Admiterea la scoala. Despre testare.

Azi dimineata, un post tv local si-a trmis reporterul intr-o clasa primara din capitala pentru a lua copiii la intrebari la ce varsta e bine sa inceapa scoala si daca ei sunt destepti.

Nu vreau sa vorbesc aici despre etica jurnalistului, ca n-are rost. Voi mentiona doar, in treacat, ca multi dintre ei habar n-au despre ce vorbesc.

Si eu am fost cu doua zile in urma sa vorbesc „la televizor” despre cum e sa-ti dai copilul in clasa intai si despre descoperirile sociologice pe care le-am facut in urma acestei experiente, care au venit sa intareasca concluziile mele facute inca din gradinita potrivit caror, de cele mai multe ori, parintii sunt cei care sustin cu multa daruire de sine sistemul nostru de invatamant corupt si schiop.

Dar, sa le luam pe rand…

Suntem in perioada in care copiii trebuie inscrisi in clasa intai. Asta inseamna zarva mare in multe case. Nu din cauza ca parintii nu stiu la ce scoala sa-si dea odorul, acest punct a fost deja decis cu 3 ani in urma (sau 2, sau 1- cifra nu prea are importnata). Acum, insa, a inceput panica – e destul de buna scoala pe care am ales-o? sau – e chiar atat de prestigioasa precum se zvoneste? cat e de pregatit copilul meu pentru testarea de admitere? e adevarat ca in aceasta scooala copiii vor face engleza de Oxford chiar din clasa intai? dar oare invatatorul este putrenic la matematica? off, unde e lista cu castigatorii de la Olimpiadele din anii trecuti si cati elevi din scoala asta figureaza in acea lista? Si alte doua mii de intrebari, dintre care niciuna nu se refera la cat de bine se va simti copilul in acea scoala.

Din curiozitate, am intrat pe un forum popular printre mamicile de la noi si am pieptanat putin sectiunea dedicata scolilor si procesului de admitere in ele. Pe final, in cap a ramas doar un cuvat – isterie.

„Copilul meu merita ce e mai bun”. „Ce e mai bun”,desigur, se reduce la o scoala considerata de elita, care trece candidatii la clasa intai printr-o sita a performantelor si a altor invetii elitiste, sustinute cu atata ardoare de parintii care vor sa faureasca un viitor luminos copiilor lor. Care, la randul lor, nu vor decat sa fie lasati in pace sa se mai joace nitel.

…testarea a fost foarte serioasa, comisie cu director, adjuncti, se testeaza copiii si la auz muzical, deci trebuie sa pregateasca un cintec, probleme de logica, operatii matematice, informatii generale pe care copilul trebuie sa le cunoasca din gradinita.

…foarte multe intrebari legate de Eminescu, Vieru, Vangheli, limba, dansuri nationale. Se recita o poezie, in baza careia se adreseaza intrebari. Concretizati sensul cuvintelor din poezie. Cine e autorul acesteia. Sunt apreciate poeziile in spirit national, despre tara, limba etc. (sursa: mama.md)

Dragi parinti, testarile de admitere sunt interzise in scoli conform legii!

Art.15, (2) Testarea copiilor in vederea admiterii in clasa I a scolilor de stat este interzisa, cu exceptia admiterii in scolile cu profil artistic sau sportiv.

Si da, aveti tot dreptul sa sunati unde trebuie pentru a semnala o incalcare grava a legii. Insa, cei care o vor face ii vom numara pe degete, deoarece multi parinti nu sunt decat incantati de desteptaciunea odraslelor lor, care au venit in clasa intai pregatiti riguros de catre educatoarea de la gradinita, in timp ce ceilalti copii isi dormeau somnul de amiaza sau erau inca in drum spre gradinita. Pe cand alti parinti, din anumite cazue, sunt infricosati de ideea mergerii importiva sistemului corupt. (Oare care or fi fiind cauzele?)

In plus, testarile sunt sustinute si din motive destul de meschine. Unii parinti nu vor ca vlastarii lor sa stea in aceeasi banca cu copii parintii caror nu au depus niciun efort pentru a fi admisi. Cu copii prosti, intr-un cuvant.

***

Va urma…

Postare educativ – moralista

Ieri am fost la prima adunare de parinti la care nu sedeam dupa usa, ci in clasa, in banca copilului meu.

