Un heureux evenement de Eliette Abecassis

Imagine

Mult m-am gandit cum sa preznt aceasta carte si cui s-o recomand – femeilor care au trecut deja prin experienta materniatii sau femeilor care doar se pregatesc.

„Un heureux evenement” (Un eveniment fericit), semnata de frantuzoaica Eliette Abecassis, este o carte spargatoare de stereotipuri. Si anume, a celui mai indragit stereotip al societatii moderne – maternitatea. Dilema mea a fost clara, deci. In cazul in care recomand aceasta carte unor femei in prag de maternitate, ele risca sa nu si-o mai doreasca, cel putin, pe durata perioadei cat le-ar lua s-o uite.

Barbara, o tanara femeie de 30 de ani, doctoranda in filosofie, boema, parisiana pana in varful firelor de par, se indragosteste patimas de Nicolas, proprietarul unei galerii de arta, cu barba de trei zile, cu motocicleta, cu Havana, Venezia, Roma si alte destinatii de vis in buzunarul sau, artist, non-conformist, indiferent fata de bani si faima. Intr-o zi, dusi de valul iubirii lor, acestia decid sa conceapa un copil. Aici incepe povestea adevarata. Aici incepe cosmarul, compromisurile, dubiile, greturile, intrebarile la care nicun filosof nu a gasit raspuns, deoarece ei toti au fost barbati, certurile, neintelegerea si viata in dimesniuni diferite.

Dragostea incepe acolo unde se termina indragostirea. Asta e mesajul profund al cartii. Dragostea sunt muci, boala, bube, vergeturi, celulita, un sex cusut cu ata chirurgicala, facturi, cumparaturi, lipsuri, spun eu. Iar Eliette Abecassis e de acord cu mine.

Cartea se citeste usor si dintr-o rasuflare. Fiecare va decide pentru sine, daca a exagerat sau nu autoarea. Cert este, insa, ca orice femeie se va regasi in unele pagini.

Am cautat „Un heureux evenement” tradusa in romana, dar, din pacate, nu am gasit-o. In engleza, la fel, desi poate nu am fost destul de staruitoare. Apropo, este un film cu acelasi nume, dar, ca orice film, este o abordare a cartii, nu si cartea.

Lectura placuta!

„Prin perdea” de Aurora Liiceanu

Imagine

Vara care a trecut a fost sezonul celor trei mari descoperiri literare din acest an – Charles Bukowski, Aurora Liiceanu si Virginia Woolf. Si daca despre Bukowski am scris deja, ce-i drept, putin de tot, Aurora Liiceanu si Virginia Woolf sunt doua fericite care isi asteapta randul.

Aurora Liiceanu m-a sedus prin numele sau. „Aurora” suna minunat. Si, apoi, exista Aurora Boreala. „Liiceanu” imi era familiar de pe timpul cand citisem „Usa interzisa”, jurnalul lui Gabriel Liiceanu. Una peste alta, plus faptul ca ador jurnalele, memoriile si alte scrieri personale, la o escapada prin librarii, mi-am luat, intuind ca e ceea ce-mi trebuie, cartea „Prin perdea” a Aurorei Liiceanu.

Intuitia nu m-a mintit niciodata. „Prin perdea” e o carte de savurat. La o cafea, pe plaja (cine mai apuca anul asta), intr-o cafenea la o intalnire cu propria persoana. In fine, intr-o ambianta feminina, eleganta, atat cat sa poti sa te relaxezi si sa stai la povete cu o femeie inteligenta, interesanta, ganditoare si seducatoare. „Prin perdea” este o incursiune in psihologie, maternitate, iubire, despartiri, pierderi, experiente mai putin glorioase, dar si in momente de o extrema eleganta, intr-un Bucuresti pe care noi nu l-am vazut si care este deja istorie, intr-o viata de femeie „de la oras”, pe de o parte simpla, pe de alta parte, foarte complexa, ca toate vietile oamenilor care gandesc.

Aurora Liiceanu scrie pe alocuri intortocheat, dar foarte mustos, cu cuvinte pe care le-am uitat sau nici nu le-am cunoscut si cu intorsaturi de fraza neasteptate. Pentru mine e un fel de a scrie si de a vorbi a oamenilor de vita veche, foarte culti si invatati.

