Multumesc!

Mie nu-mi place sa dau sfaturi. Azi, insa, e soare si e cald si eu vreau sa dau sfaturi.

Luati un „post it”. Alegeti culoarea care va place sau cea pe care o aveti la indemana. Daca nu aveti aceste minuni de „post it”, luati orice bucatica de hartie. Si mai scotociti prin geanta, pe masa, sub pat sau la coleg pe birou si gasiti un pix, eventual un creion, o bucata de carbune sau o carioca. Asezati-va sau, daca va este comod, ramaneti in picioare si scrieti pe foita lucrurile pentru care sunteti azi recunoscator/toare. Scrieti orice fleac. Scrieti sincer.

Eu va promit,  dupa cateva saptamani de astfel de practica veti vedea lucrurile altfel.

PS: eu scriu prima propozitie automat, cu inima, nu cu mana si nici cu capul: „Multumesc pentru aceasta zi.”

PSS: eu adun aceste foite intr-o cutiuta.

foto: alegriphotos

De ce inselam?

Cine nu a bolit de boala inselarii? Cine nu a fost inselat sau nu a inselat, sa ridice mana, iar eu ii voi cumpara cea mai scumpa cafea din oras! Au fost scrise mii de articole, s-a dezghiocat si explicat de-a fir a par ce se face in mintea (de cele mai multe ori) a barbatului, s-a plans soarta femeii, eu, insa, nimic n-am inteles.

Cu cativa ani in urma am dat de un interviu la tema adulterului care mi-a parut mai clar, mai pe intelesul celor care nu se multumesc cu sabloane si stereotipuri ieftine.  Intervievatul, Aldo Naouri, a spus pe nume unor lucruri pe care noi, deseori, le trecem cu vederea.  „Sanatatea psihica a copiilor se face in patul parintilor”, un adulter, insa, nu poate fi un semn de sanatate.

Nota: Aldo Naouri este un renumit pediatru francez, care nu ezita sa cupleze pediatria cu psihanaliza, creand astfel un amestec exploziv, ce suscita intotdeuna un viu interes din partea admiratorilor sai, precum si critici acerbe din partea unor  colegi.

Doc. Naouri practica pediatria din 1966, in cabinetul sau privat, situat intr-un cartier popular din Paris.

Pe langa activitatea sa de pediatru, Aldo Naouri mai scrie si carti. Ultima sa lucrare se intituleaza „Adultere” (Ed.”Odile Jacob”)


Dvs. Sunteti un pediatru, nu terapeut de cuplu. De ce ati scris aceasta carte ?

Aldo Naouri :Deoarece sanatatea copiilor se face in patul parintilor. Dupa 40 de ani de experienta in pediatrie, am ajuns sa constat ca o buna sanatate sexuala a cuplului parental conditioneaza sanatatea psihica si fizica a copilului. Din aceasta cauza am avut intotdeauna un viu interes pentru viata amuroasa a mamelor si tatilor care veneau sa ma consulte.

Cartea Dvs. se intituleaza « Adultere ». Ati folosit intentionat acest termen, cu accentuate conotatii moralizatoare, religioase chiar ?

A.N : Da, deoarece chiar daca asistam la liberalizarea moravurilor, un adulter ramane un adulter. Etimologic acest cuvant se traduce astfel « a se indrepta, prin eroare, spre ceva ce se gaseste dincolo de…», in cazul nostru, dincolo de cuplu. Mai concret, adulterul se defineste ca o ruptura a pactului implicit de fidelitate cotractat de doi indivizi ce se unesc sexual.

Nu este oare aceasta  notiune complet depasita ?

A.N. Nu mai mult decat notiunea de viata in doi. Dovada este faptul ca astazi, cand oricine are posibilitatea sa-si schimbe partenerii in fiecare zi,  toti depun eforturi majore pentru a forma un cuplu durabil. Or, de ce formam un cuplu ? Pentru ca celalalt ne ajuta sa ne reperam pe noi insine, fiind noi insine. Atunci cand cautam un « altul  altul » inseamna ca primul « altul » nu ne-a fost de ajuns . In acest caz ar fi bine sa ne intrebam ce se intampla cu noi si de ce partenerul actual nu-si poate duce « misiunea » pana la capat.

Semnifica oare aceasta ca unii sunt predispusi si altii nu spre infidelitate ?

A.N. Fiecare individ poarta in sine o urma  « eterna » a unei placeri considerabile, traite in primele luni ale vietii sale, cand, in bratele mamei, el se simtea viu din plin, pana a se crede nemuritor. Daca copilul nu este frustrat prea devreme de mama sa, el va pastra intotdeauna acest sentiment exaltat de immortalitate, incercand mereu de a regasi placerea traita altadata.

Ba mai mult, intr-o societate laxista si hedonista, cum este a nosatra, unde pulsiunea sexuala este incurajata si unde nimic nu trebuie sa limiteze placerea, considerata un drept, individul va lua drept obligatiune revenirea la starea aceea de extaz. Si daca acesta (extazul) nu-i este procurat de partenerul sau partenera sa, el va cauta in alta parte, unde il va gasi probabil, dar pentru o perioada scurta. De facto, el nu va face altceva decat sa alerge de la o ilusie la alta.

Aceasta teorie exclude posibilitatea unei iubiri de la prima vedere, pentru altcineva decat partenerul nostru obisnuit, dar ea se poate intampla !

A.N. Intrbarea pe care trebuie sa ne-o punem este : de ce oare aceasta se intampla (iubirea de la prima vedere) ? Raspunsul este simplu : deaorece am gasit in acest « altcineva » ceva ce ne readuce imediat extasul trait in bratele mamei noastre.

