I have a dream…

…copilul meu se mearga la scoala, sa intre in clasa, sa se aseze in banca si sa zambeasca. Decontractat, liber. Iar in timpul cela, cat el traieste bucuria revederii cu prietenii si invatatoarea, dupa usa sa nu stea grupuri de parinti care discuta despre bani, care se susoteste si face calcule, care numara banii din buzunarul altora, ii imparte si, eventual, da in obraz parintilor care au alte viziuni.

…sa nu mai fiu tratata ca o cioara alba, sa nu mi se repete de cateva ori pe zi ca din cauza incapatanarii mele copilul meu va avea de suferit.

… sa nu fiu numita retrograda, deoarece nu vreau sa contribui la achizitionarea unui televizor cu plasma pentru clasa a 3-a.

… sa fiu inteleasa, atunci cand cer argumente bazate pe studii ce ar demonstra ca un televizor cu plasma ar ridica nivelul asimilarii materialului la copiii de 8-9 ani si ca folosirea unui televizor cu plasma reprezinta un adevarat know-how pe care noi avem sansa sa-l implementam printre primii.

… sa nu fiu considerata naiva, deoarece cred ca legile au fost facute pentru a fi respectate, iar respectul incepe cu fiecare din noi.

… sa nu trebuisca sa incep fiecare an scolar ca pe o noua lupta. Nu cer nimic neobisnuit. Cer, pur si simplu, sa nu fiu amenintata ca fata mea va fi scoasa de la lectiile la care se va folosi un amarat de televizor cu plasma. Un moft, de fapt. Deoarece, atat timp cat nu exista o directiva a Ministerului Educatiei ce ar fundamenta procurarea acestui aparat, consider ca aceasta achizitie este inutila. Si, apoi, chiar daca aceasta directiva ar exista, ea ar veni odata cu fondurile alocate intru sustinerea acesteia.

… cel mai mult, insa, imi doresc sa nu fiu aratata cu degetul sau sa nu fie invartit degetul la timpla, atunci cand sunt vazuta sau pomenita. Actiunile mele sa nu fie interpretate ca ceva in afara normei, iar copilul meu sa nu fie luat drept copilul unei „nebune”.

Nu sunt nebuna. Si nici imbecila, cum insinueaza unii prin comentarii. Sunt un om normal, care are dreptul sa traiasca normal in tara cetateanul careia este, fara sa-mi fie adus doar un singur si epuizat argument, valabil pentru unii in orice situatie „Ap asa-i in Moldova…Daca nu-ti place, du-te in Europa…”.

PS: Mi-am zis ca nu scriu nimic despre aceasta zi de scoala, ca statusul ignore ar fi, poate cea mai buna optiune in situatia in care simt ca nu mai am resurse sa ma impotrivesc sau sa lupt cu morile cu vant. Dar, pana la urma, am decis ca odata ce am intrat in aceasta hora, nu mai pot iesi din ea. In plus, inca n-a aparut omul care sa-mi ingradeasca dreptul la opinie si la libera exprimare. Chiar si cu pretul ca va trebui sa-mi tin copilul acasa. Or, cum poti sa-i spui copilului ca legile nu trebuie incalcate, ca mai apoi sa le inclaci foarte lejer, de frica de gura lumii?

Disclaimer: In chestiunea procurarii televizorului cu plasma pentru clasa, am intrat in conflict deschis doar cu cativa parinti, care, am inteles, sunt ideologii. Cu invatatoarea, directia scolii sau alti reprezentanti oficiali nu am avut deocamdata nicio discutie si nu pot sa-i invinuiesc de nimic, atat timp cat nu am dovezi.

Cum am fost educatoare la gradinita

Azi, in cadrul unei sedinte de lucru in calitatea mea de membru al juriului intr-un concurs pentru jurnalisti (despre care voi vorbi in curand), mi-am amintit de un fapt divers din biografia mea. Si anume ca in toamna lui 2008 am lucrat educatoare la o gradinita din Chisinau.

Desi, „toamna” e prea tare spus. Activitatea mea a durat exact 27 de zile, de pe 1 septembrie pana pe 27 septembrie, iar sfarsitul acestei experiente a fost destul de spectaculos si dramatic. Am plecat dupa ce cu greu m-am abtinut sa nu o bat pe dadaca din grupa vecina. Eu, care sunt o diplomata si prea mandra pentru ma lansa in activitati violente impotriva unei fetiscane cu 7 clase, am fost adusa la o stare cand vedeam verde imprejurul meu si eram gata sa-mi pun la indoiala toate valorile, crescute si educate de-a lungul anilor. Bine a spus, cine a spus ca un prost te va provoca sa degradezi pana la starea lui, dupa care te va invinge, deoarece acolo, jos, el are mai multa experienta.

