Despre cum eu azi dimineata nu mi-am dus copilul la scoala

Eu nu mi-am dus azi copilul la scoala. Mama, daca ar fi putut, ne-ar fi pus pe ambele in ungher. Eu, insa, stateam si radeam pe sub mustata. In sfarsit, in sfarsit, eu am copilul meu si pot foarte calm sa-i dau voie sa nu mearga la scoala. Si pana in clipa asta, in care scriu, ma gadila undeva la lingurita, de parca am facut o mare nazbatie, de care nimeni nu-si va da seama si pentru care nimeni nu ma va pedepsi.

Cu toata libertatea din capul meu, sunt inca teritorii pe care nu le-am cucerit. Si pentru care lupt zi de zi. Uneori mai timid, alteori mai indraznet.

Azi dimineata am decis ca Ilinca a avut o saptamana prea stresanta, prea multe lacrimi, prea multa durere de cap si stomac. Si ca ea trebuie sa se odihneasca o zi in plus. Chiar daca ei trec azi impartirea. Dumnezeu cu ea, cu impartirea. Ea sta acasa in camasa de noapte, sosete de lana, parul lung pana la brau, blond si zburlit si deseneaza. Si se cearta cu bunica, care e tare nemultumita ca a crescut o fiica iresponsabila care o strica si pe nepoata-sa.

Eu, insa, triumfez. Exact ca un copil caruia i s-a interzis sa iasa dupa portita, iar el, adunandu-si toate gandurile si fortele, a impins portita si a iesit in drum. Putin timid, putin infricosat, dar el a facut si acest pas! Si e atat de mandru de sine si totodata speriat. O bucatica de pamant strain a devenit a lui, el si-a acordat-o prin curaj si nu are de gand sa renunte la aceasta victorie minuscula.

Or, noi suntem toti plini de programe educationale, clisee, idei despre cum trebuie sa fie viata, familia, dragostea si chiar oamenii care ne inconjoara. Iar acestea, de foarte multe ori, sunt total opuse ideilor si convingerilor noastre proprii, adanci, personale. A celor care, de fapt, conteaza. Si asa si traim. Pe de o parte nu suntem de acord cu aceste idei, care uneori ne intorc si stomacul pe dos, pe de alta parte, ne pliem lor. De aceea ca asa trebuie. Desi, eu asa si nu am inteles – de ce trebuie? Cui trebuie? Eu cred ca daca noi ne-am pune aceasta intrebare cel putin o data pe zi, atunci se poate intampla ca ne-am dori sa schimbam cate un lucru din viata noastra, vorba ceea on daily basis.

***

Eu sunt mandra de mine. De aceea ca azi dimineata eu mi-am invins o programusoara din capul meu. E o victorie foarte mica si foarte personala, pe care nici nu stiu daca o pot explica bine. Dar, eu simt acum, mai mult ca ieri si mai putin ca maine, ca eu, anume eu, pot decide ce e mai bine pentru copilul meu, pornind de la o premiza foarte simpla: dragostea si banala grija care se naste odata cu ea.

Da’ voi stiti ce mananca copiii vostri la scoala?

Ilincai ii place scoala din doua motive: acolo sunt prietenii ei si acolo poate sa manince salam si crenvursti.

***

Politica alimentara din casa noastra e stabilita mai mult de mine. Desi am apucaturi de dictator (ereditatea, bate-o norocul) si puteam foarte simplu sa interzic unele alimente, m-am abtinut de la aceasta practica, exagerata in opinia mea. Eu sunt de parerea ca un copil trebuie sa guste de toate. Sa stie ca inseamna carne, suc din cutii, salam, cascaval, biscuiti, bomboane, apa dulce si alte alimente din carton si vopsea pe care un om matur, atent la cum arata si ce mananca, le-ar evita. Asadar, in zi de sarbatoare cumparam salam, cascaval si suc. De doua-trei ori pe an mergem la McDonalds si mancam hamburgheri, cartofi prajiti si bem Coca-Cola. Undeva la doua saptamani, macaroanele din farfuria ei sunt amestecate cu crenvursti fierti.

Nu vreau sa-i interzic nimic. Orice restrictie este calea directa spre incalcarea ei. Mai ales la un copil. Nu-l lasi sa manance salam, bomboane si biscuiti sau sa guste din sticla cu „Coca-Cola”? Fii sigur/a la scoala se va gasi cine sa-l serveasca. Si asta pana in ziua in care copilul va intelege ca la pauza mare reuseste sa fuga pana la ghereta de langa statie ca sa-si ia doza de „fructe interzise”.