Pe scurt, adulterul, este iarasi ceva de care putem invinui mamele

A.N. In masura in care ele poarta copilul, mamele se aseamana cu soferul unei masini: ele sunt responsabile de “pasagerul” lor, dar nicidecum vinovate. Eu nu judec, punctul meu de vedere este cel al unui pediatru. Eu incerc doar sa analizez fenomenul adulterului prim prisma celor  vazute pe parcursul consultatiilor  si sa inteleg care sunt cele mai bune conditii posibile pentru a creste un copil azi. Atunci cand adulterul porneste de la o iluzie produsa de prima educatie, eu sustin ca nu ar fi bine de transmis copiilor nostri iluzia cum ca ei ar putea regasi intr-o zi starea de extaz absolut despre care am vorbit anterior. Or, din ceea ce ramane in noi de la mamele noastre, determina- sau nu- sentimentul de a fi in drept de a reproduce simtul puterii infantile.

A-si insela partenerul, inseamna a refuza de a fi adult ?

A.N. : Da. Atunci cand suntem condusi de aceasta iluzie a immortalitatii, refuzam conditia de adult. Or, a fi adult, in definitia mea, este de a accepta conditia noastra de muritor. Cel care comite regulat adultere ramane, mai mult sau mai putin, infantil.

Fidelitatea- sau infidelitatea- este inscrisa in genele noastra, la fel ca si culoare ochilor ?

A.N. : Nu. Suntem fideli, daca reusim sa reglam din timp relatia cu mama noastra. Daca acceptam sa plasam pe cineva intre ea si noi, fiind totodata constienti ca aceasta ne va « rupe » de la ea. Pe de alta parte, noi suntem cu desavarsire infideli atunci cand « pasionalul » mai persista in aceasta relatie, pana la a ne face incapabili de a interpoza pe cineva intre sine si mama, decat o persoana de pasaj, fie acesta partenerul obisnuit sau un partener adulterin.

Pentru a rezuma, atunci cand nu ne-am rezolvat problemele cu mama, avem putine sanse de a crea un cuplu unde adulterul ar fi abesnt !

A.N. : Daca mama isi transforma fiica sau fiul in « obiectul »sau, daca tatal a fost abesnt, sau daca mama nu l-a lasat sa-si joace rolul de tata, copilul devenit adult risca sa se indrepte spre adulter. Din aceasta cauza eu am declarat intotdeauna ca cea mai buna mama este aceea care accepta, inainte de toate, de a fi femeia barbatului sau !

Unde este raportul cu adulterul ?

A.N. : Cuplul nu este decat o formatiune, destinata sa aplice « Legea Speciei » ce vizeza interdictia incestului din cele mai preistorice timpuri. Aceasta lege, insa, are un punct fragil : relatia mama-copil, care este propice unei derivari incestuoase. Orice mama doreste ca copilul ei sa nu duca lipsa de nimic (« incestus » in latina), ceea ce este indispensabil in primele luni de viata a unui copil, dar daunator in continuare. Or, nici o mama nu poate frana spontan aceasta inclinatie, ea o poate face doar cu ajutorul tatalui acestui copil, adica plasind tatal intre ea si copilul sau si nu lasindu- l in urma copilului sau. Toate aceastea depind de istoria acestei femei, de statul pe care mama sa l-a acordat tatalui. De aici si vine soliditatea cuplului.

De aici reese ca impiedicand o mama de a-si adora excesiv copilul, un tata salveaza acest copil de viitoarele deceptii amuroase ?

A.N. : Da. In general, trebuie evitata « infantolatria » (adorarea excesiva a unui copil) care transforma viata de cuplu intr-un esec. Astazi, cand doi indivizi se unesc intr-un cuplu, totul se desfasoara astfel, incat iti poti imagina ca umbrele parintilor lor  nu mai inceteaza sa pluteasca de asupra acestui cuplu.

Oare nu a fost intotdeauna asa ?

A.N. : Nu. Altadata, casatoriile erau, in mod general, aranjate. Odata cu consumarea ceremoniei, parintii stiau ca si-au facut datoria si incetau sa se mai amestece in viata tanarului cuplu. Astazi, in numele « infantalotriei » parintii se simti autorizati sa continuie sa se bucure de copiii lor, chiar deveniti adulti, ceea ce ii face sa intervina si in viata lor familiala. Mesajul lor este « De vreme ce tu iti adori copilul, tu trebuie sa intelegi ca eu tot de ador » ceea ce este catastrofic pentru viata de cuplu.

De ce ?

A.N. : Deoarece acseata atitudine infantilizeaza tinerii parinti si, in timp ce ei sunt parinti la randul lor, cum pot ei oare sa se debaraseze de urma lasat in ei de propria lor mama ? Acesta este o poarta deschisa spre adulter !

Dar, infidelitatea a existat intodeauna, mai ales in cadrul casatoriilor aranjate, pe care Dvs. pare-se le apreciati !

A.N. : Eu nu sustin aceasta, eu doar subliniez ca faptul de a inlocui casatoriile aranjate cu cele libere, nu a rezolvat problema adulterului. Doi indivizi ce se cupleaza, chiar si prin libera alegere, sunt condamnati vitam aeternam la un lucru de tranzactiune, care, singurul, poate asigura durata cuplului.

In masura in care noi traim din ce in ce mai mult, nu este oare normal sa formam mai multe cupluri pe parcursul existentei noastre ?

A.N. : Eu nu sustin ca adulterul este o oroare, mai ales ca exista adultere care s-au incheiat cu o  viata de cuplu perfect durabila si armonioasa. Eu afirm insa ca faptul de a trai mai mult nu ne scuteste de a « gandi » timpul, de a reflecta asupra faptului ca suntem trecatori si ca vom lasa in urma noastra copii ce vor lua ca model stilul nostru de viata. Fenomenul divorturilor va fi o regula in trei generatii, durata unui cuplu se va reduce la 2-3 ani, noi vom asista la un fel de poligamie diacronica, ceea ce nu ne va ajuta de a da repere clare si structurate copiilor nostri. Ei vor creste cu ideea ca nu-i nici un motiv de a se fixa de cineva, de unde si singuratatea.