Sint un fenomen curios aceste adunari. Iar daca esti atent, poti descoperi si, mai ales, intelege multe lucruri interesante.

De exemplu, ca, de cele mai multe ori, invatatorul are dreptate (niciodata nu m-as fi gandit ca as recunoaste acest fapt). Ca parintii sint cei care, prin educatia de acasa, le insufla copiilor lipsa de respect fata de invatator, in primul rind, si apoi fata de toti ceilalti oameni. Ca problema cea mare in scolile noastre nu sint cadrele didactice nepricepute, ci lipsa celor 7 ani de-acasa a elevilor. Ca parintii isi trimit copiii la scoala pentru a pune o cruce mare si groasa pe orice implicare morala din partea lor. Las’ statul sa-i educe. Incepind cu cele mai elementare reguli de viata.

Intarzierile la prima lectie, chiar si locuind la doi pasi de scoala, obraznicia cu care copiii raspund la orice observatie, indiferenta si lipsa de ineteres fata de ceea ce se intampla in jurul lor – toate acestea sunt greselile parintilor. Cum vreti sa vorbeasca copilul, cand mama lui stie sa vorbeasca numai in doi peri? Cum vreti sa reactioneze copilul, cand parintele nu poate raspunde calm la o intrebare si e vesnic in defensiva? Sau, mai rau, in ofensiva?

Voi trece aici peste intrebarile aberante pe care le-am auzit, peste propunerele extravagante (ca sa nu le numesc altfel), cum ar fi instalarea camerelor web in veceuri, a cooler-elor de apa pe coridoarele claselor primare sau a unui monitor cu diagonala de un metru, pe care ar fi scrise activitatile din scoala in acea zi.

Sedinta s-a terminat aproape pasnic. Se mai auzeau ici-colo ecourile unor nemultumiri neinsemnate. Or, se vor gasi intotdeauna oameni care vad doar paiul din ochiul altora. Si aceea – cu jumate de gura. La un moment dat, se incepuse chiar si o cvazi-cearta intre doua mamici la tema „daca e bine sa nu sa ne recompensam copiii”.

Aceasta sedinta cu parintii,care nu prevestea mari descoperiri, m-a convins, inca o data, de un lucru esential: copiii se educa acasa. Scoala ii poate doar orienta prin viata, le poate da cunostintele pe care nu toti parintii sint in stare sa le ofere. In rest, familia ramane locul in care omul se formeaza, parintii fiind primii si cei mai importanti invatatori. Ne place sau nu. De ne este lene sau nu. Am facut un copil – ii purtam de grija. In cel mai frumos mod de care sintem in stare.

Scoala noastra cea de toate zilele

Este a doua dimineata in care viata imi pare mai binevoitoare si mai roz (cu nuante de auriu). A inceput vacanta scolara! Iar odata cu ea au luat sfarsit scularile la ora 6, cautarea exasperata a taxi-urilor si calatoriile la alt capat de oras intr-o masina supraincalzita.

***

Au trecut 2 luni de cand Ilinca a inceput scoala. Si parca se cere un raport de activitate.

Scoala a intrat in casa noastra pe nepusa masa. Nimeni nu a fost pregatit de aceasta schimbare, desi vorbeam ca „iata, degraba incepe scoala”. Dar, intai septembrie a venit, datoria civica ne chema la careu in fata scolii, iar traditia seculara ne-a facut sa cumparam un buchet de crizanteme care aratau jalnic. A inceput scoala. Iar odata cu ea am facut si un sir de descopriri: mi-am descoperit altfel copilul, am descoperit adevarul despre scolile noastre si, in fine, am descoperit Chsinaul matinal.

***

Ilincai ii place matematica. Ilinca nici dupa doua luni de scoala nu-si tine minte orarul lectiilor. Ilinca este nepasatoare. Si, trebuie sa recunosc, acest fapt ma bucura. Ceea pentru ce alti parinti ar face spume la gura si ar incerca sa lupte de pe baricadele responsabilitatii parintesti, pe mine ma face sa rasuflu usurata. Amintirile, inca proaspete, a stresului prin care am trecut primii 9 ani de scoala, m-au facut sa-mi promit sa dezvolt la copiii mei o doza sanatoasa de indiferenta fata de temele de acasa, notele din clasa si, in genere, fata de tot ce tine de rigorile sistemului. Raspunsul Ilincai, prinsa intr-o seara cu cateva restante la tema de acasa, despre care ea tacuse malc toata dupa-amiaza, a fost simplu: „Dar mai sunt copii care vin nepregatiti…” Mama, spirit comsomolist de nezdruncinat amestecat cu educatia in care fetele trebuie sa fie exemplare, a dat ochii peste cap si a intrebat-o daca nu-i va fi rusine sa fie printre „codasii” clasei. La care Ilinca a raspuns calm -„Nu”.

