tratati fara respect? Credeti ca e normal ca orice venetic si incult sa vina sa ne dicteze ce trebuie sa facem noi pe pamantul nostru? Credeti ca e normal ca orice agramat cu punga plina sa vina, pardon, sa-si dea jos pantalonii si sa se defece acolo unde ii vine lui mai comod? Credeti ca e normal sa ne furati orasul? Ca asta faceti. Ni-l furati. Bucatica cu bucatica. Petec cu petec. Iar noi nu suntem pentru dvs. decat o adunatura de ratati sentimentali care plang pe bloguri, ziare si televiziuni, ca ne fura cineva orasul. Ca ne scot din casa. Ca ne acopera soarele. Ca ne fac sa respiram numai cu praf de constructii.

Biserici, gherete si blocuri oribile. Asta e Chisinaul de azi.

Si azi sunt suparata pe lipsa mea de caracter si pe faptul ca mi-am ascultat colegii si am votat pentru dvs. in turul doi al ultimilor alegeri locale. Dar stiti ce, dl. Primar? Eu vreau sa pot fi un om echilibrat, in armonie cu lumea exterioara, sa fiu doar dragoste si gratitudine si din aceasta cauza pun la cale un plan de exil. De ce exil? De aceea ca nu voi pleca de buna voie. Ci manata de dvs. si toti colegii dvs. talentati si responsabili.

Imi voi lua copilul, barbatul, valiza si voi pleca sa sap si sa sadesc flori in alt oras. Acolo unde voi fi respectata, iar copilul meu, iesind din casa va vedea, in loc de gherete, biserici si blocuri construite pe un teren de joaca, un parc amenajat, un muzeu, o librarie.

Eu cred ca dvs.sunteti dator sa stiti ce gandesc eu despre dvs., deoarece eu si altii de teapa mea v-au facut Primar. Dvs. pe mine ma serviti si in fata mea trebuie sa dati darea de seama.

Prin aceasta scrisoarea vreau sa va aduc la cunostinta ca de azi sunteti demis fara drept de restabilire in functie.

Paste fericit va doresc.