„Prin perdea” este si memoriu, si manual de psihologie, si jurnal, si colectie de cuvinte frumoase.

*Aceasta carte se gaseste in librariile din Chisinau.

Despre citit

Eu am inceput sa citesc carti tarziu. Gaseam o mie de motive de ce cititul nu-mi este de niciun folos. Unul dintre ele era ca cititul indelungat ma va transforma intr- o ochelarista.

Asta s-a intamplat vara, in timpul primei adolescente, cand am descoperit biblioteca de la „clubul” satului, manata intr-acolo de atractia de neexplicat pentru casele de la margine. Margine de sat, de padure, de camp, de gradina. „Trebuie sa fie acolo ceva. Ceva pentru mine…”

Camera mare, cu pardoseala de scandura uzata, cu miros de carti „satute”, cu zeci de etajere pline de titluri misterioase, cu doua geamuri mari ce dadeau spre dealurile ce desparteau satul de zastava, iar dupa zastava era Romania, o tara atat de magica, de unde bunica ne aducea adidasi si chilotei cu Mikey Mouse cand inca eram copii de gradinita.

In sala bibliotecii plutea un aer varatic, care mirosea ca si aerul de dace ruseasca din povestirile lui Cehov. Prin el dansau diverese gize si paianjenii coborau din pod pe firul lor ce ii conecta cu lumea noastra.

Si liniste. Liniste de sat, de pamant, de vara. Liniste prin care numai pasarile stiu sa strabata, si cate un caine care nu are somn intr-o amiaza de cuptor, si vaca megiesilor care isi spune pasul. Si respiratia batranei bibliotecare, care va veni seara la bunica cu un borcan de lapte, tocmai din partea cealalta a satului, de langa toloaca, acolo unde iarba creste altfel si oamenii sunt parca de pe alta planeta.

Eu veneam la biblioteca pentru toate astea. Si mai ales pentru mirosul de foi uscate, prafuite, amestecat cu mirosul de fan, de mere de iulie, de balega de vaca si lut, mirosul de tarana uscata si trandafiri cataratori.

Puteam sa stau in biblioteca vesnicii la rand, sa citesc titluri, sa ma plimb printre randuri, sa pandesc bibliotecara dintr-un colt mai intunecat, sa arunc cate o vorba fratelui meu, mare cititor si exemplu de urmat. Asa zicea bunica.

Cititul a venit de la sine. Prin dragostea fata de aceste mici detalii adunate intr-o amiaza de vara. Din curiozitate. Si daca acolo miroase atat de deosebit si podeaua scartie atat de enigmatic, poate si cartile imi pot oferi ceva? Ceva misterios, foarte fragil, dar, in acelasi timp, foarte adanc, ca fantana vecinilor din care se scoatea apa la vite.

De cate ori deschid o carte, ma trezesc acolo, in mijlocul salii de biblioteca din clubul satului. Cu gize, paianjeni, miros de mere de iulie, de iarba si balega de vaca, si scartait de dusumea uzata. Si fiecare carte devine o promisiune. Promisiunea ca aceasta stare nu va disparea atat timp cat eu voi respira. Promisiunea ca biblioteca, cu cele doua geamuri ce ies spre dealuri, va fi intotdeauna cu mine, in buzunarul stang, acolo unde primavara imi prind martisorul. Promisiunea ca fiecare fosnet, bataie de aripi, ciripit, sunet de aer varatic care se misca in ritmul sau, sunt acolo, intre paginile unei carti. Si nimeni nu mi le poate lua. De aceea ca ceea ce este al tau, al tau va ramane, iar ceea ce iti poate fi luat, nu este al tau.

Si eu citesc. Citesc de cate ori apuc. Si o apuc des. Citesc in pat, la masa, in troleibuz, avion, metrou si maxi-taxi. Si eu traiesc doar o singura viata paralela. Viata din biblioteca satului, acolo unde sunt adunate mii de personaje, milioane de cuvinte. Si doar o singura stare.

Epilog

Acest post l-am scris impinsa de dorinta de a intelege mecanismele care m-au adus la lectura. Si sa descopar ca ele sunt deosebite de la om la om. Aceasta nevoie de intelegere si acceptare a diferentelor a aparut natural, cand am fost fata in fata cu copilul meu, care nu este si nu poate fi ca mine sau asa cum imi doresc eu sa-l vad.