***

De cate ori veti fi tentati sa certati administratia scolii, invatatorii si Ministerul Educatiei, opriti-va pentru o clipa si uitati-va cum se poarta parintii din clasa. Eventual, parintii din grupa de la gradinita. Una dintre marele descoperiri pe care le-am facut dupa 1,5 an de gradinita si doua luni de scoala moldoveneasca este faptul ca daca nu ar fi alimentat atat de abundent de parinti, sistemul nostru de invatamant nu ar fi atat de corupt si atat de putred. Parintii vor sa dea. Nu, parintii vor sa indoape educatoare, dadaca, directoarea si sora medicala de la gradinita. Parintilor li se pare ok sa dea un plic cu 5000 de lei educatoarei la sfasrit de an si asta dupa alte 4 plicuri cu cate 2500 de lei pe parcursul anului. Tot acesti parinti vin la scoala cu un set de „valori” format deja pe parcursul catorva ani de gradinita. Nu o data am avut surpriza sa aud de la parinti care isi duc copii la diverse scoli ca ei s-au gandit sa plateasca invatatorea „individual” pentru a se asigura ca aceasta va avea o purtare adecvata fata de copilul lor.

Ce ar fi daca parintii ar da dovada de mai putin exces de zel? Ce ar fi daca ar incerca sa-si creasca  copiii cu altfel de valori? Nici nu stii cum intr-o zi am avea scoli mai „curate”. Din toate punctele de vedere.

***

Chisinaul dimineata este haotic, pe alocuri hidos, cu fete posace si gesturi adormite. Chisinaul dimineata poate fi si frumos, cu aer transparent si fete decontractate. Pentru a gusta din acest oras trebuie sa gasiti 20 de minute pe care sa le petreceti in parc.

***

Ilincai ii place scoala. Asta ma face sa-mi traiesc zilele cu inima impacata, necatand la trezirile de la ora 6. Dar ce nu faci pentru odor?

Cum face scoala oameni din copiii nostri. Oameni numai buni pentru societatea in care traim.

Seara. Cina in familia. Pasnic. Ilinca mananca fara a comenta si fara a enerva. Mancam paste, e sarbatoare la noi in casa!

– Mama dracului! – scapa Ilinca, cu un zambet malitios si ochisorii mijiti a obraznicie.

– Hi…? – fac eu, cu macaronul blocat in pragul gatului si furculita in aer. – Ceeeeee?

– Asta Luciana a spus azi la scoala, a repetat dupa doamna invatatoare. Ce inseamna „mama dracului”?

– Stai, stai, stai! …nu ma las eu. – Cum? Astea sunt vorbele doamnei invatatoare? Ochii imi sunt deja bulbucati, in cap fierbe, mana e inclestata in furulita.

– Da! – raspunde zglobiu Ilinca. – Ea spune asa cand cineva nu o asculta.

Normal. Copilul a mers la scoala si invata lucruri noi. Daca noi sapte ani am crescut-o pe Ilinca aproape in sera, fara injuraturi, batai, porecle, las’ scoala s-o introduca in viata reala!

***

Eu ma calmez. Incerc sa zambesc pentru a nu speria aceasta proaspata eleva. Ii explic ca astfel de cuvinte nu-si au locul in casa noastra si ca doamna invatatoare a gresit pronuntandu-le. Apoi tac, incurcata. Cum sa explici copilului ca tu, de fapt, l-ai trimis la scoala „sa faca carte”, „sa faci om din el” si ca invatatorul este un personaj care trebuie respectat, deoarece el este „cheia” si ca astfel de cuvinte sunt INTERZISE in gura unui invatator. Ca astfel de cuvinte sunt gunoaie, dovada de intoleranta, de lipsa de rabdare si respect fata de niste fiinte mici si speriate de scoala.

***

Cat rugum mancarea amestecata cu nedumeriri si intrebari, Ilinca, incurajata de atmosfera, lanseaza:

– Magarita…Asa numeste doamna invatatoare fetele care vorbesc la lectii…

-….??????????!!!!!!!!!!!!