Doar atat… Aceste apropouri sunt foarte reactionare si culpabilizante pentru parinti ! Nu este este asta oare o ideologie de pediatru ?

A.N. : Este si eu asum acest fapt. Cred ca este de datoria mea sa intocmesc un contra-discurs pentru a dezvolta o rezistenta impotriva miscarii « totul este permis ». Lumea ma trata deja de reactionar acum 20 de ani, cand eu vorbeam de importanta rolului tatalui int-o familie. Astazi, toata lumea este de acord cu mine !

Sa vorbim de adulter mai concret. In primul rand, unde incepe el?

A.N.: In momentul in care dorinta se fixeaza pe altcineva decat partenerul nostrum obisnuit.

Vreti sa spunet in fantasme? In acest caz, suntem toti adulterini!

A.N.: Absolut, si aceasta din motive simple: activitatea  de autocercetare pe care o efectuam  impreuna cu partenerul nostru este intr-atit de dificila, incat noi suntem adesea impinsi de gandirea noastra sa o radicalizam, sa o declinam in mai multi « altii ».

Ce semnifica aceasta?

A.N. : Daca visam la un alt partener decat partenerul obisnuit, inseamna ca l-am confundat pe ultimul cu noi insine, intr-o fusiune coplesitoare. Noi cadem in necesitatea unei fantasme adulterine de fiecare data cand celalalt se comporta ca o mama cu noi si vice versa. Cel mai bine, pentru a-si pastra partenerul, este de a nu raspunde la toate necesitatile sale, ci de a-l face sa resimta lipsa de sine !

Sa luam exemplul unei tinere femei, casatorita de 10 ani, intotdeauna fericita cu sotul si copiii ei. Ea se indragosteste foc de un alt barbat. Ce trebuie ea sa faca, in opinia Dvs. ?

A.N. : In primul in rand, sa nu considere din start ca mariajul ei este pierdut si sa reflecteze asupra mizelor, pentru a incerca sa resiste fata de ceea ce o copleseste.

In numele cui ?

A.N.: In numele celor in care ea a investit pe parcursul a ultimilor 10 ani! Eu voi compara aceasta situatie, intr-un mod mai trivial, cu o operatiune financiara :nu veti risca ceea ce ati economisit timp de ani de zile pentru o « lovitura » la Bursa, stiind ca, statistic, riscati sa pierdeti totul ! Cedand in fata unei  pasiuni, care duce spre necunoscut, riscam sa facem sa explodeze tot ceea ce am construit.

Este legea ratiunii contra legii inimii!

A.N. : Desigur, si aceasta este iarasi parerea unui medic ce vizeaza protejarea copiilor de la suferintele strict inevitabile ce apare atunci cand parintii  lor se separa. Acum, daca i-as fi prieten, posibil ca i-as spune acestei femei : « Distreaza-te, nu spune nimic si vezi unde te ve aduce aceasta pasiune. » Iar daca acest adulter ii poate permite sa-si salveze familia, i-as spune « Inainteaza ! ». Problema este ca noi nu cunoastem consecintele a toate acestea dinainte.

Adulterul poate fi, deci, salvator?

A.N.: Unele adultere sunt utile dinamicii cuplului. Am cunsocut cazul unei femei care si-a luat amant chiar dupa nunta, istoria sa adulterine a durat 15 ani, apoi a luat sfarsit. O luna dupa ruptura, sotul acestei femei, care nu a stiut niciodata nimic, a cerut divortul. E posibil, ca viata dubla echilibra aceasta femeie, ca adulterul era compensatoriu. Este regretabil ca ea nu s-a gandit la aceasta, deoarece frustratia ce a urmat despartirii de amantul sau a si provocat divortul.

Dvs. sustineti ca nu trebuie dezvaluit in nici un caz, fata de partener, un adulter ; nu este oare aceasta un mod de a propavadui, dupa mai mult de 50 de ani de la relatia Sartre-Beauvoir, o reintoarcere la ipocrizia stramosilor nostri ?

A.N. : Eu denunt intr-un mod violent  schema « cuplului liber » creat de Sartre-Beauvoir ! Aceasta este o utopie, o iluzie, o oroare ! Ei au contractat acest pact, dar nu l-au respectat deloc, ei s-au ascuns de atatea lucruri. Problema este ca, cu notorietatea si statural lor, ei au atrenat o multime de oameni sa procedeze ca dansii, ceea ce a ocazionat multe nenorociri. Eu sunt categoric aici : cand un adulter survine, cel mai bine e sa nu vorbim despre el niciodata, deoarece aceasta situatie este traita intotdeauna intr-un mod extraordinar de violent de catre partenul inselat. In toate cazurile, adulterul marturisit lasa urme dificil de suportat.

Deci, el nu poate fi trait nicioadata ca un joc, ca o indragostire usoara, distractiva ?

A.N. : Nu, si printre altele, in psihanaliza, jocul este considerat ca o tentativa de a stapani angoisa in fata mortii. Adulterul ne trimite la urma lasata in noi de mama nostra, care ne-a facut sa credem ca suntem nemuritori…Aceasta este, printre altele, mult mai puternic resimtit de barbati decat de femei, pare-se.

Inselam diferit, in dependenta daca suntem barbat sau femeie ?

A.N. : Da. Barbatii inseala mui mai usor, asa dupa cum si confirma statisticile. Cand un barbat declara : « Este adevarat, eu te-am inselat, eu m-am culcat cu Cutare, dar nu a fost nimic mai mult decat sex », trebuie sa-l credem. In revansa, pentru o femeia, trecerea spre actul adulterin, are consecinte cu mult mai grave. Aceasta se explica in modul urmator : un barbat, trecut deja prin corpul mamei sale in timpul sarcinii, va plasa intotdeauna femeia vietii sale pe locul 2, primil loc fiind ocupat, definitiv, de mama sa. Femeia, neavind experienta corpului tatalui sau, va plasa orice barbat, trecut prin viata sa, pe locul 1, astfel stergand urma precedentilor.