Copilul meu este inconjurat de multe carti si de oameni care citesc. Acest copil, insa, nu se grabeste sa citeasca, cu cele cateva exceptii cand eu devin „politistul rau” si-i dau vreo tema pentru acasa. Dar o las. Si sunt sigura ca va veni o zi in care ea va descopri cartile si lectura printr-un drum foarte personal, in ritmul sau, cu melodia sa in urechi. Si asta poate fi mai devreme sau mai tarziu. Dar asta va fi. Pana atunci, nu pot decat sa-i ofer acces la carte. Si sa-i soptesc ca in viata sunt un milion de lucruri frumoase, ascunse in cele mai neasteptate locuri.

Lecturi pentru vacanta: „Women” de Charles Bukowski

Au mai ramas cateva saptamani de vara, exact cat sa reusiti sa cititi inca vreo doua carti bune.

Pentru inchiderea acestui sezon de „Lecturi pentru vacanta”, vreau sa va propun o carte ce sta la loc de frunte in lista mea de carti pentru o viata. Este vorba de Charles Bukowski (caruia i-am cantat ieri Happy Birthday) si cartea lui „Women”.

images (1)

Din start, vreau sa anunt, pudibunzii, domnisoarele artistice slabe de fire si toti ceilalti care sufera atunci cand vad scris undeva cuvantul „pizda”, sa se abtina de la aceasta lectura.

„Women” a fost, pentru mine, piesa de rezistenta din acest sezon bibliofil. Am citit aceasta carte dintr-o suflare. Am vorbit cu cuvintele lui Bukowski, am citat fraze intregi, l-am savurat, i-am cautat toate celelalte lucrari si le-am inghitit ca o flamanda. Atata sinceritate si sensibilitate nu am simtit demult la vreun autor.

In „Women” Bukowski e atat de intim, atat de dezbracat de forme, ironie, inteligenta prefacuta, incat nu-ti ramane decat sa-l lasi sa vorbeasca, sa-i asculti durerea, tinandu-l de mana.

Si cat de stranii n-ar parea cuvintele mele pentru foarte multa lume, care se arata dezgustata de aceasta carte, pe care ei o gasesc doar perversa, cruda si violenta, eu vreau sa marturisesc ca „Women” de Bukowski este poate cel mai frumos omagiu adus femeilor de catre un scriitor.

Lectura placuta!

Lecturi pentru vacanta: The Last American Man

Imagine

Elizabeth Gilbert a scris si inainte de „Eat, pray, love”. Si a scris excelent, as spune eu.

„The Last American Man” este ciresica de pe tort din seria „Lecturi pentru vacanta”. O carte ce m-a vrajit de la prima pagina prin talentul deosebit al autoarei de a povesti usor, dezinvolt, de parca ar sta de vorba cu fiecare cititor in parte la o halba de bere in vreun local la o margine de drum american, langa o benzinarie cu doua pompe.

„The Last American Man” este povestea lui Eustace Conway, un erou al zilelor noastre, care traieste pe varf de munte si vaneaza cerbi. Dar, un erou este, in primul rand, om. Cu caracterul sau complex si, deseori, contradictoriu, cu frici, traume, asteptari, prejudecati, rani, vise, frustrari si tot ce poate aduna sub pielea sa un om cu abilitati exceptionale.

The backside of heroism is often rather sad: women and servants know that*, o citeaza autoarea pe Ursula K. LeGuin, o scriitoare de science fiction. Prin acest citat, Gilbert a spus totul despre lucrarea sa. Desi, trebuie de citit doua treimi din carte pana a ajunge la aceste randuri. Si pentru a fi gata de a le accepta.

„The Last American man” este pentru mine revelatia sezonului in materie de lectura. Din aceasta cauza, indraznesc sa o recomand calduros tuturor, atat femeilor, cat si barbatilor, si cred ca nu voi gresi daca voi sustine ca este o lectura care te face sa gandesti dincolo de paginile cartii, sa vezi unele lucruri altfel, sa- i intelegi, intr-un sfarsit, pe unii oameni.

Prima lectia pe care am invatat-o din „The Last American Man” este ca pentru a realiza ceea ce-ti doresti foarte mult, trebuie sa depui efort. Constant. Rutinier. Intr-o zi, insa, visul va deveni realitate. A doua lectie, poate chiar mai valoroasa decat prima, este ca cel mai important in realizarea unui vis este sa stii sa te opresti la timp.