Ochii mei sunt deja in farfurie. Urasc aceasta porecla! Si orice alta porecla. Dar mai ales pe asta! Mama incearca sa calmeze spiritele. Imi sopteste ceva in rusa. Ceva de genul sa nu critic prea dur invatatoare fata de Ilinca.

– Da pe mine nicioadata nu m-a numit asa! – sare Ilinca, mandra.

***

Seara a fost ruinata. Linistea a plecat la…mama-dracului, unde-o fi ea (presupun ca doamna invatatoare stie cu exactitate unde e asta). Si azi ma gandesc cum sa rezolv aceasta situatie. Care e solutia? Sa vorbesc cu ea? Are rost? Si cum? Sa vorbesc cu directoarea? Sa scriu o plangere la Directia de invatamant? Inca ma gandesc…

Vaccinarea si medicii de familie gura-casca

Eficitenta medicilor nostri de familie este „maxima”. Nici nu ma mira de ce lumea prefera sa traisca in buna vecinatate cu diversele simptome manifestate de corp, decat sa treaca pe la policlinica.

Avem si noi o istorioara.

Ca si toti copiii care au mers in clasa intai, Ilinca urma sa fie vaccinata impotriva TBC. Zis si facut! Venim vineri la policlinica, trecem pe la medic, care o verifica pe Ilinca si totodata verifica si cartela ei medicala, ii face cateva insemnari si ne trimite in sala de proceduri. Dupa  au urnmat 10 minute de stres nebun. Imaginati-va 2 femei mature, incearcand sa tina un copil de 7 ani, care se zbate si urla ca un animal in capcana. Cele doua femei eram eu si mama. A treia femeie era sora medicala care alerga imprejurul nostru cu seringa in asteptarea momentului potrivit pentru a-i face testul Mantoux. Intr-un final, injectia facuta, Ilinca mai mult lesinata, mama cu tensiunea ridicata, eu razand (asta e reactia mea la situatii de stres, nu ma pot cotrola). Iesim din policlinica cu promisunea sa revenim luni pentru vacinarea propriu-zisa.

Luni. Policlinica. Biroul medicului de familie. Cartela medicala este trecuta inca o data in vizor. Descoperire! Ilinca nu trebuie sa-si faca vaccin impotriva TBC, iar testul Mantoux a fost o greseala!Randul ei e abia peste 5 ani! (La noi e putin alt grafic de vaccinari, deoarece Ilinca de la nastere a fost vaccinata confrom sistemului olandez). Medicul a cascat gura. Frumos…

***

Pe final un exemplu frumos de etica medicala. Nu de la noi, evident.

Revolta magarului din mine

Ieri a fost prima „adunare de parinti” in clasa Ilincai. Nu m-am prezentat, invocand o zi de lucru prea incarcata. S-a prezentat, in schimb, bunica. Si m-am convins ca a fost o decizie buna, deoarece cred ca nu as fi fost in stare sa tin piept aberatiilor catorva demne reprezentante a comitetului parintesc.

In schimb, m-am convins, o data si pentru totdeauna, ca tot sistemul nostru corupt, fie cel de invatamant, medical sau numai- stiu-care, este contsruit si mentinut de cetatenii de rand. In cazul scoliii, de parinti.

Ducand-o pe Ilinca la o gradinita „bengoasa”, am tolerat cumva faptul ca parintii copiilor dadeau intotdeauna dovada de exces de zel in ceea ce tine de stransul banilor pentru chestii absolut inutile, pentru daruri educatoarelor, dadacei si altor cadre didactice. Acum, insa, cred ca nu exista nicio explicatie sanatoasa pentru lipsa bunului simt al unui grup de parinti dintr-o scoala modesta, desi cu traditii frumoase si cu o directoare careia ii port respect.

Or, din ce categorie de nevoi ar putea face parte necesitatea de a cumpara un televizor cu plasma, cu diametru nu mai mic de un metru? Sau, cel putin, un proiector. La tentativa unor parinti „mai teferi” de a mai calma spiritele, mamele din comitet au replicat cu multiubita fraza a parintilor stranii: „Da ce nu faci pentru copil!”