Dar, s-o luam pe rand.

Asadar, in toamna anului 2008 Ilinca era un copil de 4 ani proaspat impliniti. Noi eram in Chisinau de 7 luni si m-am gandit ca ar fi o idee buna sa o socializez, mai ales ca in tarile in care locuisem anterior avea experienat gradinitelor. Evident, nu speram sa gasesc o institutie de tipul cele private din Istanbul pe care o frecventase si nici de tipul celei din Cehia, de pe langa o manastire de maici, unde se auzea musca, iar copiii erau atat de blanzi, incat te intrebai daca vorba noastra „ca baba frumoasa si copil cuminte nu-i” mai are vreun sens.

Deci, deziluzionata de ceea ce se intampla in gradinitile noastre si aproape disperata, am pus la cale, cu o ruda mai smechera de-a mea, mama si ea a unui odor de 4 ani, un plan diabolic – sa ma fac educatoare de prescolari pentru a putea tine sub control situatia din grupa pe care o va frecventa copilul meu si cel al rudei-complice. Pentru asta am ales o gradinita situata central, ca sa ne fie la ambele comod sa ne deplasam si am facut demersurile necesare.

Ce sa va zic? Vreti sa lucrati educatoare la gradinita? Cel putin, din curiozitate? Poftim! Eu, literalmente, un om din strada, am venit, m-am prezentat directoarei, care initial a fost vrajita de ruda mea, om si ea din strada, dar care adusese ca bonus la vrajeala o sticla de sampanie si o cutie de bomboane „Bucuria”, am fost angajata, cu acte in regula, la carma unei grupe formate din 26 de copii.

Un om fara studii de specialitate, un om fara experienta, un om care nu se stie daca e integru psihic, este angajat sa educe doua duzine de copii. Ca eu sunt in ordine, o stiu doar eu si inca vreo 5 oameni, acest fapt, insa, nu poate servi ca garantie pentru a-mi incredintati 26 de copii pe durata unei zile intregi. Dar, directoarei nu i-a pasat. Asa cum nici celor de la Directia de Invatamant. Important ca s-a gasit un „cadru didactic” care nu are glod sub unghii si de la care nu miroase a alcool. In rest – nebuna, violenta, iresponsabila sau fara niciun neuron in cap – era ceva atat de neinsemnat, incat nimeni nu s-a gandit, nici pe o fractiune de secunda, pe cine si de ce angajeaza.

***

Intr-o gradinita, directoarea este Dumnezeu. Prin gura ei iese advarul in prima si ultima instanta. Si aceasta situatie am observat-o in mai multe institutii prescolare de-a lungul anilor petrecuti aici. Dar, sa revenim la directoarea noastra. Doamna atat de tare urla si la copii si la cadre, incat, in clipa in care eu, o mucoasa de nici 27 ani impliniti, care nu a fost la razboi si nu a stiut ce-i aceea foamete, am indraznit sa ma indoiesc de faptul ca trebuie sa execut fiecare ordin al ei, a amutit si, probail, a inceput sa se intrebe daca decizia sa de a ma angaja a fost una bine gandita.

***

Intr-o gradinita, ca si in oricare grup inchis cu reguli nescrise, nu e bine sa te evidentiezi. Iar faptul ca eu vorbeam frumos cu copiii, nu-i numeam debili si le permiteam sa iasa sa faca pipi in timpul somnului, a ridicat un mare semn de intrebare asupra calitatii mele de pedagog. In plus, faptul ca in grupa era liniste si niciun copil nu plangea ca din gura de purcel dus la taiat, era o mare problema. Eu nu sunt ca ceilalti. Iar atunci cand nu esti ca ceilalti, exista un mare risc sa fii mai bun. Iar daca esti mai bun, inseamna ca ceilalti sunt mai rai. In concluzie, cei buni trebuie exterminati…

…si-a spus dadaca din grupa vecina si a inceput sa atace.

