Daca ne-am activa memoria, am fi parinti mai buni

1236439_653458014678070_1383537310_n

Primavara trecuta copilul meu a fost lovit cu centura de catre invatatoarea de dans. Ea avea 8 ani, iar dansul e un obiect obligatoriu pentru o clasa cu profil coregrafic.

Marturisirea a venit seara tarziu, inainte de somn. La pachet cu frica de represalii in proria-i familie.

Copiii nostri, au fost invatati sa taca. La gradinita, la scoala, la cercurile de dupa ore, ei sunt avertizati ca ceea ce se face in clasa, acolo trebuie sa ramana.

Parintii, insa, cu consimtamantul si binecuvantarea proprie, au lasat terte persoane sa le educe copiii. Deoarece o educatoare sau o invatatoare e ca o a doua mama. Deci, ea poate trage de urechi, umili si lovi, cand e cazul.

O mama cunoscuta si-a trimis, in aceasta toamna, copilul la scoala. Primele doua luni venea sa asiste la lectii. Invatatoarea nu se sinchisea sa traga de urechi baietasii, motivand cu sfanta fraza “Mamele voastre mi-au dat voie”. Aceste minunatii pedagogice se intampla intr-o institutie privata, cu niste copii abia veniti pe bancile scolii, fata de un parinte.

Suntem un popor de-a dreptul misterios. Misterios pana la prostie. Sa-ti trimiti copilul la scoala si sa dai unda verde invatatoarei sa ti-l urecheze, e dovada unei lipse profunde de respect fata de sine si fata de omul pe care l-ai adus pe lume. Si care, de fapt, nici nu ti-a cerut-o. Ai nascut un copil ca sa il supui abuzului fizic si psihologic?

Acum vad mii de fete de parinti, care citesc aceste randuri si stramba din nas, gasind repede scuze in forul lor interior, ca ei nu sunt asa, ca ei n-au facut-o, ca erau suparati, ca nu stiau cum sa-i mai dea de cap celui mic, ca, ca, ca…

Nu intamplator am inceput acest text cu pomenirea cazului intamplat in casa noastra. Un caz fericit, as spune acum, deoarece datorita lui, cureaua facatoare de minuni a disparut de la lectia de dans. Si nu a fost copilul meu primul sfintit cu centura, eu, insa, din cate am inteles de la diriginta, am fost primul parinte care a intervenit.

Si nu lipsa de dragoste este motivul neinterventiei parintilor sau strainilor atunci cand sunt martorii unui act de violenta importiva copiiilor, ci lenea. Banala, simpla, omniprezenta lene.

Lenea de a interveni, lenea de a iesi din zona de confort, lenea de a-si asuma consecintele amestecului intr-o situatie de conflict, lenea de a face ceva, lenea de a gandi. A ridicat invatatoarea mana asupra copilului? L-a croit cu o centura sau o varga? L-a tras de urcehi? L-a bruscat? A urlat la el? Inseamna ca a meritat! Copiii astia sunt atat de obranzici uneori! Totul e clar. Pentru ce sa mai mergi la scoala sa faci zazanie?

Un alt caz reprezantativ este cel in care unui copil i s-a taiat degetul de la o mana, drept pedeapsa pentru banii furati. Executorul pedepsei a fost tatal. Un sat intreg a aplaudat acest justitiar, dandu-i dreptate si aratandu-i respect pentru felul in care si-a pus la punct copilul. Reactia noastra, a tuturor, a fost ca acesti sarmani oameni de la tara nu au de unde sti, nimeni nu i-a invatat, nimeni nu le-a aratat ca poate fi altfel. Ca un copil poate fi iubit, respectat, crescut in armonie si intelegere. Dar suntem noi, astia de la oras, cu acces la intrenet si alte bucurii ale civilizatiei, mai buni? Noi nu taiem degete copiiilor, dar le taiem din incredere, din valoare in proprii lor ochi, din dorinta de a se manifesta, de a spune, de a fi diferiti. Daca mama si tata permit unor persoane straine sa faca oameni din noi prin metode neortodoxe, atunci inseamna ca o meritam, ca nu costam nimic, ca suntem la cheremul celor maturi, iar cuvantul nostru e nimic pe langa cuvantul Alexandrei Andreevna.

Ceea ce ma mira cel mai mult, este ca am uitat cum am fost noi copii. Cum ne-a durut fiecare cuvant spus la manie, fiecare palma primita la furie, fiecare bataie pe care, cica, am meritat-o? Va mai aduceti aminte?