Cine suporta mai greu adulterul ?

A.N. : Barbatul inselat isi spune : « Genitoriile mele nu i-au fost inde-ajuns », el se va simti literalmente castrat (lacanienii nu vorbesc de angoasa mortii, ci de angoasa castrarii). Femeia inselata, ea nu se simte castrata, deoarce ea nu poate fi castrata. Ea are, in plus la toate ceva ce ii este specific, ceea ce niciun barbat nu va putea distruge : doza de iubire homosexuala ce ramane in ea in urma relatiei ei cu mama sa.

De aici, spre a gasi mai acceptabil adulterul masculin, nu este dact un pas !

A.N. : Experienta arata ca, pur si simplu, femeile il suporta mai usor. Dar eu nu am spus niciodata ca adulterul este acceptabil in sensul general al termenului.

Putem fi fideli o viata intreaga traind in societatea de azi?

A.N.: Fiind onest, nu stiu ce sa va raspund.

Trebuie sa revenim la interdictii, in materie de adulter ?

A.N. : Da, deoarece interdictia este salutara in transmiterea schemei pe care noi o desenam copiilor nostril. Legaturile noastre sociale sunt astazi foarte slabe. Ele sunt umplute cu interdictii absurde: sunteti sanctionati daca nu platiti orele de parcare, iara daca va inselati sotia, nici o problema, sunteti pe puctul de a fi aplaudat chiar. Este urgent sa reconstituim o legatura sociala si amuroasa coeranta.

Traducere si adaptare din Franceza: alobebe

sursa „ELLE” din 25 septembrie 2006

Incetati sa culpabilizati III

Aceasta este ultima parte a interviului cu Boris  Cyrulnic, psihiatru francez. Daca ati avut rabdare sa ajungeti cu lectura pana aici, sa stiti ca n-ati facut-o in zadar. Fiecare parinte va gasi in aceste randuri ceva ce il va putea ajuta pe viitor. Lectura placuta!

Parintii se vad somati de discursul ambiant – a politicienilor inclusiv- sa dea dovada de autoritate. Dar cum sa exersam autoritatea pe care am pierdut-o deja ?

B.C. : Autoritatea este acceptata atunci cand exista o relatie de influenta. Inainte, capitanii navelor erau unicii stapini la bord, dupa Dumnezeu, dintr-un simplu motiv : ei erau singurii care stiau sa descifreze o harta maritima. Din momentul in care stiinta este impartasita, ceea ce este propriu democratiei, relatiile de influenta nu mai sunt acceptabile si puterea e contestata. In lucrarea « Copilul, capul familiei » (L`Enfant chef de la famille), psihiatrul Daniel Marcelli arata ca tehnologia face din copiii nostri egalii nostri si, uneori, superiorii nostri. Acesta este un eveniment considerabil, deoarcea transmiterea este inima educatiei. Or, noi le transmitem din ce in ce mai putine lucruri- sau valori venite de pe Marte. Ieri barbatii cresteau baietii si femeile cresteau fetele. Aceasta era o ucenicie, noi transmiteam un model comportamental. Fetele invatau cum sa aiba grija de un copil. Barbatii transmiteau o meserie, un « savoir-faire » de taran, de muncitor, de lemnar, de marinar…Astazi aceste cunostinte sunt fara valoare. Acum numai copiii de invatatori devin invatatori.

Toate acestea se intampla din cauza ca autoritatea parentala a slabit ? Avem ipresia ca vechiul conflict al generatiilor s-a mai calmat…

B.C.: Vreti sa spuneti ca criza adolescentei a disparut? Este adevarat in parte. In 1968 trebuia sa te rascoli impotriva parintilor. Astazi, conform unei anchete recente, 10% din adolescenti sunt intr-o stare morala grava ; 30% sunt in conlict intermitent cu parintii, cateva ore pe saptamana ; altii cresc, supunindu-se nu legii parintilor, ci legii societatii. Poate ca astazi legea este emisa de altcineva decat parintii.

Totodata continuam sa traim conform postulatului care zice ca educatia parentala joaca un rol decisiv in dezvoltarea personalitatii. Copiii devin ceea ce noi facem din ei ?

B.C. : Iurma cu cateva generatii noi stiam ceea ce trasmitem : un nume, un bun, un pamant, o meserie, o religie, o cultura. Familia spunea : vei avea aceasta religie, te vei casatori la aceasta varsta, vei avea copii. Astazi transmiterea e mai mult psihologica. Esentialul se transmite fara stirea nostra : o angoasa, reprezentari ce influenteaza temperamentul – anxios, vesel, indiferent. Noi transmitem multe lucruri, dar nu ceea ce credem.

Copiii sunt din ce in ce mai putin modelati de catre parinti. Educatia lor trece, din ce in ce mai mult, prin radio, imagine, cinema. Toate studiile ne arata ca imaginile au o putere deosebita de modelare emotionala si intelectuala. Baietii au un model de cunoastere a sexualitatii unde violenta este o vertute. Adolescentii traiesc intr-o cultura disociata, unde, pe de o parte, li se spune ca violenta este daunatoarea si, pe de alta parte, li se intipareste in minte modele de o violenta extrema.

In acest caz ce putem spune mamei, tatalui care isi vede copilul derapind spre droguri, violenta si care se intreaba : Ce am facut rau ? Ce eroare am comis ? Priviti parintii batuti. Acestia nu sunt neaparat parinti ce au demisionat…

B.C. : Nu

Nici violenti…

B.C. : Dimpotriva. Exista un profil tip : acestia sunt parintii batrini, devotati, prea buni. Anormal de buni. Fara autoritate si chiar in mod voluntar fara autoritate. Multi avocati, medici…Putini proletari sau imigranti. Exista o structura afectiva imprejurul copilului care functioneaza ca o inchisoare afectiva si care il face pe adolescent, la varsta cand el are nevoie sa-si cucereasca autonomia, sa se intoarca violent impotriva parintilor sai. Fraza pe care am auzit-o de o suta de ori : Este un inger afara si un demon acasa. Un inger cand iese in lume , deoarece el are frica de lumea exterioara. Un demon acasa, deoarece el se considera rege. Faptul de a nu enunta legea, de a nu structura universul afectiv al acestor tineri, ii transforma in tirani domestici.

