Vacantele Maiei Sandu

Ministrul Educatiei din Moldova a devenit vedeta ultimilor zile. Elevii o fac cu ou si cu otet, chiar si cei din clasele primare, desi 9 din 10 nici nu stiu cine e „Maia Sandu”. Ei stiu doar una – ea ne-a scurtat vacantele. Cei din clasele mari au si alta problema – Maia Sandu nu vrea sa ne lase sa copiem la BAC.

BAC-ul e departe de mine, asa cum e departe si planeta Nibiru. In privinta vacantelor scurtate, insa, as vrea sa ma pronunt de pe pozitia mea de simplu parinte cu copil in scoala primara.

Scriam recent pe Facebook ca cel care a inventat scoala merita tot respectul. Si nu doar din cauza ca ofera cunostinte de baza, ci, mai ales, din cauza ca parintii au ce face cu copiii lor in timpul in care trebuie sa castige bani sau sa construiasca ceva. Un vis, de exemplu. Scoala este cel mai ieftin si accesibil baby-sitter si le da posibilitate parintilor sa se afirme si dincolo de casa. Mai ales mamelor, in (exclusiva) grija carora sunt copiii din tara noastra.

O vacanta scurtata cu cateva zile poate fi un avantaj pentru multi parinti care nu stiu ce sa faca cu copiii in timpul acesteea. Sa-i tii acasa singuri 5 zile? Sau sa-ti iei concdiu medical (100 de lei certificatul fals)? Sa te invoiesti de la servici, cu pretul a zeci de compromisuri si umilinte? Sa incerci sa te aranjezi cu rudele, cu prietenii sa stea cu copilul?

Ce fac mamele singure sau familiile in care tatii sunt plecati la munca peste hotare? Ce fac cei care nu au familie in oras?

Mai mult decat atat, eu as scurta si vacanta de vara, dupa modelul altor tari europene (un link curios despre vacantele scolare in tarile europene).

Din punctul meu de vedere, foarte subiectiv si influentat de posibilitatile pe care le am eu personal (logistice, materiale, financiare) o vacanta prea lunga este o pierdere de timp pentru copiii din tara noastra, majoritatea avand scoala ca loc unic de invatare, socializare, de activitati extrascolare si chiar de distractie. Si, desi, acum am un program mai flexibil si as putea sa-mi permit sa tin copilul acasa in vacanta, cu riscul de a lucra cu 70% mai putin, in timpurile in care eram angajata full time, trei luni de vara de vacanta si toate celelalte zile libere acordate copiilor erau un adevarat calvar. Cine se ocupa pe parcursul acestor zile de copii? Ce posibilitati de activitati pe parcursul vacantei ofera statul nostru copiilor din familii care nu-si pot permite o dadaca sau freventarea unor centre educationale (dar nici acelea nu au program plin)? Care angajator iti permite sa ai un program mai flexibil pe durata acestei perioade?

Bine, pentru mine salvarea vine din partea bunicii copilului. Dar, aceasta nu este decat o salvare partiala, deoarece copilul sede toata ziua in casa, nu are activitati monitorizate, nu are cu cine sa socializeze (telefonul si skype-ul nu le socot), din simplu motiv ca o bunica nu este, neaparat, pedagog sau animator.

Eu as fi pentru vacante lungi in cazul in care am avea o tara in care majoritatea parintilor ar avea posibilitatea sa aleaga ce vor face copiii lor pe parcursul acestor vacante. Cand vor avea posibilitatea financiara si logistica sa calatoreasca cu copiii, cand, cu sustinerea statului, vor fi create diverse programe educationale pe timp de vacanta, pentru care parintii sa achite sume modice.

Copiii tipa in gura mare ca vor vacante mai lungi. Pentru ce? Pentru ca sa stea in odnoklassniki cat e ziulica de lunga? Sa-si atrofieze si cei doi neuroni supravietuitori?

Apropo, poftim si doua mostre din creatia elevilor nostri. Continut necenzurat.

Admiterea la scoala. Despre testare.

Azi dimineata, un post tv local si-a trmis reporterul intr-o clasa primara din capitala pentru a lua copiii la intrebari la ce varsta e bine sa inceapa scoala si daca ei sunt destepti.

