Curajul ordinar de a vedea semnele

559262_10150927630867341_229830876_n

„Curaj ordinar” este o sintagma imprumutata de mine de la cercetatoarea si profesoara Brene Brown.

In viata nu ai nevoie decat de un vis si de curaj ordinar. Un curaj mic, de zi cu zi, care te-ar face sa iei o decizie in locul alteia. Si care te-ar impinge sa deschizi o usa care intotdeauna a fost acolo, dar pe care, din varii motive, nu ai deschis-o.

Niciodata nu mi-a lipsit acest curaj ordinar. Nici in clasa 9 cand, cu mari dificultati, am schimbat scoala. Nici in anul 5 de facultate, cand cu doua saptamani inainte de examenele de stat am lasat totul balta. Simteam ca in acel moment viata ma vrea in alta parte. Intr-un loc unde voi invata mai multe. Nu mi-a lipsit curajul nici atunci cand mi-am luat inima in dinti si am verbalizat ceea la ce ma gandisem ultimii doi ani de casnicie – eu nu mai sunt eu, eu am ramas fara aripi, tu ai ramas fara aripi, noi ne-am taiat unul altuia aripile.

Acest curaj mic a fost langa mine cand m-am aventurat in televiziune, ca reporter incepator, foarte stangace si pe alocuri chiar natanga, cu un salariu simbolic, ca peste cateva luni sa devin producatorul unei emisiuni de week-end, iar dupa alte 5 luni, producatorul emisiunii matinale. Atunci am simtit pentru prima data ce inseamna sa traiesti doar cu lucrul. Atunci, la 29 de ani, am inteles pentru prima data, foarte clar, cat este de importanta familia in viata omului. Aceasta revelatie m-a facut sa aplic alta doza de curaj si sa aleg o altfel de viata pentru mine si copilul meu. Cu bani mai putini, dar cu seri linistite si dimineti umane.

An de an imi pun la incercare cordul. An de an iau viata in piept. O fi din plictiseala, o fi din dezechilibru, o fi din alte motive pe care psihologii le vor intelege cu totul altfel. Adevarul este ca timpul trece si e mare pacat sa stam pe loc. Aceasta trecere a anilor am inceput s-o simt abia aceasta toamna, in prag de 32.

Din aceasta cauza a aparut alt motiv de curaj ordinar. Sa devin stapana timpului meu si sa  decid ce, unde, cu cine si cum fac. Sa nu mai fiu nevoita sa ma rog „frumos” pentru fiecare sfert de ora de care am nevoie pentru mine sau familia mea. Sa nu mai fiu la cheremul dispozitiei altui om. Si, in fine, sa nu mai construiesc visul altui om, in loc de a-l construi pe al meu.

Din ziua in care m-am concediat, in viata mea au inceput sa se intample o serie de lucruri frumoase. Unele sunt minuscule de tot, dar foarte placute si incurajatoare. Irina, o fosta colega si o femeie care inspira, mi-a spus ca am pasit pe o dunga alba a vietii mele.

E un semn, zic eu, putin ironic, dar parca, intrezarind, abia-abia, luminita de la capatul tunelului. Si daca sa-i credem pe toti inteleptii (trebuie sa-i credem), orice decizie din viata noastra e acompaniata de semne. Semne care duc spre luarea deciziei si semne care apar odata decizia luata, pentru a ne face sa intelegem cat de buna a fost ea.

Semnele mele sunt doar bune. Oameni, locuri, proiecte. Idei, propuneri, chiar si soarele la care nu mai speram in aceasta toamna. Si faptul ca fata mea a devenit un pic mai mare. Si mama care ma incurajeaza, desi non-verbal. Prietena cea mai buna care coace si ea proiecte comune in cuptorul sau incins. Barbatul meu care este primul barbat cu care-mi permit sa-mi impartas planurile fara frica de a fi judecata sau descurajata.

Si, asa cum era de asteptat, cel mai mult ma inspira oamenii care au aparut exact acum in campul meu magnetic pentru a-mi arata ca se poate. Mara Woman, Clever Kids sunt doar doua nume care-mi vin acum in cap si care sunt copiii a doua femei tinere care au crezut in semne.

Multumesc si voua, celor care treceti pe aici zilnic! O buna parte din reusitele mele de acum (mici sau mari) se datoreaza faptului ca cateva mii de oameni vor sa auda ce am de spus.

PS: Daca iau Oscarul, premiul Nobel, Pulitzer, Palme d’Or, promit sa scurtez discursul. Simt deja cum lumea casca :)

Anunțuri

Filozofie de luni dimineata. Despre dragoste si timp.