Eu lucrez cu marocani asupra personalitatii teroristilor. Practic toti au fost bine crescuti ; ei au avut un tata domol, o mama gingasa. Mediul familial este asa de bine organizat, incat copiii nu pot sa se identifice, deoarece parintii, in dorinta lor de a face bine, rezolva toate problemele in locul lor. Eu nu pot sa descoper ceea ce sunt, ce vreau, ce valorez, decat prin a ma supune unor comportamente distrugatoare. Baietii cauta riscul in droguri, terorism…Pentru fete scenariul comportamental este acelasi, doar ca asumarea riscurilor trece prin sexualitate. Acesta este efectul secondar al familiei nucleare.

Sa recapitulam : copil rar, familie auotocentrata, obsesie educativa, exigenta de performante ce duce la frustrare…acesta este scenariul unei superbe nevroze colective. Cum sa ne descurcam ? Ce discurs sa tinem in fata parintilor angoasati ?

B.C. : Eu le-as spune, in primul rand : incetati sa culpabilizati. Nu cautati sa fiti un parinte perfect. Imperfectia parentala este o sursa de conflict ce ajuta copiii sa-si capete autonomia : va trebui sa ma descurc singur, deoarece nu pot astepta totul de la ei. Persoanele care doresc sa-si creasca prea bine copiii, isi ascund suferintele proprii, pentru a nu-i face sa sufere pe ei (copiii). Ma gandesc la aceasta fraza a unui pacient, care-i reprosa tatalui sau ca i-a ascuns trecutul lui dureros « Te-as fi iubit cu tot cu rana ta ». A-si marturisi imperfectia in fata copilului inseamna a-l ajuta. Dorind sa fie perfecti, parintii ascund zonele de umbra a personalitatii lor, slabiciunile, lasitatile, esecurile si copii se dezvolta, fiind in contact ci parinti « gauriti ». Or, ei au nevoie de parinti intregi si nu de parinti perfecti.

Mai apoi, nu fiti parinti singuri. Chiar daca sunteti generosi, curajosi, veti crea o inchisoare afectiva. Fiti inconjurati de prieteni, de rude, construiti un sistem de atasare multipla, pentru ca atunci cand copiii vor avea coflicte cu voi- si ei le vor avea- sa aiba un var, un unchi, o matusa spre care sa se poata indrepta. E nevoie de un sat intreg pentru a creste un copil, spune un proverb african. Nu putem creste singuri un copil. As spune, la urma, ca societatea, cultura ce ne inconjoara, cinematograful, literatura, lucreaza pentru a modifica stereotipele, pentru a reda, cat tatilor atat si mamelor, o autoritate desexualizata.

In fond, Dvs. pledati impotriva iluziilor unei puteri coplesitoare, pentru o parentalitate relativa…

B.C. : In mod absolut. Nu fiti perfecti, singuri si atotputernici !

 

traducere si adaptare din franceza: alobebe

sursa: Nouvel Observateur, 25 februarie 2004

Incetati sa culpabilizati II

Madame Charpentier si copiii  (Pierre- Auguste Renoir1878)

Madame Charpentier si copiii (Pierre- Auguste Renoir 1878)

Cu cativa ani in urma, cand Ilinca abia incepea sa vorbeasca, ma preocupa foarte mult problema educatiei. Nu stiam ce stil sa adopt, nu stiam daca trebuie sa fiu autoritara, asa cum sunt majoritatea parintilor si buneilor la noi sau permisiva, asa cum vazusem ca sunt o buna parte din parintii din Europa de Vest. Pentru a iesi din acest impas, am inceput sa caut articole si interviuri cu cei mai renumiti psihiatri francezi (ei imi erau mai accesibili) si, din abundenta de timp liber, am inceput sa-i traduc.

Incepand cu 1960 ascundem varguta. Nu mai exista o seminta rea, exista doar copii care nu au fost iubiti indeajuns. « Dialog » devine cuvantul cheie. Greseala generatiei `68 nu a fost oare refuzul conflictului, ideea precum ca e posibil sa cresti copii fara a intra in conflict  cu ei? Faptul ca parintii nu mai indrazneau sa spuna « nu » …

B.C. : Daca inaintea razboiului (II RM) ne feream de debordarile afective (atentie, se spunea, il veti allinta !) prim anii `50 putem vedea dezvoltarea unei scoli psy ce asociaza ideea de autoritate nazismului. Acest curent a culminat in preajma 1968 cu diverse teorii- si aici ma gandesc la Herbert Marcuse sau la redescoperirea lui Wilhelm Reich– facand apologia dorintei si explicand ca orice autoritate este generatoare de frustrari, deci de violenta. Am observat insa contrariul : dorinta nestructurata de interdictie este o forma de violenta. Conflictul, daca este stapanit, are o functie structuranta, ca si interdictia. Cu o conditie insa – sa nu duca la amputarea personalitatii.