Nu vreau sa vorbesc aici despre etica jurnalistului, ca n-are rost. Voi mentiona doar, in treacat, ca multi dintre ei habar n-au despre ce vorbesc.

Si eu am fost cu doua zile in urma sa vorbesc „la televizor” despre cum e sa-ti dai copilul in clasa intai si despre descoperirile sociologice pe care le-am facut in urma acestei experiente, care au venit sa intareasca concluziile mele facute inca din gradinita potrivit caror, de cele mai multe ori, parintii sunt cei care sustin cu multa daruire de sine sistemul nostru de invatamant corupt si schiop.

Dar, sa le luam pe rand…

Suntem in perioada in care copiii trebuie inscrisi in clasa intai. Asta inseamna zarva mare in multe case. Nu din cauza ca parintii nu stiu la ce scoala sa-si dea odorul, acest punct a fost deja decis cu 3 ani in urma (sau 2, sau 1- cifra nu prea are importnata). Acum, insa, a inceput panica – e destul de buna scoala pe care am ales-o? sau – e chiar atat de prestigioasa precum se zvoneste? cat e de pregatit copilul meu pentru testarea de admitere? e adevarat ca in aceasta scooala copiii vor face engleza de Oxford chiar din clasa intai? dar oare invatatorul este putrenic la matematica? off, unde e lista cu castigatorii de la Olimpiadele din anii trecuti si cati elevi din scoala asta figureaza in acea lista? Si alte doua mii de intrebari, dintre care niciuna nu se refera la cat de bine se va simti copilul in acea scoala.

Din curiozitate, am intrat pe un forum popular printre mamicile de la noi si am pieptanat putin sectiunea dedicata scolilor si procesului de admitere in ele. Pe final, in cap a ramas doar un cuvat – isterie.

„Copilul meu merita ce e mai bun”. „Ce e mai bun”,desigur, se reduce la o scoala considerata de elita, care trece candidatii la clasa intai printr-o sita a performantelor si a altor invetii elitiste, sustinute cu atata ardoare de parintii care vor sa faureasca un viitor luminos copiilor lor. Care, la randul lor, nu vor decat sa fie lasati in pace sa se mai joace nitel.

…testarea a fost foarte serioasa, comisie cu director, adjuncti, se testeaza copiii si la auz muzical, deci trebuie sa pregateasca un cintec, probleme de logica, operatii matematice, informatii generale pe care copilul trebuie sa le cunoasca din gradinita.

…foarte multe intrebari legate de Eminescu, Vieru, Vangheli, limba, dansuri nationale. Se recita o poezie, in baza careia se adreseaza intrebari. Concretizati sensul cuvintelor din poezie. Cine e autorul acesteia. Sunt apreciate poeziile in spirit national, despre tara, limba etc. (sursa: mama.md)

Dragi parinti, testarile de admitere sunt interzise in scoli conform legii!

Art.15, (2) Testarea copiilor in vederea admiterii in clasa I a scolilor de stat este interzisa, cu exceptia admiterii in scolile cu profil artistic sau sportiv.

Si da, aveti tot dreptul sa sunati unde trebuie pentru a semnala o incalcare grava a legii. Insa, cei care o vor face ii vom numara pe degete, deoarece multi parinti nu sunt decat incantati de desteptaciunea odraslelor lor, care au venit in clasa intai pregatiti riguros de catre educatoarea de la gradinita, in timp ce ceilalti copii isi dormeau somnul de amiaza sau erau inca in drum spre gradinita. Pe cand alti parinti, din anumite cazue, sunt infricosati de ideea mergerii importiva sistemului corupt. (Oare care or fi fiind cauzele?)

In plus, testarile sunt sustinute si din motive destul de meschine. Unii parinti nu vor ca vlastarii lor sa stea in aceeasi banca cu copii parintii caror nu au depus niciun efort pentru a fi admisi. Cu copii prosti, intr-un cuvant.

***

Va urma…

Despre invatatori/profesori

In clasa 9 am avut cea mai tare diriginta. Doamna Barnaz, profesoara de biologie. Si daca azi eu stiu ceva despre genetica si raman o pasionata a biologiei, este datorita doamnei Barnaz.