***

Dar…intotdeauna exista un dar. Poti tu, in calitate de parinte sa-i explici copilului de mii de ori, ca salamul se mananca rar, de pofta, si ca deliciosii crenvursti nu sunt decat „carton” innmuiat in apa si din aceasta cauza ar fi bine sa-i evita si sa manance supa cu cartofi si morcovi din gradina bunicii, cand scoala ii hraneste cu salam si crenvursti o data la doua zile, pai degeaba…Nu-ti ramane decat sa mergi sa-i scoti singur/a salamul si crenvurstii din farfurie sub privirile aiurite ale invatatoarei si chicotelele colegilor de clasa.

Eu o intreb in fiecare zi pe Ilinca ce a mancat la scoala si am observat ca anul acesta salamul e la loc de cinste in meniu. Daca nu e dimineata salam cu terci, pai e la amiaza salam cu orez. Si tot asa. Salam in supa, salam in sos, salam in orez, salam pe paine si, mai nou, salam ca acompaniere la terci. Cand se termina salamul, vin crenvurstii. In sos, in terci si in orez. Degraba si in compot.

Acum am inceput serios sa ma intreb cine alcatuieste meniurile pentru scoli, dupa ce principii se conduc in alcatuirea lor (sa fie ieftin si mult in kil?), de unde sunt cumparate produsele, a cata parte dintre aceste produse ajung de facto in farfuriile copiilor, in ce conditii este pregatita mancarea si cat de des isi spala bucataresele mainile?

***

Azi se vorbeste tot mai mult despre optimizarea educatiei, investitii in scoala si alt bla-bla-bla, care pe mine, ca parinte, ma lasa rece, atat timp cat eu nu stiu ce-i baga statul copilului meu in gura. Literalmente. Or, cantina scolii a devenit un loc „cu usile inchise”.

In astfel de conditii, parintilor nu le ramane decat sa nu-si lase copiii sa manance la scoala si sa vina de 2 ori pe zi ca sa le ofere un meniu complet. Stit si voi – borsicior in borcanel, terci intr-o cutie, o parjolita cu sos in alta, compot in sticla sau ceai in termos. Si asa in fiecare zi, 8 luni pe an. De ploua, de e vant…

„Ca la moldoveni…”

Ca la moldoveni…Nu-mi place aceasta eticheta, dar sunt situatii in care „se cere” s-o aplici. Situatia la care o aplic azi este scoala copilului meu. Situatie in care se afla nu doar aceasta insitutie de invatamant.

Asadar, avem cladirea scolii. Cam jerpelita, dar asta e. Avem interiorul scolii. Kitschos, in cel mai dulce stil de domnisorica de prvincie angajata in calitate de designer de inetrior. Avem clasele. Care mai de care. Cu constructii cincidimensionale din draperii verzi, cu televizoare, cu usi de metal cu ochi sau fara ochi, cu orhidei, cu dulapuri bej, verzi, albe, portocalii. Mai pe scurt, cine si cat a putut da.

Cand iesi din scoala, insa…Aici e momentul in care suspin si mornai sub nas „Ca la moldoveni…” Nicio banca pe care sa te asezi, nicio bucatica de teren pentru activitati sportive, niciun petec de iarba curat pe care ai putea sa te intinzi la pauza mare, cu un mar sau o tartina in mana.

Din cele doua banci, instalate candva, au ramas doar picioarele din metal. Gardul din jurul scolii distrus, curtea transformandu-se intr-o scurtatura pentru toti alcoolicii si maidanezii din cartier. De partea estetica, ce tine de copaci si flori, nici nu mai pomenesc. Va dati si singuri seama. Portiunile de pamant, care au fost initial gandite cu scopul de a creste pe ele flori pentru „infrumusetare” sunt in paragina. Jale, intr-un cuvant.

De cate ori la adunarile de parinti, am pornit discutia despre paragina in care se fla curtea scolii, reprezentantul comitetului scolii, mi s-a raspuns ca da, aveti dreptate, dar… urmand un sir de explicatii incomprehensibile. Deci, asa si nu am inteles de ce copiii nu au in fata scolii, cel putin, cateva banci pe care sa se aseze, iarba pe care sa calce si trei flori in cruce pe care sa-si odihneasca ochii. Si n-am inteles, pana la urma, unde se duc banii pe care fiecare parinte ii achita in fondul scolii in momentul inscrierii copilului, inmultind aceste fonduri cu cate 100 de lei la fiecare inceput de an.