Am ramas frapat cand am constatat ca asistam astazi la revenirea internatelor. Si, din ce in ce mai des, adolescentii sunt cei care le reclama. Deoarece internatul ii ajuta sa lupte impotriva angoasei incestuale- nu vorbesc aici de act, ci de prea marea apropiere afectiva cu mama-tata. Aceasta este familia fuzionala : eu ma simt atat de bine cu mama si tata, incat nu am forte sa ma dezlipesc de ei ; mi-e frica de societate, acolo unde sunt relatii conflictuale, de rivalitate, unde trebuie sa te bati. Sunt bine cu mama-tata, dar, in acelasi timp, ii detest, deoarece ei nu mi-au dat forta sa ii parasesc. Internatul serveste in acest caz ca structura intermediara, permitind copiilor sa lupte impotriva acestei proximitati angoasante, ajutandu-i sa paraseasca in mod progresiv parintii, pregatindui astfel la autonomia sociala. Pe timpuri, strada juca acest rol. Banda de prieteni era acea care te punea in contact cu alti oameni, cu alte culturi, cu alte medii sociale. Dar in societatea atomizata de azi, puterea socializatoarea a strazii, a cartierului sau a satului, are tendinta sa se piarda.

Astazi balanta se inclina in alt sens. Facem procesul lui 1968 si psihologii sunt primii care spun : Atentie, am lipsit de legitimitate vorba adultului, acum e timpul sa reabilitam legea, autoritatea. De ce ?

B.C. : Asistam acum la revenirea legii. Am vazut o generatie crescuta conform principiilor lui W.Reich sau a faimosului Dr. Spock (care a recunoscut la finele vietii ca a exagerat in privinta satisfacerii tuturor cerintelor copilului). Toate acestea au dus la crearea unor catastrofe comportamentale. Eu vad deseori in terapii copii ai caror parinti sunt prea buni. Fraza lor tipica este : parintilor mei nu le pasa deloc de mine, puteam face orice as fi vrut. Aceasta demonstreaza ca ideologia libertatii a fost traita de acesti copii ca un semn de lipsa de afectivitate. Absenta interdictiei creaza o ambiguitate ce angoaseaza teribil. In acelasi timp, interdictia are ca functie structurarea afectivitatii. Deoarece te iubesc,  iti spun : tu poti face asta, tu nu poti face asta.

Am ajuns sa resmtim chiar, la unii dintre confratii Dvs., un fel de nostalgie dupa timpurile cand tatal facea legea in casa…

B.C.: Descalificarea tatilor este o realitate. Femeile au ajuns sa aiba atata putere afectiva si sociala, incat unele grupuri psy, revin la vocabularul lacanian, resuscitand astfel « legea tatalui ». Eu nu cred, insa, ca ar fi posibil si dezirabil de revenit la tatal arhaic. Autoritatea, legea, nu mai trebuie sa fie sexuate. Barbatii au dreptul sa fie afectuosi si femeile au dreptul sa enunte legea.

Tatal napoleonian avea o autoritate zisa naturala, deoarece ea ii era atribuita de contextul tehnic si sociologic. Pana in anii 1950, muschii barbatului erau aceia care furnizau energia necesara functionarii societatii. Cand nivelul tehnologic e slab, energia sociala este produsa de forta fizica; in schimbul suferintei lor fizice, barbatilor li se atribuie o autoritate simbolica puternica. Cand eram copil, un barbat de marimi impunatoare era considerat, el oferea siguranta, el era cel care putea ridica un car rasturnat. Tatii erau eroii familiei, femeile fiindu-le servile in mod absolut. Doua generatii mai tarziu forta fizica nu mai este actuala. Forta musculara nu mai este o valoare, decat in rugby, box, in spectacolul sportiv, in general. Tehnologiile, precum chimia, informatica, etc. sunt cele care modeleaza astazi mediul nostru social. In acesata ecologie artificiala, femeile sunt tot atat de competente cat barbatii. Cand feministele au asasinat « tatal napoleonian », in anii `70, ele i-au smuls  puterea pe care el o detinea  deja prin uzurpare. In acel moment nu am stiut sa reimpartim autoritatea. Mamele au demolat autoritatea tatilor, fara a imparti din influenta ce permite autoritatea. Si aici, repet, barbatul poate fi autoritar numai daca i s-a permis permis. In mod contrar acesta este un tiran. Trebuie ca femeia si societatea sa spuna : acesta este tatal tau, el are dreptul sa dicteze legea. Si apoi trebuie de adaugat neaparat : mama ta are de asemenea dreptul sa dicteze legea.

Trebuie oare sa invinuim familiile reconstituite ?

B.C. : Nu avem dreptate atunci cand opozam familia reconstituita familiei traditionale. Pana la descoperirea profilaxiei nasterii, femeile mureau tinere- in sec.XIX ele traiau in mediu pana la 36 de ani- si barbatii lor se recasatoreau. Inainte de I Razboi Mondial, doar 1 copil din 2 era crescut de ambii parinti biologici. Razboiul a lasat 12 milioane de orfani. Modelul mama-tata-dadaca-copilul nu rezistat decat cateva generatii. Inainte familiile se reconstituiau din motive de moarte sau boala, astazi din motive de satisfactie personala.

Traducere si adaptare: alobebe

Reflectii in pauza de masa…sau ghid de supravietuire sedintelor de luni

E luni…si doare. Dupa un week-end care nu a fost de milioane, dar tot week-end a fost, cu apple crunch, reteta mea preferata pentru o seara de sambata si noi incercari in ale culinariei, cum ar fi o tarta cu ton, luni a cazut peste mine ca o evidenta ce nu poate fi negata.

Si daca spun luni, spun sedinte interminabile. Iar la sedinte, de obicei, oamenii sunt nemultumiti, fiecare vrea sa dovedeasca ca e mai destept decat colegul, superioirii ierarhici tipa, iar inferiorii ierarhici sufera si isi strang toate puterile ca sa nu izbucneasca in plans, sa nu se mai faca de ras, pe deasupra.