Doamna diriginta niciodata nu ridica vocea. Nu era nevoie. La ea la lectii se auzea musca. Toata lumea lucra. Chiar si elevii care nu mai aveau nicio sansa, in opinia celorlalti profesori. Erau zile cand doamna Barnaz ne alinta cu muzica clasica, pentru a ne descreti creierii si a capata luciditate pentru a fi in stare sa rezolvam probleme cu cromozomi X si Y. Eram atat de indragostita de metoda sa de predare, incat, pentru a-i multumi, am luat cea mai mare nota la testul „de la minister”. Eu, fata care in afara de limba romana, istorie si geografie, nu era in stare sa invete niciun obiect.

In acelasi an am avut si o profesoara de matematica, pe care, la fel, nu o voi uita niciodata, doamna A. La ea la ore era haosul haosului. Intr-o zi, chiar la inceputul anului scolar, impreuna cu colegii, am aruncat toate gentile pe geam. In timpul lectiei de matematica.

Doamna A. tipa pana ragusea. Cred ca e inutil sa adaug ca nimeni n-o asculta. Noi ne continuam micile noastre ocupatii extra-curriculare, fara sa ne obosim macar sa ne facem ca ascultam. Pentru mine era mare bucurie, pe de o parte. Eu matematica niciodata nu am stiut. In clasele mari acest fapt devenise atat de evident, incat  nota 4 pe linie nu ma mai deranja in niciun fel. Iar imposibilitatea doamnei A. de ma face, cel putin, sa o respect, m-a determinat si mai mult sa nu mai incerc sa inteleg ceva in ecuatii de gradul nu stiu care. Pe de alta parte, insa, imi era mila de ea. Incercam sa inteleg motivele din care dansa nu se putea stapani si motivele din care nu stia sa gaseasca limba comuna cu o clasa de 30 de adolescenti, destul de inteligenti si luminosi.

***

Aducand aceste exemple din viata mea, am vrut sa ajung la ideea ca profesia de invatator e si interesanta si grea si ca, din pacate, foarte putin valorificata. Si din aceasta cauza avem ce avem – invatatori care tipa pana li se rup coardele vocale, invatatori care nu sunt in stare sa lege doua cuvinte in afara desfasuratorului lectiei, invatatori care injura sau, mai rau, lovesc elevii, invatatori care nu stiu sa comunice cu discipolii lor, din simplu motiv ca ei cu nimeni nu stiu sa comunice si invatatori care sunt invatatori doar din cauza ca nu au putut gasi de lucru in alta parte

Cu ce ramanem atunci?  Din pacate, ramanem cu putinii oameni care au ajuns in scoala de aceea ca si-au dorit aceasta.

***

Cel mai strasnic, insa, e atunci cand acesti „invatatori” predau claselor primare. Atunci e catastrofa. Ne alegem dupa astfel de experimente sociologice cu copii traumati, incapabili sa invete, cu frica de scoala si societate.

Aici as vrea, in mod special, sa-i transmit „complimente” lui Ghiorpalici, primul meu invatator. Omul care m-a umplut de vanatati primii doi ani de scoala. Datorita fricii paralizante pe care o aveam fata de el, nici pana azi nu stiu imnul Uniunii Sovietice (nu ca as fi pierdut foarte multe). Atat de mult m-am chinuit sa-l invat, dar nu-mi reusea, incat in ziua in care trebuia sa-l recitam m-am imbolnavit de angina. Frica de pedeapsa mi-a activat mecanismele de autoaparare.

Ce cauta omul acesta in scoala? Ce cauta azi mii de oameni intamplatori in scoli? In cel mai bun caz, dau de lucru psihologilor. Zic „in cel mai bun caz”, deoarece, de cele mai multe ori, parintii nu reactioneaza. De aceea ca copiii tac din frica sa nu afle invatatorul ca s-a plans acasa sau din frica sa nu fie inteles de parinti si, ulterior, pedepsit dublu. Din multe alte frici, unele foarte absurde. Dar pentru ei atat de reale. In acelasi timp, multi parinti, dandu-si seama ca copilul lor trece prin timpuri grele la scoala, prefera sa se culce pe o ureche, spunandu-si ca „de, toti am trecut prin asta”.