In plus, aceasta curte  ar putea fi un atelier minunat pentru toti copiii din scoala. De ce sa nu se organizeze, in timpul orelor de educatie tehnologica, lectii de sadire si ingrijire a florilor, a copacilor? De ce baietii, in cadrul acelorasi ore de educatie tehnologica, n-ar repara bancile? De ce din tot acest teritoriu adiacent scolii, sa nu fie aleasa o parcela unde s-ar putea cultiva niste legume? De ce nu s-ar face, tot in cadrul lectiilor de educatie tehnologica, un garducean pentru aceasta parcela? E chiar asa un lucru enorm si de neinfaptuit aceasta mica „reforma” cu bani putini si impact mare?

***

De ce „ca la moldoveni”? De aceea ca asa e peste tot la noi – intri in apartamentul omului, gasesti curatenie, belsug, lux (de provincie inapoiata, dar, totusi, lux), iesi dupa usa – iti pui mainile in cap. Palierul neigrijit, liftul jerpelit, curtea blocului ca dupa explozia de la Cernobil. Si la toti le este in cot. In afara de cei trei entuziasti-activisti care nu mai reusesc sa lupte cu indiferenta catorva sute de oameni bine-merci in balta lor.

Culmea e ca aceasta atitudine e adusa de aceeasi oameni, ocupanti ai apartamentelor pseudo-luxoase, si la scoala, direct in clase. Multi parinti se multumesc cu faptul ca in clasa in care le invata odorul sunt perdele in trei sloiuri la geamuri si „ca-i frumos”. „Si iaca, de-am putea aduce si o plazma, iaca in coltul ceala…” Ce se intampl in jurul scolii, insa, ii lasa reci. Exact asa cum ii lasa reci pe cei de la tot felul de Directii de invatamant cu saptezeci de mii de departamente si Ministere de Educatie, cinovnicii carora isi bat mai mult capul sa stranga dijma in mod organizat de la fiecare scoala de pe Planeta Moldova.

Despre invatatori/profesori

In clasa 9 am avut cea mai tare diriginta. Doamna Barnaz, profesoara de biologie. Si daca azi eu stiu ceva despre genetica si raman o pasionata a biologiei, este datorita doamnei Barnaz.

Doamna diriginta niciodata nu ridica vocea. Nu era nevoie. La ea la lectii se auzea musca. Toata lumea lucra. Chiar si elevii care nu mai aveau nicio sansa, in opinia celorlalti profesori. Erau zile cand doamna Barnaz ne alinta cu muzica clasica, pentru a ne descreti creierii si a capata luciditate pentru a fi in stare sa rezolvam probleme cu cromozomi X si Y. Eram atat de indragostita de metoda sa de predare, incat, pentru a-i multumi, am luat cea mai mare nota la testul „de la minister”. Eu, fata care in afara de limba romana, istorie si geografie, nu era in stare sa invete niciun obiect.

In acelasi an am avut si o profesoara de matematica, pe care, la fel, nu o voi uita niciodata, doamna A. La ea la ore era haosul haosului. Intr-o zi, chiar la inceputul anului scolar, impreuna cu colegii, am aruncat toate gentile pe geam. In timpul lectiei de matematica.

Doamna A. tipa pana ragusea. Cred ca e inutil sa adaug ca nimeni n-o asculta. Noi ne continuam micile noastre ocupatii extra-curriculare, fara sa ne obosim macar sa ne facem ca ascultam. Pentru mine era mare bucurie, pe de o parte. Eu matematica niciodata nu am stiut. In clasele mari acest fapt devenise atat de evident, incat  nota 4 pe linie nu ma mai deranja in niciun fel. Iar imposibilitatea doamnei A. de ma face, cel putin, sa o respect, m-a determinat si mai mult sa nu mai incerc sa inteleg ceva in ecuatii de gradul nu stiu care. Pe de alta parte, insa, imi era mila de ea. Incercam sa inteleg motivele din care dansa nu se putea stapani si motivele din care nu stia sa gaseasca limba comuna cu o clasa de 30 de adolescenti, destul de inteligenti si luminosi.