Eu am trecut prin toate fazele prezentei la sedinte. De la spaima, inconfort, concetrare maxima, am trecut la indiferenta, calmitate si, uneori, chiar ironie. Si, trebuie sa recunosc, nu sunt un om cu nervii de otel, ba chiar sunt destul de emotiva si imi sare repede tandra. Secretul meu este simplu. Mai exact, secretele mele sunt simple si anume:

1. La sedinta, cand toate lumea se agita sau, mai rau, seful striga, eu ma gandesc cum ma voi plimba in vacanta prin locurile mele preferate sau, eventual, cum voi descoperi locuri noi. Acum, de exemplu, ma vad in fata Van Gogh Museum sau intr-o cafenea de langa Prinsengracht din Amsterdam.

2.Tot la sedinta, cand spiritele se incing si cand eu sunt vinovata de toate relele de pe fata pamantului, ma gandesc la Ilinca, la ce bine ca ea este si ca e fetita mea, la cat de norocoasa sunt sa am un copil sanatos si frumos.

3. Daca situatia e cu totul insuportabila, ma gandesc ca nimic strasnic nu se poate intampla cu mine in urma acestei sedinte. Iar  cel mai neplacut lucru, cu care ma pot alege in urma unei astfel de experiente, este concedierea mea. Ei si ce? Concedierea nu a fost niciodata un semn obiectiv ca viata si-a luat sfarsit. Ilinca oricum ramane, mama oricum traieste si ma asteapta acasa, eu oricum ma voi trezi si maine si chiar poimane!

Asadar, dragii mei, concluzia este una: pentru a va pastra calmul in orice situatie neplacuta, strigatoare la cer sau, pur si simplu, stupida, transportati-va undeva unde viata e placuta si usoara, unde traiesc oamenii dragi, unde sunteti asteptat si unde toti va iubesc. Iar daca seful nu va iubeste...Well, who cares?

Incetati sa culpabilizati!

Ilinca, Istanbul 2005

Lectia lui Boris Cyrulnik, psihiatru si etholog francez, autor a numeroase lucrari de psihologie.

Partea I

Cum explicati Dvs. acest paradox : parintii nu au acordat nicodata atat de multa atentie aducatiei copiilor lor. Ei au citit toate cartile, au privit toate emisiunile. Si in ciuda a toate astea, sau gratie lor, ei nu au fost niciodata atat de descumpaniti, angoasati de frica de a face ceva gresit…

Boris Cyrulnik : Nu exista progres fara efecte secundare. In Occident, de la al II Razboi Mondial, progresul este prezentat prin dezvolatarea ideii de persoana. Prioritatea existentei nu mai este supravietuirea grupului, ci aventura individuala. Asistam la o reorganizare completa a interactiunilor in interiorul familiei, cuplului si in relatia parinte-copil. Este momentul cand casatoria din libera alegere, « casatoria din dragoste », remplaseaza casatoria aranjata. Femeile lucreaza si nu mai au nevoie, economic, de barbati, ele devin, la randul lor, persoane si a impiedica dezvoltarea lor este considerat o crima. Mai inainte exista o dependenta organica de cuplu :fata de ruscurile existentei, singura salvare a unuia era celalalt. De acum inainte, contractul unui cuplu devine un contract de durata determinata de placerea reciproca. Atit timp cat tu participi la satisfacerea mea, si reciproc, noi aven un motiv de a fi in cuplu. Dar in ziua in care tu impiedici aventura mea sociala tu rupi acest contract de durata determinata ; noi nu mai avem motive de a ramane impreuna.

Miza casatoriilor aranjate este transmiterea. Trebuie de transmis un bun, un pamant, o religie, o meserie, deci a face copii, un baiat de preferinta, care va perpetua numele si, mai ales, in societatea de altadata unde nu exista asigurarea batrinetii si unde speranta de viata a barbatilor era cu mult mai mare de cea a femeilor, de a servi « sprijin la batrinete ». In casatoria din dragoste, miza prioritara este dezvoltarea personala- a parintilor mai intai si apoi a copilului si eventual, datorita pilulei, a copilului dorit si nu subit.

Inainte copilul era in serviciul proiectului familial. Acum, familia este in serviciul proiectului pentru copil…

B.C. : Acum 30 de ani, cand am inceput sa lucrez, femeile imi spuneau : « Am sa-i dau un copil sotului meu, el va fi fericit », astazi femeile spun : « As vrea sa-i dau un tata copilului meu ». Copilul a devenit centrul familiei, in timp ce inainte acest loc il ocupa tatal.

Acest copil, care am descoperit, este si el o persoana…

B.C. : Aceasta este, de fapt, un nou stereotip : copilul este o persoana, pruncul este o persoana. Si chiar foetosul este o persoana. Vom vedea, datorita ecografiei, ca la finele sarcinei, el are deja comportamente preferentiale. Si parintii sunt incantati sa spuna : acesta va fi un fotbalist, aceasta va fi o dansatoare…tehnologia participa la mit. Pe cand in societatea arhaica nu exista decat un mod de a se dezvolta, cel prescris de clan, in lumea moderna un copil poate deveni o mie de persoane diferite.

De unde si frica parintilor de a nu fi la inaltime ?

B.C. : Progresul este inflorirea, desavarsirea persoanei. Efectul secundar este angoasa.

Cu atat mai mult ca copilul a devenit un bun rar : cand rata natalitatii e de 1,8 copil pentru o femeie (Franta), nu mai avem dreptul sa-l ratam…

B.C. : Il ratam din ce in ce mi putin din punct de vedere biologic. Din punct de vedere psihologic…eu va indrept spre studiile psihologilor chinezi asupra consecintelor politicii copilului unic. Inainte erau 10 copii pentru o femeie, parinti indobitociti de oboseala, care nu investeau in copiii lor. O mortalitate infantila enorma- pana la finele sec. XIX, 1 copil din 2 murea in primul an de viata. Din momentul in care legea copilului unic a fost votata, acesti copii au fost suprainvestiti, coplesiti…

« Micii imperatori »…

B.C. :…si, intr-o generatie, am putut observa o explozia a numarului copiilor obezi, suicidari, tirani. In Franta, studiile asupra copilului preferat dau, in mod sensibil, aceleasi rezultate.