***

Eu m-am descurcat in scoala incepand cu clasa 9, la 14 ani. Varsta la care am inteles ca am drepturi si ca orice om poate si trebuie sa fie pedepsit pentru faptele sale. De atunci nu am mai permis niciunui profesor sa ma trateze fara respect. Ajungeam pana la ceea ca nu mai frecventam lectiile. Deschis. Nu inainte, insa, de a anunta profesorul despre decizia luata. Culmea este ca nu am avut niciun fel de probleme din aceasta cauza si ca, dimpotriva, profesorii „cu musca pe caciula” imi aratau ulterior respect.

Am fost o curajoasa. Desi, imi dau seama, de la distanta anilor trecuti si traiti, ca uneori se mai intampla sa reactionez prea repede si prea fierbinte la unele chestiuni minore aparute intre mine si profesori. Dar, tinereatea e intotdeauna iertata. Acum, cand am si eu o eleva in casa, incerc din rasputeri, dar pe un ton cat se poate de natural, sa educ in Ilinca respectul fata de sine. Dar, stiti si voi, cat e de greu sa explici copiilor niste notiuni foarte abstracte, dar totodata, foarte vitale.

In cazul nostru, am pornit de la premiza ca un invatator trebuie stimat. De aceea ca orice om trebuie stimat. De aceea ca un om in varsta trebuie stimat. Dar aceasta stima nu trebuie sa se transforme in sclavie si ca stima fata de un om nu exlude momentele de neintelegere cu el. Ca orice om are dreptul la o opinie, oricat de prosteasca nu ar fi ea la prima vedere. Ca orice om poate sa ceara sa fie respectat la randul sau. Si trebuie sa fie respectat. Si ca aceasta regula se aplica si in relatia invatator-elev.

Poate nu-i verific in fiecare seara temele Ilincai. Si de agenda se intampla sa uit. Insa, ma stradui sa vorbesc in fiecare zi cu ea despre cat e de important e sa vrei sa fii un om integru. Si sa mergi spre asta. Si cred, cu toate celulile din organizmul meu, ca aceasta e prima si cea mai importanta lectie pe care trebuie s-o ofere scoala. Nu in zadar, in clasele profesorilor care se adreseaza fiecarui elev cu dvs., in clasele profesorilor unde se ofera cateva clipe pentru reculegere si relaxare, unde se discuta de la egal la egal, unde se asculta cu toleranta si respect parerea fiecarui elev si se apreciaza efortul depus, indiferent de corectitudinea rezultatului, elevii au cele mai mari reusite.

***

Si pentru a incheia aceasta postare cu un moment inspirational, va recomand sa citit interviurile cu diferiti profesori din Moscova de pe acest site.

D-ale scolii

– Ilinca adora scoala. Ea are grija de fiecare colega pierduta pe coridoare sau care nu-si gaseste profesorul de dans pentru orele adaugatoare. Ea alearga dupa lectii in toate directiile, pentru a-si conduce pana la poarta toate prietenele. Apoi alearga imprejurul scolii de cateva ori, impreuna cu fetitele care locuiesc la o aruncatura de bat. In tot acest timp, mama o asteapta in fata clasei, la un pas de isterie. Ilincai, insa, nu-i pasa. Ea are un caracter mai special.

– Scoala isi arata coltii. Ilinca e in clasa coregrafica. Asta insemnand multe ore de dans si multe competitii. Iar competitiile isemnand locuri, premii, concurenta.Trasatura Ilincai, pe nume „indiferenta” este un atu intr-un astfel de mediu. Atunci cand 10 perechi care reprezinta scoala la concursurile de dans (la categoria lor de varsta) sunt descalificate, iar fetele plang in bratele parintilor, Ilinca alearga pe coridoare si nici capul n-o doare.

– Scoala este un mediu destul de nociv. Mai ales cand scoala e cu „inclinatie”. De mici, copiii sunt pusi pe pozitia de a lupta, de a concura, de a se compara intre ei. In tot acest timp, parintii toarna apa la moara. Sau gaz pe foc. Ore adaugatoare fara masura, impunere, partcipare la toate competitiile posibile si imposibile, acostarea pe coridoarele scolii a profesoarei de dans si purtare de discutii cu ea, mituirea ei, lansare de vorbe impotriva altor copii, parinti, sau a barfelor de dupa concursuri, pe care copiii le preiau…acum cu naivitate, mai tarziu cu buna stiinta. Eu nu ma implic. Daca vroiam sa fac din Ilinca dansatoare, o duceam la scoala de balet la 4 ani.