***

Dadacele din multe gradinite din oras sunt fete tinerele de la tara care, de obicei, locuiesc chiar in grupa, ceea ce este tinut „in mare secret”, desi, o buna parte din parinti si functionari de la Directie si Minister, isi dau seama de acest fapt. Dadaca din grupa mea era o fetita de 17 ani, dintr-un sat rupt de lume, slabuta, anemica, ca vai de capul ei, insa smechera – fata a inteles ca nu trebuie sa se certe cu nimeni si ca mielul bland suge la doua oi. Ceea ce si facea. Ma asculta si pe mine si pe toti ceilalti.

Dadaca din grupa vecina, de pe acelasi etaj – era o adevarat „fata babei” – grasa, rautacioasa, spurcata de gura si haina. Smechera si ea – fata a inteles ca „obraznicul mananca praznicul” si nu scapa nicio ocazie sa faca scandal. Iar eu eram o ocazie prea buna ca sa fiu ratata –  madama venita naiba stie de unde, cu o vorba prea neinteleasa si prea calma ca sa fie credibila. Cine nu e cu noi e importiva noastra.

Motive de „bagare in seama” erau cu duiumul. Un om ingenios intotdeauna le gaseste, pe cand un om inteligent nu trebuie sa le ia in serios.  Toate reactiile mea se reducea la incercarea de a-i aminti „domnisoricai” ca e aici pentru a lucra. Acestea, insa, se sfarseau cu o tirada demna de o mahalagioaca cu stagiu. Asta a durat pana in ziua in care s-a luat de copilul meu. Atunci i-am spus in fata sa dispara cat mai repede pana nu am facut moarte de om. Fetica s-a speriat. Nu-i saga sa vezi o madama cu unghiile curate care se infurie. A disparut. Iar eu mi-am luat copilul, obiectele pe care le-am adus pentru grupa, i-am spus dadacai mele, care nu stia incontro s-o apuce, „La revedere” si am iesit pe usa. Inutil sa adaog ca toate „colegele” s-au luat din urma mea sa ma convinga ca e un pas gresit si ca un astfel de job nu voi mai gasi – atat de linistit si fara mari implicari – decizia mea a ramas neschimbata.

Peste cateva saptamani m-au chemat sa-mi plateasca salariul de 750 de lei pentru o luna incompleta in care lucrasem in doua schimburi.

Iata asa a luat sfarsit cariera mea de educatoare. Si daca tot mi-am adus aminte de acest capitol din viata mea, amintiri ce au aparut in contextul unei discutii despre pericolele la care ne expunem singuri copiii, promit sa revin cu o postare dedicata securitatii copiilor la gradinita, un subiect interesant si prea putin luat in seama.

Lectia de muzica

Din camera copilului meu vin niste sunete fantastice. „Valsul florilor” de Ceailovski, una dinte melodiile ei preferate. Peste ceva timp va urma si „Mica serenada” de Mozart. Eu cunosc bine programul ei muzical preferat. E acelasi disc pe care il ascultam pe cand eram insarcinata cu ea.

Eu sunt cumva linistita penrtu educatia muzicala a Ilincai. Si chiar daca are perioade „Justin Bieber”, stiu ca undeva, in adancul sufletului si memoriei ei, este cladit un templu frumos si trainic din Ceaikovski, Mozart, Satie, Nat King Cole, Jacques Brel, Diana Krall si Florence Welch.

***

Multumesc si scolii pentru nume noi (de ex. Edvard Grieg) care aduc cu ele si experiente auditive noi. Doar ca ma intreb, oamenii care au alcatuit manualul de „Educatie muzicala” pentru clasa a II-a, au vazut vreaodata copii de 8 ani? Cum arata ei, cum citesc ei, ce inteleg ei, ce vor ei? Eu tare ma indoiesc.

***

Din tema de acasa pentru maine (de povestit textul):

„Cantecul fara cuvinte reprezinta o creatie instrumentala de proportii mici. Pentru aceasta este caracteristica cantabilitatea deosebit de accentuata a liniei melodice”.

„Exercitiul 2: Expuneti-va opinia referitoare la caracterul cantabil al lucrarii audiate”.

Serios? Eu am 31 de ani, am absolvit facultatea, avand cea mai mare medie din promotie (e scris in anexa la diploma negru pe alb) si eu nu am inteles nicio boaba din cele scrise mai sus. Cum vreti ca un copil de 8 ani sa invete cu placere cand el nu intelege din ceea ce se cere de la el si invata pe de rost de frica unui doi.

Despre matinee

In termenii motorului de cautare a acestui blog, sunt patru mari perioade pe parcusul anului in care se cauta  „idei pentru matinee” si „scenarii pentru matinee”. Toamna, iarna, primvara si inceputul verii.