***

Aducand aceste exemple din viata mea, am vrut sa ajung la ideea ca profesia de invatator e si interesanta si grea si ca, din pacate, foarte putin valorificata. Si din aceasta cauza avem ce avem – invatatori care tipa pana li se rup coardele vocale, invatatori care nu sunt in stare sa lege doua cuvinte in afara desfasuratorului lectiei, invatatori care injura sau, mai rau, lovesc elevii, invatatori care nu stiu sa comunice cu discipolii lor, din simplu motiv ca ei cu nimeni nu stiu sa comunice si invatatori care sunt invatatori doar din cauza ca nu au putut gasi de lucru in alta parte

Cu ce ramanem atunci?  Din pacate, ramanem cu putinii oameni care au ajuns in scoala de aceea ca si-au dorit aceasta.

***

Cel mai strasnic, insa, e atunci cand acesti „invatatori” predau claselor primare. Atunci e catastrofa. Ne alegem dupa astfel de experimente sociologice cu copii traumati, incapabili sa invete, cu frica de scoala si societate.

Aici as vrea, in mod special, sa-i transmit „complimente” lui Ghiorpalici, primul meu invatator. Omul care m-a umplut de vanatati primii doi ani de scoala. Datorita fricii paralizante pe care o aveam fata de el, nici pana azi nu stiu imnul Uniunii Sovietice (nu ca as fi pierdut foarte multe). Atat de mult m-am chinuit sa-l invat, dar nu-mi reusea, incat in ziua in care trebuia sa-l recitam m-am imbolnavit de angina. Frica de pedeapsa mi-a activat mecanismele de autoaparare.

Ce cauta omul acesta in scoala? Ce cauta azi mii de oameni intamplatori in scoli? In cel mai bun caz, dau de lucru psihologilor. Zic „in cel mai bun caz”, deoarece, de cele mai multe ori, parintii nu reactioneaza. De aceea ca copiii tac din frica sa nu afle invatatorul ca s-a plans acasa sau din frica sa nu fie inteles de parinti si, ulterior, pedepsit dublu. Din multe alte frici, unele foarte absurde. Dar pentru ei atat de reale. In acelasi timp, multi parinti, dandu-si seama ca copilul lor trece prin timpuri grele la scoala, prefera sa se culce pe o ureche, spunandu-si ca „de, toti am trecut prin asta”.

***

Eu m-am descurcat in scoala incepand cu clasa 9, la 14 ani. Varsta la care am inteles ca am drepturi si ca orice om poate si trebuie sa fie pedepsit pentru faptele sale. De atunci nu am mai permis niciunui profesor sa ma trateze fara respect. Ajungeam pana la ceea ca nu mai frecventam lectiile. Deschis. Nu inainte, insa, de a anunta profesorul despre decizia luata. Culmea este ca nu am avut niciun fel de probleme din aceasta cauza si ca, dimpotriva, profesorii „cu musca pe caciula” imi aratau ulterior respect.

Am fost o curajoasa. Desi, imi dau seama, de la distanta anilor trecuti si traiti, ca uneori se mai intampla sa reactionez prea repede si prea fierbinte la unele chestiuni minore aparute intre mine si profesori. Dar, tinereatea e intotdeauna iertata. Acum, cand am si eu o eleva in casa, incerc din rasputeri, dar pe un ton cat se poate de natural, sa educ in Ilinca respectul fata de sine. Dar, stiti si voi, cat e de greu sa explici copiilor niste notiuni foarte abstracte, dar totodata, foarte vitale.

In cazul nostru, am pornit de la premiza ca un invatator trebuie stimat. De aceea ca orice om trebuie stimat. De aceea ca un om in varsta trebuie stimat. Dar aceasta stima nu trebuie sa se transforme in sclavie si ca stima fata de un om nu exlude momentele de neintelegere cu el. Ca orice om are dreptul la o opinie, oricat de prosteasca nu ar fi ea la prima vedere. Ca orice om poate sa ceara sa fie respectat la randul sau. Si trebuie sa fie respectat. Si ca aceasta regula se aplica si in relatia invatator-elev.

Poate nu-i verific in fiecare seara temele Ilincai. Si de agenda se intampla sa uit. Insa, ma stradui sa vorbesc in fiecare zi cu ea despre cat e de important e sa vrei sa fii un om integru. Si sa mergi spre asta. Si cred, cu toate celulile din organizmul meu, ca aceasta e prima si cea mai importanta lectie pe care trebuie s-o ofere scoala. Nu in zadar, in clasele profesorilor care se adreseaza fiecarui elev cu dvs., in clasele profesorilor unde se ofera cateva clipe pentru reculegere si relaxare, unde se discuta de la egal la egal, unde se asculta cu toleranta si respect parerea fiecarui elev si se apreciaza efortul depus, indiferent de corectitudinea rezultatului, elevii au cele mai mari reusite.