Zilele trecute m-am intalnit cu un om de care fusesem candva foarte indragostita. Cu care facusem sute de kilometri prin autobuze, trenuri, pe jos. Cu care am ascultat lupii in noapte, pe o bucata de pamant unde oamenii inca traiesc dupa ora Imperiului Austro-Ungar. Un om cu care am jucat diferite roluri in cele mai lugubre localuri din orasele de granita si in cele mai scumpe hotele din orase istorice.

O prietena apropiata, afland de intalnirea noastra, dupa patru ani, si cunoscand istoria ce sta in spatele acestei regasiri anuntate din timp, m-a intrebat ce am simtit cand l-am revazut pe cel despre care, candva, vorbeam doar in majuscule.

Ei, bine…nimic. Am vazut un barbat. Care nu s-a schimbat deloc. Care vorbeste doar despre politica. Dar care nu mai este „EL”. Un om pe care il cunosc, un om cu care am mentinut legatura toti acesti ani, exact cum mentin legatura cu alti cativa amici imprastiati prin lume.

Nicio fibra din mine nu s-a comprimat cand l-am vazut la cativa pasi distanta. Cordul a ramas calm. Mintea clara. Ochii lucizi. S-au intalnit doi oameni, care candva, undeva erau o bucata de motiv pentru care se trezeau dimineata.

Iubesc aceste regasiri. Un fel de reality check. Dovada ca timpul le spala pe toate. Si le scurge. Si le intinde pe franghie. Iar noi trecem la alte haine, mai moi, mai comode, mai aproape de corp. Care ne prind mai bine. Pentru care suntem complimentate. Si care ne costa, daca nu mai putin, atunci, cu siguranta, tot atat, insa tin mai mult.

Timpul vindeca toate iubirile. Mai putin iubirile neconsumate. Dar pe acelea le vindeca moartea. Care tot e o pastiluta anti-durere.

Vara. Si cat a mai ramas din ea

Azi e ultima zi a celei de-a doua luni de vara. Inca putin, si trecem din nou la calendarul scolar, linear, impartit pe saptamani, trimestre, semestre, zile de odihna, sarbatori cu rosu in calendar si cateva concedii de boala.

Tineti minte, in agenda  scolara nu sunt pagini pentru lunile de vara? Poate din aceasta cauza vara a ramas in capul nostru ca ceva efemer. Ca ceva ce nu se socoate. Ca un timp magic, in care totul e permis. De aceea ca vara e in afara agendei scolare, deci ea nu exista in calendar. Vara se poate orice.

Vara mea a fost una mai pamanteana. Exact asa cum se presupune ca ar trebui sa fie o vara in anul 2013, an care a fost numit de mine „anul consolidarii”. Consolidarii personalitatii mele, consolidarii relalatiilor cu oamenii apropiati, consolidarii pozitiei mele in societate, consolidarii rolulului meu de mama in fata copilului meu si celui de parinte in fata autoritatilor de tot genul, consolidarii rolului meu de femeie si iubita, de fiica si in fine, de om care se maturizeaza si invata sa se iubeasca.

Consolidare propriului front, intr-un cuvant. Dar al unui front cu conotatii foarte pozitive, luminoase si deschizatoare de orizonturi si drumuri.

***

Chiar daca azi ploua nu a a vara si chiar daca cele doua luni trecute din ea nu au fost umplute de calatorii, mare, seri la terase sau in parcuri, buze sarate, umeri arsi si dimieti la amiaza, a fost si inca este o vara frumoasa.

O vara in care am inteles cat pierdem noi, cei care o viata nu au locuit mai sus de etajul 3. Si cat pierd femeile care gatesc seara inciudate pe barbatii lor care intotdeauna se fac vinovati de ceva. Si cate clipe favorabile meditatiei si contemplarii interioare am pierdut in zilele cand refuzam sa calc albiturile. Si cate zambete se pierd de moarte subita din cauza ca ne place sa gandim prea mult si sa simtim prea putin. Si cate clipe de liniste pierdem de aceea ca intram in cercul vicios al povestirii, analizarii si reproducerii fara sfarsit a unor intamplari mai putin placute pentru noi. Si cata viata pierdem din cauza ca toti ne sunt datori cu ceva. Toti. Si mai ales el sau ea.

Vara asta m-a intors incet-incet spre mine. Pe unde foarte dureros, cu palme si violenta verbala. Pe unde cu multa ingaduinta si vrere de bine. Pe unde cu incurajari. Eu pot. Eu voi putea. Incearca. Incerc.

Si pentru ca a ramas o luna din ceea ce lipseste din agenda scolara, eu ma gandesc ca ar fi bine sa incetez sa-mi imaginez viata intr-un mod linear. Sa ard agenda. Si vara sa devina deja un timp existent. Si daca vara va exista cu drepturi depline, atunci si toamna, si iarna, si primavara se vor lua dupa ea. Atunci totul va fi posibil. Totul va fi permis.