***

Eu am o tare mare „dragoste” fata de aceste manifestatii cu gust foarte dubios, care ne pun copiii in situatii de-a dreptul penibile, daca nu si dramatice uneori. Or, matineele sunt (in majoritatea gradinitelor) o metoda exemplara de demonstratie a puterii. Puterii de cumparare, puterii de convingere, puterii de pliere in paisprezece pentru a ajunge mai repede la pantoful doamnei educatoare sau doamnei directoare.

In cazul in care esti un parinte „cu idei” sau, feresaca sfantul, ai niste principii la care tii mortis, sau puterea ta de cumparare este una de neinvidiat, sau nu vrei sa convingi pe nimeni nicicum, sau coloana vertebrala ti-i prea rigida si nu se indoaie la prima adiere de vant – fii constient, te rog, ca odorasul tau, mic, frumos, pufos si dulce, va sta in ultimul rand, printre codasi (oare cine o fi acesti codasi?) la falnicul lor matineu pentru care mamele si-au imbracat fetitele ca pe niste coconite din salonul lui madame Matilda. Cu paietele de rigoare.

Ca tie nu-ti prea pasa, de aceea ca intelegi pretul platit pentru un rol de frunte, e una. Copilul tot va tacea. Pana in ziua in care ii va spune, printre altele, bunicai, bunicului, matusii, unchiului sau vecinei de la 7, la care il mai lasati cand trageti o fuga pana la magazin, ca: 1) fetitele au spus ca am avut o rochie urata; 2) de ce eu am recitat doar o poezie, da’ Alex 4? 3) Cand am sa fiu si eu „Soare”? Catalina e deja a doua ora…

Mie mi-a fost intotdeauna dificil sa raspund la astfel de intrebari. Desi eram sigura ca eu am dreptate, ca eu sunt cea consecventa in deciziile mele, ca eu nu vreau sa dau mita si sa ma umilesc pentru o poezie in plus, ca eu nu-mi voi imbraca fata ca pe o prostituata din sec. XIX si ca eu imi asum responsabilitatea de a-i acorda copilului meu mai putine sanse de a invata poezii carpite din mers pentru a astupa un gol in scenariu.

Eu as interzice matineele. Asa cum a intrezis Stalin pomul de Craciun. Cu singura difenta ca n-as reveni asupra acestei decizii in vecii vecilor amin. As face din asta un punct in Constitutie, a 11 porunca biblica si Legea Legilor. De aceea ca noi poate si ne nastem egali, matineele insa ne arata ca egalitatea asta nu este decat iluzia unor oameni imbatati de lozinci revolutionare. Si ca pentru a iesi in fata, trebuie sa fii altfel. Nu egal.

Copilul meu cu siguranta a trecut prin momente dramatice datorita acestor show-uri de zombare, care am impresia ca sunt organizate cu unicul scop de a distorsiona ideea de frumos a celor mici. De a face din ei cetateni exemplari al acestui stat kitschios, unde pozitia ta de om bine in societate se masoara prin numarul de fini si cumetri bine pusi.

***

In fine, la mine pe blog nu veti gasi „scenarii de matinee” sau „idee de matinee”. Asta de fapt era ideea acestui articol.

Da’ voi stiti ce mananca copiii vostri la scoala?

Ilincai ii place scoala din doua motive: acolo sunt prietenii ei si acolo poate sa manince salam si crenvursti.

***

Politica alimentara din casa noastra e stabilita mai mult de mine. Desi am apucaturi de dictator (ereditatea, bate-o norocul) si puteam foarte simplu sa interzic unele alimente, m-am abtinut de la aceasta practica, exagerata in opinia mea. Eu sunt de parerea ca un copil trebuie sa guste de toate. Sa stie ca inseamna carne, suc din cutii, salam, cascaval, biscuiti, bomboane, apa dulce si alte alimente din carton si vopsea pe care un om matur, atent la cum arata si ce mananca, le-ar evita. Asadar, in zi de sarbatoare cumparam salam, cascaval si suc. De doua-trei ori pe an mergem la McDonalds si mancam hamburgheri, cartofi prajiti si bem Coca-Cola. Undeva la doua saptamani, macaroanele din farfuria ei sunt amestecate cu crenvursti fierti.

Nu vreau sa-i interzic nimic. Orice restrictie este calea directa spre incalcarea ei. Mai ales la un copil. Nu-l lasi sa manance salam, bomboane si biscuiti sau sa guste din sticla cu „Coca-Cola”? Fii sigur/a la scoala se va gasi cine sa-l serveasca. Si asta pana in ziua in care copilul va intelege ca la pauza mare reuseste sa fuga pana la ghereta de langa statie ca sa-si ia doza de „fructe interzise”.