Toata responsabilitatea educatiei se concentreaza asupra cuplului mama-tata sau mama singura. Face oare sa regretam familia traditionala largita, cu bunici, unchi, matusi, veri ?

B.C. : In societatea nostra formata din cheaguri, unde fiecare familie traieste izolata in apartamente de 3 odai, exista putin ajutor reciproc. Daca un tutore capituleaza- moartea unui parinte, boala mentala…-tot universul copilului se prabuseste. Gratie progresului social, adultii traiesc cu mult mai bine ; ei au apa curenta, sala da baie. Eu nu mai trebuie sa suporte promescuitatea. Ei sunt mai fericiti. Dar in schimb, ei si-au pierdut vecinii si verii. Si copiii, ei sunt mai putin fericiti. Mai putin bine supravegheati. Ei au mai putini prieteni de varsta lor. Si cum ambii parinti lucreaza, nimeni nu se mai ocupa de ei. Copiii de azi cresc in familii hiper-tehnice, hiper-absente, unde cunostintele sunt mai mari ca niciodata si unde performantele sunt mai slabe ca niciodata, deoarece cartea serveste ca proteza  handicapului educatiei corp-la-corp.

Cand eram copil, toate femeile tinere stiau sa ingrijeasca un copil mic. Deoarece toti o faceau imprejurul lor. Bunicile erau niste cliniciene excelente : ele stiau sa identifice o diaree, sa repereze semnele unei deshidratari…Astazi mamele trebuie sa apeleze la pediatru sau la carte : am introdus tehnologie acolo unde era sensorialitate. Relatia cu copilul se tehnicizeaza, se profesionalizeaza.

De aici, a fi parinte devine o meserie. In sensul in care Freud spunea: « Sunt doua profesii imposibile: guvernarea si educarea; in ambele cazuri, suntem condamnati la esec.” Deoerece nu exista indivizi perfecti ; nici un copil nu poate fi la inaltimea asteptarilor parintilor lui…

B.C. : De fapt, asa si cream angoasa si psihotraumatizmele. Mai intai ii vom face pe parinti constienti de totul – daca faceti astfel, spun cartile, se va intampla astfel ; daca sunteti prea nu stiu cum, aceasta va produce aceasta paguba. Apoi ii vom pune in incapacitatea de a actiona sau de a vorbi, pentru a putea repera ceea ce au provocat.

Dar ei pot actiona !

B.C. : Nu, ei sunt din ce in ce mai mult in faza de constientizare si din ce in ce mai putin in faza de decizie comportamentala. Ei pleaca dimineata, revin seara tirziu, petrec tot mai putin timp cu copiii lor. Ei nu mai pot da bataie la fese- ceeea ce este bine- sunt chiar tari unde ea este interzisa. Si cand ei vorbesc, ei nu se mai fac ascultati. Acessta este ciclul consientizarii, impotentei, culpabilitatii. Mamele sunt primele care s-au simtit vinovate, deoarece ele au inceput sa lucreze. Astazi aceasta se resimte mai putin. Doar ca acum si tatii sunt inclusi in aceasta culpabilitate.

Psihiatrii nu poarta aici o responsabilitate enorma ? Vedeta anilor 1960-1970, popularizata de emisiuni si revistele feminine, a fost « traumatismul ». Atentie, nu traumatizati copilul ! De unde si vine aceasta inhibitie fata de actiune…

B.C. : Pana la inceputul sec. trecut, deprinderea suferintei este o valoare educative. Datorita conditiilor de viata grele, daca un barbat nu suporta suferinta, el e desconsiderat. Din aceasta cauza, notiunea de maltratare este de negandit. Biciuirea unui baiat, bataia peste degete, este moral. Este bine. El trebuie sa fie indurator. De asemenea, se crede ca e bine de impiedicat dezvoltarea femeii, in caz contrar ea isi va demostra pesrsonalitatea , ea va face dragoste cu cine vrea.

Odata cu anii 1960 si cu dezvoltarea literaturii psihologice si, mai ales, a celei psihanalitice, putem vedea ca stereotipurile se schimba. Inainte foloseam o metafora vegetala, seminta buna, seminta rea. Aceasta este o metafora rasista. O seminta rea este un copil de o calitate rea. Ce facem cu o seminta rea? O zmulgem. Aceasta viziune va fi inabusita din start de primele lucrari asupra rolului afectivului in dezvoltare.

Traducere si adaptare: alobebe

VA URMA…

to spank or not to spank?

Bunicul de pe linia paterna a fetitei mele este pedagog. Zic pedagog si nu invatator, deoarece el se ocupa de dezvoltarea copiilor cu probleme de adaptare, veniti, de obicei, din familii social vulnerabile. Deci, acest om cu experienta „in d’ale copiilor” ma sfatuia sa nu astept punctul culminant al enervarii mele in disputa cu cea mica, ci sa-i trag o palma…la poponeata, evident.

De atunci, incerc sa-i urmez sfatul cu sfintenie. Daca odrasla incepe sa-si demonsteze trasaturile mai putin simpatice ale caracterului, pentru a masura pana unde ajunge rabdarea mamei (pana la bucatarie sau pana la acoperis), POC! ii trag o palmuta la popou. Simplu.

Problema insa este ca cei mici nu se mai tem de sfanta bataie. Si eu stiu de ce! Parintii nu mai stiu sa bata. Generatia noastra, pacifisto-ecologista, nu mai foloseste cureaua (ca-i din piele de animale), nici coarda (ca-i din plastic toxic) si nici chiar furtunul (ca e din cauciuc non-biodegradabil). Atunci, cu ce sa-i bati asa incat sa le poti corecta caracterul? Doar cu palma! Dar mana oboseste si, apoi, mai trebuie sa ne protejam unghiile (alungite cu atitia bani) si degetele (care genereaza salariu alergand pe tastatura).

Of, poate ar fi mai bine chiar sa renuntam la bataie?