Nota: editorial aparut ieri pe perfecte.md

Mission accomplished sau lasa si alti parinti sa-si mai bata capul

Azi in drum spre scoala, Ilinca si-a intalnit colega de clasa M. O fetita ca din cartile cu ispravile lui Guguta. Blonda, cu nasucul in vant, vorbareata, dezghetata si foarte responsabila – copilul schimba cateva forme de transport pana ajunge la scoala. Singurica.

Mergeam si ascultam cum ciripesc cele doua. E curios sa asculti ce vorbesc pustoaicele. Cum chicotesc la glumite stranii. La un moment, tema a ajuns la lectiile de dans.

-… domnul A. nu loveste tare, el da asa, usurel, cu palma…da iaca doamna R. mi-a tras o curea drept peste rinichi…- spune M. cu o gurita pana la urechi.

–  Te-a durut? – o intreb, incercand sa pastrez calmul

– Hiii, mai intrebati!

– I-ai spus mamei?

– I-am spus abia aseara.

– Si mama ce zice? Vine la scoala sa vorbeasca cu doamna profesoara?

– Nu stiu…Mama are un bebelus acasa si nu poate…

Of. Viata mea de mama.

***

Discutia cu doamna profesoara a fost scurta. Dumneaei era la curent cu problema mea. Si parea oarecum revoltata de revolta mea. Copii sunt multi, neascultatori, baietii obraznici se bat, dar pe Ilinca ea a atins-o usurel. Si apoi, peste o saptamana este un concurs important de dans, iar ei, nesuferitii, nu vor sa lucreze. In fine, nu mi-a spus nimic nou. Anume la o astfel de explicatie ma asteptam.

Intre timp, diriginta, ca sa nu scape situatia de sub control, a batut alarma la administratia scolii, a initiat o ancheta independenta si a transmis copiilor un chestionar anonim. Majoritatea copiilor au recunsocut ca au fost loviti la lectia de dans.

***

Nedumerirea mea ramane in vigoare: de ce tac parintii? Chiar niciun parinte sa nu fi fost la curent cu metodele netraditionale de predare a dansului? Sau chiar sunt atat de lenesi sa bata un drum in plus la scoala, ca sa ceara lamuriri de la doamna invatatoare? Sau chiar tin atat de mult la traditia noastra ancestrala de a baga carte in copil cu ajutorul batului?

Samca sa-i stie. Eu, nu stiu cum, am obosit. Azi chiar pot sa spun – treaba lor. Eu misiunea mea de parinte mi-am indeplinit-o la acest capitol. Si sunt sigura, ca Ilinca n-o sa mai vada cureaua la lectia de dans. Doamna invatatoare a inteles foarte bine mesajul meu. Am avut eu grija.

Cureaua facatoarea de minuni

 

„Nu va bateti copiii? Ii cresteti in armonie? Le dezvoltati simtul de respect pentru semenii lor? Ii invatati ca toti sunt egali? Nicio grija! Scolile noastre le vor arata ce inseamna viata reala, adevarata! Veniti la noi si copilul vostru se va transforma dintr-un smiorcait hipersensibil intr-un om de valoare pentru societatea noastra!
Ministerul Educatiei al Republicii Moldova, intotdeauna alaturi.”

Ma ofer sa fac copyrighting gratuit celor care stau la volanul educatiei in tara asta. Iar parintilor care nu se intereseaza ce sa intampla cu copiii lor la scoala sau se interesaeaza, dar cred ca e normal ca bucata din bucata lor sa fie educata cu cureaua de catre unele cadre didactice turbate de atata exces de zel, nu le doresc decat succes in viata si liniste sufleteasca noaptea.

Deasupra familiei noastre parca s-a oprit nu stiu care planeta care favorizeaza agresiunea si violenta. Ilinca a primit ieri, in timpul orei de dans, o curea peste posterior si mana. De la invatatoare. Normal. Culmea e ca aceasta tactica educationala nu este practicata pentru prima data si nu doar Ilinca a incasat-o, dar si alti copii, majoritatea fiind baieti.

Nu stai in poztie corect – poc. Nu tii spatele drept – poc. Ai facut vreo prostioara in timpul lectiei – poc. Cureaua doamnei X. – cea mai buna antrenoare de dans. De azi cu reduceri de sezon!