– Scoala este un lucru comod. O spun ca parinte. Daca eram mai indrazneata, n-o trimiteam pe Ilinca la scoala. Ii faceam homeschooling conform legislatiei franceze. Eu, insa, am ales confortul, ramanand constienta de faptul ca in fiecare dimineata imi duc copilul la un abator moral. Acum Ilinca vorbeste ca invatatoare, gandeste ca cei 30 de copii luati la un loc si recita poeziile cu o intonatie debila, mostenita de la gradinita.

– Scoala nu este o prioritate in familia noastra. Cel putin, in cea formata din mine si copilul meu. Scoala este o iesire din situatie, un baby-sitter ieftin, care nu intarzie si care nu se imbolnaveste. Eu imi permit sa cred ca umanitatea va evolua spre alte forme de „culturalizare” a copiilor, mai sufletesti, mai deschise, fara a-i masura pe toti cu aceesi rigla.

Mie imi place sa cred.

photo: Escudama

Revolta magarului din mine

Ieri a fost prima „adunare de parinti” in clasa Ilincai. Nu m-am prezentat, invocand o zi de lucru prea incarcata. S-a prezentat, in schimb, bunica. Si m-am convins ca a fost o decizie buna, deoarece cred ca nu as fi fost in stare sa tin piept aberatiilor catorva demne reprezentante a comitetului parintesc.

In schimb, m-am convins, o data si pentru totdeauna, ca tot sistemul nostru corupt, fie cel de invatamant, medical sau numai- stiu-care, este contsruit si mentinut de cetatenii de rand. In cazul scoliii, de parinti.

Ducand-o pe Ilinca la o gradinita „bengoasa”, am tolerat cumva faptul ca parintii copiilor dadeau intotdeauna dovada de exces de zel in ceea ce tine de stransul banilor pentru chestii absolut inutile, pentru daruri educatoarelor, dadacei si altor cadre didactice. Acum, insa, cred ca nu exista nicio explicatie sanatoasa pentru lipsa bunului simt al unui grup de parinti dintr-o scoala modesta, desi cu traditii frumoase si cu o directoare careia ii port respect.

Or, din ce categorie de nevoi ar putea face parte necesitatea de a cumpara un televizor cu plasma, cu diametru nu mai mic de un metru? Sau, cel putin, un proiector. La tentativa unor parinti „mai teferi” de a mai calma spiritele, mamele din comitet au replicat cu multiubita fraza a parintilor stranii: „Da ce nu faci pentru copil!”

Voi spune eu ce nu faci. Nu cumperi. Nu dai bani la stanga si la dreapta, fiind prosteste convins, ca aceasta ii va fi de folos. Un televizor cu plasma in clasa intai? Unde? Scoatem tabla si afisam televizorul? Pentru ce? Ce poti invata de pe o plasma si nu poti invata fara plasma? Eu nu inteleg. Sunt o inapoiata?

Proiectorul clasei? De ce sa cumpere clasa un proiector, cand pot cumpara trei clase un proiector, punand mana de la mana. Si dupa ce fata mea termina scoala primara, cui ii va ramane proiectorul sau televizorul cu plasma? Nu sunt o zgarcita, dar parca nu imi surade ideea sa las bunurile, care imi apartin partial, in folosinta altcuiva. Mai bine le-as dona unei case de copii.

In fine, mi-am facut cruce si am spus ca nu dau un ban pe plasma. Si nici pe proiector. Fie chiar si cu riscul de a fi iarasi tratata drept o cioara alba si oaie neagra, la un loc.