***

Aceasta este non-fictiune.

Cartea poate fi gasita si in librariile din Chisinau in romana sau rusa.

Titlul in romana este „Ultimul barbat american”.

*Reversul eroismului, este, deseori, trist: femeile si servitorii stiu asta.

Lecturi pentru vacanta: Frumoasele straine

Frumoasele straine Mircea Cartarescu_09101131

Imi place Mircea Cartarescu. Ca scriitor, ca barbat, ca persoana publica. Ca tot. Sper ca miroase tot atat de bine, pe cat de bine scrie si vorbeste.

„Frumoasele straine” este o bijuterie de carte, pe care ar sta bine s-o citesti la vreo terasa pariziana, la masutele lor minuscule, inghesuita printre alti vizitatori, cu o ceasca de cafea si un buzunar plin cu planuri.

Mircea Cartarescu nu m-a dezamagit nici de aceasta data. Dar cum ar putea? „Frumoasele straine” este o culegere de trei povestiri cu o naratiune usoara, naturala, presarata cu glume, amintiri, paranteze, anecdote si descrieri gustoase. Cartarescu stie sa cucereasca prin sinceritate, lipsa de pozare si prin capacitatea lui uimitoare de a nu se lua in serios si de a deconspira aceasta pornire „secreta” la atatia alti oameni publici sau care se vor publici.

Deci, o lectura excelenta pentru zilele usoare, cu mult aer, cu vorbe bune si… cu un loc la o terasa pariziana. Dar, atentie, sa nu va amagiti – Cartarescu nu este doar anecdota si apropouri saratele, el este si un fin observator al actualitatii, care te lasa cu cateva teme de gandit in urma lecturii. Recomand din suflet.

Cartea potae fi gasit si in librariile din Chisinau.

Lecturi pentru vacanta: What do we need men for?

65107_7

O carte de vacanta sau de pauza de masa la servici. Titlul ne da o idee foarte buna despre ce este cartea: ce mai e si cu barbatii astia? Avem nevoie de ei? Are specia umana nevoie de ei? Care sunt, totusi, diferentele dintre femei si barbati? Sunt oare ei altfel decat noi, femeile, sau suntem toti oameni si nu ne deosebim cu nimic?

Janusz L. Wisniewski, autorul polonez, care a facut ravagii in partea noastra de Europa cu romanul „Singuratatea in retea”, vine de aceasta data cu o culegere de eseuri, scrise intr-un limbaj accesibil, de pe pozitia unui barbat, dar si a unui om de stiinta, despre soarta sexului puternic de-a lungul istoriei. O carte captivanta, un fel de mini-enciclopedie in stilul „Tot ce vrei sa stii despre barbatul tau, dar ti-a fost frica sa intrebi”, cu date istorice, rezultate ale cercetarilor, incursiuni in genetica, povesti din viata. Dar, atentie, cele/cei care au asteptari prea mari si intrebari prea profunde, mai bine nu cititi cartea, deoarece veti ramane dezamagite/dezamagiti de superficialitatea continutului si de sfarsitul ei putin sentimentalo-lacrimogen. Si inca ceva. Propun sa nu luati tot ce e scris in aceasta carte ca adevar in ultima instanta. Personal, am gasit cateva momente cu care nu sunt de acord. Unul din ele ar fi in capitolul 2 („Poate barbatul sa fie fidel?”) in care iarasi ni se explica ca un barbat nu poate fi fidel, pe cand o femeie poate, deoarece ea este predispusa spre aceasta genetic si ca pentru o femeie nu este atat de importanta cantitatea actelor sexuale si intensitatea lor, pe cat este important sentimentul de apropiere si impartasire pe care le ofera o relatie sexuala. Aaaa, serios? Dar, Polonia este o tara profund catolica si nu ma mira astfel de inetrpretari :)

In fine, va recomand sa cititi cartea daca vreti sa va aduceti aminte de lectiile de biologie si istorie sau sa aflati tot ce au uitat sa va spuna (sau nu au vrut sa va spuna) profesorii la scoala.

Pentru amatorii cititului online – versiunea electronica a cartii in rusa.