Sa fie clar. Pe mine nu ma intereseaza a lovit-o tare sau nu. Pe mine nu ma inetresaza ca si in alta parte se practica asa metode de educatie. Pe mine nu ma intereseaza opiniile oamenilor care cred ca un copil altfel nu va face performante decat de frica biciustii. Toti care au de gand sa vina cu astfel comentarii sau care au venit deja, n-au decat sa creada mai departe ce vor si sa-si lase copiii batuti de cine nu-i e lene.

Si inca ceva. Eu cred in vorbele copilului meu. Ca daca n-am crede noi, parintii, cine sa creada? Incercati o data, o singura data, sa aveti dubii si sa aratati asta copilului vostru in momentul in care el vine la voi cu o durere si veti vedea ce efect va avea asta dupa. Pe urma sa nu va intrebati de ce oare cel mic nu mai povesteste nimic.

Nici nu stiu pe cine sunt infuriata mai tare. Pe invatatoarea geniala sau pe parintii copiii caror au fost loviti si ei nu au descoperit ce se intampla cu cei mici la orele de dans sau au descoperit, dar s-au facut ca ploua de dragul unor performante pe ringul de dans.

***

Cel mai gustos moment din toata istoria este faptul ca invatatoarea roaga copiii sai favoriti sa aduca cureaua. Ceva de genul „Maricica, ada, te rog cureaua…”. Si Maricica se executa.

Suntem egali? O branza. Sau, cum zice mama – o ceapa.

Cum a incasat copilul meu un picior in burta. La scoala. De la o fetita.

Azi dupa-amiaza, Ilinca m-a sunat plangand. Se inneca in lacrimi si sughituri. O colega de clasa a lovit-o, cu toata puterea ei de copil cu apropae 10 kg mai mult decat Ilinca, cu piciorul in zona abdominala, atingandu-i partile corpului direct responsabile pentru nasterea copiilor.

Cauza conflictului, dupa spusele copilului meu, este refuzul Ilincai de a se imparti cu o bucata de coptura pusa de bunica in ghiozdan dimineata. Or, noi avem o istorie aparte cu placintele si copturile puse de bunica in ghiozdan dimineata. Ideea este ca mama coace mult si gustos. Daca nu-i placinta cu mar, e cu branza, daca nu e placinta sunt cornulete cu nuca si bezea, daca nu sunt cornulete este coptura dupa reteta strabunicai, daca nu copturi dupa reteta strabunicai, atunci „baba”, un chec de culoare maronie,  facut dupa o reteta veche din Bucovina. Dupa un an de scoala, in care Ilinca nu prea apuca sa manance, deoarece se impartea cu multi colegi din clasa, care o asaltau cu „da-mi si mie”, noi am decis ca nu-i mai punem in ghiozdan nimic, in afara de covrigi, biscuti si chifle de magazin. In plus, am facut ceva ce nu-mi imagina ca as face vreodata. Am rugat-o pe Ilinca sa nu se imparta cu toata clasa, deoarece eu nu-mi pot permite sa hranesc o clasa de copii. N-au decat sa-si bata parintii cui le are. Cam dur, dar uneori trebuie sa stii sa spui „nu”.

Eu nu stiu exact ce s-a intamplat azi. Dar, stiu cu siguranta, ca Ilinca nu se bate. Din pacate. Deoarece eu din gradinita o invat sa dea inapoi atunci cand e cazul. Exact asa cum sunt invatati baietii. Ea insa are alt caracter si invataturile mele nu au niciun ecou si nu provoaca altceva decat un ras zglobiu.

Reactia mea a fost destul de evidenta in astfel de situatii. Am rugat-o sa-i dea telefonul fetei sa vorbesc cu ea. Copilul, evident a refuzat sa discute cu mama victimei. Si bine a facut, deoarece ii faceam un dus rece ca o traumatizam pe toata viata. Cert este, insa, ca maine vom avea un show la scoala. Si la urmatoarea sedinta de parinti, la fel. Or, cum am mai pomenit undeva in acest blog, eu sunt genul de mama turbatica. Atingeti-mi copilul, ca va scot ochii cu unghiile mele scurte. Si nu exista argument care m-ar convinge ca nu am dreptul sa nu-mi apar puiul.

***

In fine, copiii nu sunt departe de maturi la capitolul cruzime.

Voi reveni cu actualizari.