Intrebarea, insa, ramane deschisa. Cat timp ne vom purta ca niste oameni prosti? Cat timp vom merge dusi, ca niste mielusi abia intarcati, de sforicica parintilor lobotomozati din diversele comitete parintesti care opereza cu lozinci propagandistice de gen „noi ne iubim copiii, iar asta costa”? Asta nu costa. Si daca am inghitit noduri cand mi-am inscris copilul in scoala, scotand din buzunar modesta suma de 3000 de lei (in alte scoli suma e dubla, tripla, cuadrupla), pentru fondul scolii si reparatia clasei, ce arata mai mult a clasa dintr-o scoala din fundul Rusiei, la eventualul apel de a-mi viola portofelul, in numele unor idealuri consumeriste, al unor cetateni „turmentati”, ma voi incapatana ca un magar pe creasta unei stanci, undeva in muntii din Pakistan.

***

Matematica e simpla aici. Cat timp ceilalti parinti vor juca roul celor trei purcelusi speriati de fiorosul lup, nu vom schimba nimic. Stoicism, consecutivitate, principii – singurile arme pe care le poti folosi in lupta impotriva hraparetilor din comitetele parintesti.

foto: google

Disperare

M-am trezit cu un gust de oua clocite in gura. Dimineata, care, dupa ziua de ieri, nici nu promitea sa fie una fantastica, mi-a fost ciopartita in bucatele de un apel pe care l-am primit ieri seara. Un apel anodin ar zice cineva. Cineva care e obisnuit si care accepta realitatea noastra. Eu, insa, nu mi-am invatat inca lectia.

***

9:45 seara. Suna telefonul. Ilinca, responsabila sa raspunda la toate apelurile, imi intintde receptorul „e doamna invatatoare”…

Raspund, putin mirata de o astfel de intruziune tardiva in lumea mea, in care se coase, se impleteste, se citeste si se incearca sa se evite cele mai inspuportabile realitati moldovenesti.

-Dvs. nu ati fost la sedinta cu parintii. Erati la odihna. Pai iata, maine sa veniti la amiaza sa stam de vorba.

-….

– Si…sa aveti niste bani cu Dvs.

– Cati? – capul a inceput sa mi se invarteasca, incercand sa caute disperat raspunsul la cati bani mi-au ramas in casa si de la cine as putea imprumuta in cazul in care nu fac singura fata.

– Iiii, pentru carti vreo 250 de lei….

Ufff, capul rasufla usurat. 250 de lei am!

– …dar, mai este si taxa pentru fondul scolii, inca 900 de lei si vrem sa reparam niste banci si…mai vedem.

Am inghiti in sec. Stiam, stiam ca la noi e asa. Stiam ca va veni si ziua asta. Dar, o credeam intr-un viitor nedefinit. Indepartat. Pentru care as fi mai pregatita.

– Da, sigur voi veni maine. La 12.30. Pe maine…

Am inchis. Si in gura mi-a aparut acel gust de oua clocite. Si a fost prima data cand am regretat, pana in maduva oaselor, ca m-am intors acasa.

 

Asa si traim…

Ilinca a avut azi ultimul matineu. Care a fost ca o lunga zi de vara, petrecuta in zapuseala  salii de asteptare din gara feroviara din Baile Herculane.

Ea s-a trezit la 5.30. Emotiile nu i-au dat pace sa doarma. Gandul ca buni nu a resuit sa-i coase esarfa partenerulu, au facut-o sa aiba cosmaruri. S-a sculat, s-a imbracat, a enervat toata lumea.

***

Matineul a fost ca o guma de mestecat, care, dupa 20 de minute de rugumat isi pierde gustul. Poeziile au fost nasoale, gen „multumim ajutorului de educator (acum nu se mai spune „dadaca”), bucataresei, lucratorului medical, metodistei, directoarei si presedintelui asociatiei”. Totul in rima. Florile au fost inmanate in plasticul in care au fost importate pe piata locala, niste pachete mari, cu logotipuri si inscriptii cat toata lungimea. Cadourile pentru copii au fost „pretioase”, discursul parintelui delegat fad, lung si pupincurist.

***

In sfarsit am scapat! De fatarnicie, de coruptie cu gust de budinca din macaroane si poezii de autori necunoscuti. Gradinita a fost un rau necesar. O socializare fortata. Eu as spune chiar, o socializare a mea, ca parinte. Gradinita a fost o tentativa de a fi in rand cu lumea si de a impaca toate partile.