Nu incercati sa bagati vara in agenda. Incercati sa scoatei celelalte 9 luni din agenda si sa le aduceti acolo unde e vara.

***

Multumesc celor cativa oameni foarte apropiati care m-au ajutat, cu constiinta de cauza sau doar intuitiv, sa aleg o cararusa noua.

Multumesc tie ca ai gasit butonasul si ai declansat reforma :)

Boys don’t cry

Azi dimineata am trecut pe la banca. Ca sa aflu ca sunt in prag de saracie. Apoi, am intrat in prima papetarie si mi-am cumparat o rigla. Din lemn. „Scurta”? m-a intrebat nenea-vanzator. „Da, scurta”. Ce pot face cu o rigla lunga, m-am gandit. Am scos 5 lei din geanta, i-am intins. Nenea mi-a dat 1 leu rest. Un leu nout. L-am pus in sectiunea speciala din portofel. Sectiunea cu bani nouti, care este dedicata copilului meu.

Imi trebuie o rigla pentru a face tabeluri, ca sa scriu acolo cheltuielile mele. Va spun insa, un secret, tabelul nu va completat. Am prea multa incredere in memoria mea, care m-a lasat balta de atatea ori. Bunoara, la banca dimineata, cand ma uitam cu ochii, cat de posibil de mari dupa o noapte de contemplare a gandacilor din cap, ce am putut face cu 400 de euro, care au fost scosi din cont pe data de 17 iunie. Ce am facut cu 400 de euro? Unde am fost? Am fost la Roma si am uitat? Sau la Lvov, asa cum ma pregatesc in ultimii 2 ani? Unde naiba au disparut 400 de euro, memorie imbecila ce esti?! Pe urma, printr-un lant al evenimentelor, mi-am amintit ca astia au fost banii care au mers sa acopere biletul Ilincai pentru zborul Chisinau-Paris-Chisinau. Totusi, nu este ea cea mai rea, memoria mea…

Cu memoria e ca si cu esenta noastra. Prietena mea mi-a spus azi dimineata sa inchid ochii si sa ma intorc la mine. La mine…Unde este la mine? Unde esti ” la mine”? Unde naiba te-ai pierdut? Am uitat. Am uitat cum arati. Desi, imi pare ca ieri la amiaza stiam cum arati. Erai calda, aurie si traiai undeva in zona burtii, acolo unde cateodata petreci impreuna cu un roi de fluturi, fara sa-ti bati capul ca eu mai am si alte treburi de facut, decat sa strang dupa ei.

„La mine” se mai pierde cateodata. Se zice ca ea poate fi gasita printre flori, sau intr-o bucata de tort cu multa crema, intr-un somn odihnitor, intr-un ras sanatos. Si inca intr-un cuvant bun. Scurt si bun. Sau lung si bun. Intr-o atingere linistitoare.

„La mine” cu siguranta se pierde atunci cand in jur e tacere. Cand nu inteleg ce se intampla. Cand cu mine se vorbeste cu jumatati de cuvinte, iar eu, cat de desteapta as fi, nu gasesc sensul lor. De aceea ca sensul multor cuvinte e in varful degetelor cu care mangai capul cuiva sau cu care apuci pe cineva de mana.

Intr-o zi nu m-am putut tine in maini si am plans cu lacrimi mari, rotunde si netede, in fata unui om aproape necunoscut. Boceam si, desi, imi era rusine de slabiciunea mea, ma simteam mai usor. Omul s-a ridicat de pe scaun, s-a apropiat si si-a pus mana pe capul meu, moale, usor, apoi a coborat-o pe palma mea, care incerca cu disperare sa acopere fata, rosie si uda. Eu m-am simtit iar de 5 ani. Mica, suparata, foarte trista si nedreptatita. Apoi m-am linistit. Mana m-a lnistit. Ea intelegea ca eu nu sunt un om rau. Si ca se mai intampla sa calc stramb. Si ca se mai intampla uneori sa plang. Si ca asta e normal. Asa si mi-a spus – „Asta e normal. Femeile plang”

9 ani

Imagine

Exact cu 9 ani in urma am nascut. La 9:16.

Mama ar fi spus ca atunci viata mea de femeie a luat sfarsit. Eu spun ca abia atunci viata mea de femeie a inceput.

Eu cred ca am spus asta de 2365 de ori pe acest blog, dar vreau sa ma repet – nu exista nimic mai complicat decat sa cresti un copil. Si nu e vorba de bani, de timp, de posibilittai sau de alte lucruri ce pot fi masurate.