Voi spune eu ce nu faci. Nu cumperi. Nu dai bani la stanga si la dreapta, fiind prosteste convins, ca aceasta ii va fi de folos. Un televizor cu plasma in clasa intai? Unde? Scoatem tabla si afisam televizorul? Pentru ce? Ce poti invata de pe o plasma si nu poti invata fara plasma? Eu nu inteleg. Sunt o inapoiata?

Proiectorul clasei? De ce sa cumpere clasa un proiector, cand pot cumpara trei clase un proiector, punand mana de la mana. Si dupa ce fata mea termina scoala primara, cui ii va ramane proiectorul sau televizorul cu plasma? Nu sunt o zgarcita, dar parca nu imi surade ideea sa las bunurile, care imi apartin partial, in folosinta altcuiva. Mai bine le-as dona unei case de copii.

In fine, mi-am facut cruce si am spus ca nu dau un ban pe plasma. Si nici pe proiector. Fie chiar si cu riscul de a fi iarasi tratata drept o cioara alba si oaie neagra, la un loc.

Intrebarea, insa, ramane deschisa. Cat timp ne vom purta ca niste oameni prosti? Cat timp vom merge dusi, ca niste mielusi abia intarcati, de sforicica parintilor lobotomozati din diversele comitete parintesti care opereza cu lozinci propagandistice de gen „noi ne iubim copiii, iar asta costa”? Asta nu costa. Si daca am inghitit noduri cand mi-am inscris copilul in scoala, scotand din buzunar modesta suma de 3000 de lei (in alte scoli suma e dubla, tripla, cuadrupla), pentru fondul scolii si reparatia clasei, ce arata mai mult a clasa dintr-o scoala din fundul Rusiei, la eventualul apel de a-mi viola portofelul, in numele unor idealuri consumeriste, al unor cetateni „turmentati”, ma voi incapatana ca un magar pe creasta unei stanci, undeva in muntii din Pakistan.

***

Matematica e simpla aici. Cat timp ceilalti parinti vor juca roul celor trei purcelusi speriati de fiorosul lup, nu vom schimba nimic. Stoicism, consecutivitate, principii – singurile arme pe care le poti folosi in lupta impotriva hraparetilor din comitetele parintesti.

foto: google

Copilul parintilor lui

Se intampla ca Ilinca sa ma bucure de dimineata. Zic „se intampla” deoarece dimineata, prin definitie, nimic nu ma poate bucura. Trezirile sunt devremi, grele, ochii de plumb, iar creierul din terci de gris.

Azi dimineata, dupa 40 de minute de dans haotic prin casa, iesind in graba pe usa, aud de la mama „nu uitati de „familia mea!” Ah, da, uitasem…Una din temele pentru acasa era si o compunere orala la tema „Familia mea”.

Cu putin entuziasm m-am asezat in taxi si ma gandeam deja ca va trebui sa ascult urmatoarele 3 minute o insiruire cuminte si seaca despre „Mama mea are 29 de ani, tata 33 de ani si bunica 52 de ani. Mama la servici scrie (asa vede Ilinca lucrurile), tata invata studentii sa vorbeasca franceza, iar bunica ma ia de la scoala”. Compunerea clasica despre familie, turuita de toti elevii claselor primare.

Ilinca, insa, a fost mai isteata. Ea a alcatuit o istorioara surrealista despre cum era singura acasa si se juca cu motanul, asteptand-o pe mama. Apoi venise verisorul ei cu bunica lui, apoi bunicul ei, dupa care aparuse si un personaj imaginar…Si tot asa…pana venise mama.

Nu-mi venea sa cred. Ilinca a iesit din tipare. A doua oara deja de cand a inceput scoala (prima data se intamplase de 1 septembrie cand a refuzat, in ruptul capului, ca bunica sa-i faca cosite cu funde). Un sentiment placut m-a invaluit. Totusi Ilinca e fiica parintilor ei.

Nu stiu care va fi reactia invatatoareai la aceasta compunere deosebita. Sper, sper, tare sper ca nu o va opri, „pune pe calea cea dreapta”, interoga, da exemplul celorlalti copii care stiu unde lucreaza mama si tata, bunica si bunicul. Nu vrea nimeni sa-i omoare aceste porniri fanteziste, ochii visatori si usoara indiferenta pentru ceea ce se spune in clasa. Sunt sigura ca fiecare copil e de ajuns de inteligent sa invete ceea de ce are el nevoie. Trebuie doar sa avem incredere in ei.

foto: The Girl Called Laura via My compass points north