***

Si pentru a incheia aceasta postare cu un moment inspirational, va recomand sa citit interviurile cu diferiti profesori din Moscova de pe acest site.

Pretul unui copil care merge la scoala. La o scoala simpla.

Copiii costa. Daca primii ani de viata incerci, de nevoie sau din principiu, sa te descurci cu ce ai, odata cu inceperea scolii e mai greu.

Cand revenisem la Chisinau, imi spuneam ca Ilinca va invata la Prometeu (liceu privat si, cica, prestigios). Din fericire, aceste planuri nu au durat mult. Dupa o gradinita fitoasa, mi-am zis ca sistemul meu nervos nu va rezista inca 12 ani intr-un liceu fitos. Deci, am ales un liceu mai simplu, de cartier, care nici nu figureaza in lista celor mai bune institutii de invatamant din oras. Din greseala, zic eu.

Aici taxele sunt chiar modeste in comparatie cu ale liceelor din aceleasi liste (intocmite de jurnalisti). Dar, un copil niciodata nu merge doar la lectiile din programul scolar. Mai ales acum, mai ales in economia de piata, pe timp de criza si concurenta acerba. Acum toti sau aproape toti fac engleza, dansuri, inot, tenis, matematica, sah, canto. Si asta costa.

***

Dar sa le luam pe rand. Cat ne costa scolarizarea unui copil, tinand cont de faptul ca el mai frecventeaza anumite cercuri/sectii?

Ma voi ghida dupa cheltuielile mele, pe care le consider destul de modeste, deoarece am incercat sa exclud ceea ce cred ca nu-i va fi util copilului.

Asadar, lunar scolarizarea Ilincai, eleva, clasa a 2, ma costa:

– Fondul clasei – 30 lei

– Pranzul in cantina scolii – in jur de 170 lei

– Grupa (sau cum i se spune acum „meditatiile”) – 150 lei

– Dansurile (in afara de cele din program) – 250 lei

– Inotul (Ilinca inca nu stie sa inoate si asta e chiar o problema) – 200 lei

– Drumul (anul acesta in troleibuz) – 80 lei

– Drumul persoanei care o insoteste – 80 lei

TOTAL – 960 lei de chletuieli „clare” pe care le vad si pe care le pot programa din timp. Aici, insa, nu intra chifla, biscuitii, banana, tartinele pe care Ilinca le ia in ghiozdan pentru a-si amagi foamea intre ora 12 (ora pranzului) si 17 (ora la care o iau acasa), timp in care face temele, iar apoi danseaza si are nevoie de multe forte.

Nu am adaugat nici chetuielile imprevizibile ce tin de inlocuirea sosetelor uzate sau a colantilor rupti, reparatia pantofilor de dans, taxa de participare la diverse concursuri de dans, procurarea unor rechizite, care nu ajung niciodata, plata pentru diverse excursii sau spectacole si, evident, banii pe care ii strangem cu ocazia diferitor sarbatori pentru a felicita invatatoarea.

Pentru a rationaliza cumva aceste cheltuieli, am decis ca Ilinca nu va face meditatii la engleza, CV-ul meu aratand foarte insistent ca imi pot asuma rolul de invatatoare de engleza pentru un copil de 8 ani. Lectiile de franceza de la „Alianta Franceza” le lasam pentru mai tarziu, deoarece pentru moment Ilinca se descurca foarte bine cu a doua sa limba.

Cineva ar spune ca 1000 de lei nu e mare treaba. Posibil. Dar mie mi-ar place mai mult sa traiesc intr-un sistem socialist unde activitatile pentru copii sunt gratuite si unde faptul ca eu nu am 2o0 de lei in plus nu se va rasfrange asupra vietii copilului meu, care ar putea ramane fara lectii de inot. Or, un om trebuie sa stie sa inoate…Dar, aceasta e deja alta tema.

***

Copiii costa. Dar asta e unica cheltuiala pe care ma simt obligata sa o fac. Si care merita. Economistii si sociologii au demostrat-o.

 

Noi vara nu citim

In timp ce Ilinca isi incalzeste talpile la soare in sudul Frantei, eu ma familiarizez cu literatura pentru copiii de clasa a II. Din pura curiozitate. Si, ca sa fiu sincera pana la urma, dintr-un fel de placere mazochista de a sta cu ochii bulbucati pe parcusrul a catorva minute in sir. Din lista celor 92 de titluri recomandate spre lectura in timpul vacantei, eu cunosc doar vreo 15. Sa nu mai mentionez ca 85 % din autori imi sunt total necunoscuti.