Dar, in acelasi timp, nu exista nimic mai placut, mai complet si mai provocator, decat cresterea unui copil. Intrebati-ma care au fost cele mai importante momente din ultimii mei ani de viata, iar eu va voi raspunde ca ziua in care Ilinca a facut primul pipi la oala si ziua in care ea a mers la gradinita. Si, credeti-ma, nu exagerez. Tin minte, de parca a fost ieri, cum stateam in sufrageria noastra din Istanbul, intr-o amiaza de februarie insorit si cum inima-mi canta, deoarece in dimineata ceea fata mea a fost acceptata la o gradinita „buna”. Si eu stiam deja ca am o fata mare, care de cateva zile si-a facut cunostinta cu oala, iar azi a fost acceptata in „societate”. Ea nu avea decat 1,5 ani. Eu, insa, eu percepeam deja ca pe un om matur.

Anume atunci am inteles ca omul pe care l-am adus pe lume a intrat in viata reala si ca nimic nu poate fi egalat ca importanta cu acele doua evenimente.

Cresterea unui copil este o reiventare ce dureaza o viata. Intrebari, dubii, mici crize, mari crize, neintelegeri, evenimente, intrebari. Toate ma fac sa gandesc, sa trec prin mine, sa revad, sa ma schimb, sa slefuiesc, sa insist sau sa ma opun.

Nu sunt o mama perfecta si nici nu mi-am propus vreodata sa fiu. Mi-am permis sa fiu prinsa de Ilinca in timp ce plageam si sa accept batistuta adusa in graba de ea. Imi permit sa-i spun ca „Nu stiu de ce perioada jurasica se numeste asa” sau „Nu stiu de ce luna e portocalie in luna iunie”. Si inca imi permit sa-i spun ca sunt unele seri in care vreau sa fiu singura, dar asta nu inseamna ca n-o iubesc. Imi permit uneori sa strig la ea, adusa la limita rabdarii mele de om sau de femeie. Pe urma imi cer neaparat scuze.

Eu incerc sa gandesc. Acesta ar fi secretul maternitatii mele. Sa nu fac nimic in regim automat. Si celalalt mare secret al meu este ca am acceptat ca toti suntem oameni, iar oamenii mai gresesc. Important este sa recunosti si sa lasi copilul sa vada slabiciunea ta de om.

Cum am devenit eu plictisitoare

De la o haba de vreme, fac parte din oamenii plictisitori si chiar enervanti. Stiti si voi specimenele celea care sunt atat de fericite si incantate de viata lor, incat iti vine sa-i calci in troleibuz pe picior sau sa le zvarli in fata continutul unei halbe de bere, taman in momentul cand ei, nesuferitii de fericiti, vor porni sa deschida gura, care nu mai are odihna de la atatea zambete, ca sa va impartaseasca cum ei aseara au stat cu picioarele atarnate de la balcon, cu o strachina de cirese pe brate, iar langa ei statea acel el sau acea ea care le umple universul lor micut, cum umplea mamuca farfuria cu bors scazut?

Ahhh, fericitii astia cu micile lor bucurii, cu multumirea lor prosteasca de viata, cu susotelile si chicotelile lor, cu ciresele, cerul si serile lor! Cat sunt de enervanti!

Uneori vorbesc cu prietena mea si ma prind ca sunt enervanta si incerc sa ma stapanesc. Sa nu ma dau chiar de gol in fata ei cu fericirea asta a mea, deloc intelectuala, deloc inteligenta, deloc eu.

Of, Doamne, lasati-ma sa spun, ca explodez! Eu am devenit extrem de plictisitoare, nu ma chemati in oras!

Detalii

The devil is in the detail… the hapiness too.

Eu am dormit foarte putin. De vina sunt tantarii. Si doi oameni dragi…cu draci. Si…fie, o sticla de Martini.

Dar nu despre alcool era aceasta postare, ci despre fericire.

Fericirea sta ascunsa in ochii prietenei care s-a eliberat de o povara.

Fericirea mai sta in cele cateva randuri, scrise de cealalta prietena, pline de emotii si dragoste. Ea pleaca acolo unde demult isi dorea sa plece. Iar eu ma bucur pentru ea. Foarte mult si foarte sincer.

Fericirea sta in cuvintele Ilincai care mi-a sunat de la tara sa-mi spuna ca are o problema. Balega de vaca. Ea se teme ca ar putea calca intr-o balega de vaca.

Fericirea e ascunsa in valiza din hol in care am adunat cateva obiecte esentiale din zestrea mea. Plus un tol tesut din lana, cu fire colorate, pe care mi l-a dat tata duminica. Noi ne mutam la o adresa noua. Intr-o componenta noua. Acum ma gandesc unde sa pun tolul. Si, credeti-ma, aceasta este intrebarea esentiala vietii mele in acest moment.

Aurora Liiceanu foloseste un cuvant – „micutisme”, preluat de la Constantin Noica. Si mie mi-ar place sa-l folosesc aici pentru a concluziona – daca fericirea e alcatuita din micutisme, atunci eu sunt de acord sa traiesc o viata micuta.