Cine e Demostene Botez? Constantin Dragomir? Vladimir Rusnac? Victor Prohin? Constantin Usinski? Radion Cucereanu? Vinciu Gafita?

Fie, sa admitem ca sunt o ignoranta incorigibila, dar spuneti-mi, va rog, unde sa gasesc acesti autori pentru a ma lumina si pentru a-mi convinge odrasla ca e bine sa citesti ceea ce a scris Traian Dorz si Valeria Boiculesi?

Pana una-alta, eu ma culc pe o ureche. Si imi voi trimite copilul la scoala cu temele nefacute. Parca nu am chef sa ma cert la subiectul „Cititul ca o cale rapida spre o viata plina de merite civice”. Mai ales dupa o vara atat de frumoasa. Mai ales ca nu gasesc argumentele convingatoare care mi-ar transforma discursul „pro lectura” intr-o pledoarie credibila.

In fine, nu vreau sa-mi stresez copilul. Sunt o mama iresponsabila? Poate. In schimb, eu stiu ca la 30 de ani Ilinca, cu siguranta, isi va aminti de vacantele ei frumoase, care nu au fost sacrificate de dragul unei liste de lecturi, numai buna de lipit pe frigider pentru a crea impresia ca in casa asta se respecta regulile. Sa ramana, deci, pe frigider! Unde ii este locul.

***

Si ca sa nu credeti ca la noi nu se citeste, vin repede sa va prezint o dovada: Ilinca la 2 ani, cu o carte de antropologie.

D-ale scolii

– Ilinca adora scoala. Ea are grija de fiecare colega pierduta pe coridoare sau care nu-si gaseste profesorul de dans pentru orele adaugatoare. Ea alearga dupa lectii in toate directiile, pentru a-si conduce pana la poarta toate prietenele. Apoi alearga imprejurul scolii de cateva ori, impreuna cu fetitele care locuiesc la o aruncatura de bat. In tot acest timp, mama o asteapta in fata clasei, la un pas de isterie. Ilincai, insa, nu-i pasa. Ea are un caracter mai special.

– Scoala isi arata coltii. Ilinca e in clasa coregrafica. Asta insemnand multe ore de dans si multe competitii. Iar competitiile isemnand locuri, premii, concurenta.Trasatura Ilincai, pe nume „indiferenta” este un atu intr-un astfel de mediu. Atunci cand 10 perechi care reprezinta scoala la concursurile de dans (la categoria lor de varsta) sunt descalificate, iar fetele plang in bratele parintilor, Ilinca alearga pe coridoare si nici capul n-o doare.

– Scoala este un mediu destul de nociv. Mai ales cand scoala e cu „inclinatie”. De mici, copiii sunt pusi pe pozitia de a lupta, de a concura, de a se compara intre ei. In tot acest timp, parintii toarna apa la moara. Sau gaz pe foc. Ore adaugatoare fara masura, impunere, partcipare la toate competitiile posibile si imposibile, acostarea pe coridoarele scolii a profesoarei de dans si purtare de discutii cu ea, mituirea ei, lansare de vorbe impotriva altor copii, parinti, sau a barfelor de dupa concursuri, pe care copiii le preiau…acum cu naivitate, mai tarziu cu buna stiinta. Eu nu ma implic. Daca vroiam sa fac din Ilinca dansatoare, o duceam la scoala de balet la 4 ani.

– Scoala este un lucru comod. O spun ca parinte. Daca eram mai indrazneata, n-o trimiteam pe Ilinca la scoala. Ii faceam homeschooling conform legislatiei franceze. Eu, insa, am ales confortul, ramanand constienta de faptul ca in fiecare dimineata imi duc copilul la un abator moral. Acum Ilinca vorbeste ca invatatoare, gandeste ca cei 30 de copii luati la un loc si recita poeziile cu o intonatie debila, mostenita de la gradinita.

– Scoala nu este o prioritate in familia noastra. Cel putin, in cea formata din mine si copilul meu. Scoala este o iesire din situatie, un baby-sitter ieftin, care nu intarzie si care nu se imbolnaveste. Eu imi permit sa cred ca umanitatea va evolua spre alte forme de „culturalizare” a copiilor, mai sufletesti, mai deschise, fara a-i masura pe toti cu aceesi rigla.

Mie imi place sa cred.

photo: Escudama