***

Dar…intotdeauna exista un dar. Poti tu, in calitate de parinte sa-i explici copilului de mii de ori, ca salamul se mananca rar, de pofta, si ca deliciosii crenvursti nu sunt decat „carton” innmuiat in apa si din aceasta cauza ar fi bine sa-i evita si sa manance supa cu cartofi si morcovi din gradina bunicii, cand scoala ii hraneste cu salam si crenvursti o data la doua zile, pai degeaba…Nu-ti ramane decat sa mergi sa-i scoti singur/a salamul si crenvurstii din farfurie sub privirile aiurite ale invatatoarei si chicotelele colegilor de clasa.

Eu o intreb in fiecare zi pe Ilinca ce a mancat la scoala si am observat ca anul acesta salamul e la loc de cinste in meniu. Daca nu e dimineata salam cu terci, pai e la amiaza salam cu orez. Si tot asa. Salam in supa, salam in sos, salam in orez, salam pe paine si, mai nou, salam ca acompaniere la terci. Cand se termina salamul, vin crenvurstii. In sos, in terci si in orez. Degraba si in compot.

Acum am inceput serios sa ma intreb cine alcatuieste meniurile pentru scoli, dupa ce principii se conduc in alcatuirea lor (sa fie ieftin si mult in kil?), de unde sunt cumparate produsele, a cata parte dintre aceste produse ajung de facto in farfuriile copiilor, in ce conditii este pregatita mancarea si cat de des isi spala bucataresele mainile?

***

Azi se vorbeste tot mai mult despre optimizarea educatiei, investitii in scoala si alt bla-bla-bla, care pe mine, ca parinte, ma lasa rece, atat timp cat eu nu stiu ce-i baga statul copilului meu in gura. Literalmente. Or, cantina scolii a devenit un loc „cu usile inchise”.

In astfel de conditii, parintilor nu le ramane decat sa nu-si lase copiii sa manance la scoala si sa vina de 2 ori pe zi ca sa le ofere un meniu complet. Stit si voi – borsicior in borcanel, terci intr-o cutie, o parjolita cu sos in alta, compot in sticla sau ceai in termos. Si asa in fiecare zi, 8 luni pe an. De ploua, de e vant…

Postare educativ – moralista

Ieri am fost la prima adunare de parinti la care nu sedeam dupa usa, ci in clasa, in banca copilului meu.

Sint un fenomen curios aceste adunari. Iar daca esti atent, poti descoperi si, mai ales, intelege multe lucruri interesante.

De exemplu, ca, de cele mai multe ori, invatatorul are dreptate (niciodata nu m-as fi gandit ca as recunoaste acest fapt). Ca parintii sint cei care, prin educatia de acasa, le insufla copiilor lipsa de respect fata de invatator, in primul rind, si apoi fata de toti ceilalti oameni. Ca problema cea mare in scolile noastre nu sint cadrele didactice nepricepute, ci lipsa celor 7 ani de-acasa a elevilor. Ca parintii isi trimit copiii la scoala pentru a pune o cruce mare si groasa pe orice implicare morala din partea lor. Las’ statul sa-i educe. Incepind cu cele mai elementare reguli de viata.

Intarzierile la prima lectie, chiar si locuind la doi pasi de scoala, obraznicia cu care copiii raspund la orice observatie, indiferenta si lipsa de ineteres fata de ceea ce se intampla in jurul lor – toate acestea sunt greselile parintilor. Cum vreti sa vorbeasca copilul, cand mama lui stie sa vorbeasca numai in doi peri? Cum vreti sa reactioneze copilul, cand parintele nu poate raspunde calm la o intrebare si e vesnic in defensiva? Sau, mai rau, in ofensiva?

Voi trece aici peste intrebarile aberante pe care le-am auzit, peste propunerele extravagante (ca sa nu le numesc altfel), cum ar fi instalarea camerelor web in veceuri, a cooler-elor de apa pe coridoarele claselor primare sau a unui monitor cu diagonala de un metru, pe care ar fi scrise activitatile din scoala in acea zi.

Sedinta s-a terminat aproape pasnic. Se mai auzeau ici-colo ecourile unor nemultumiri neinsemnate. Or, se vor gasi intotdeauna oameni care vad doar paiul din ochiul altora. Si aceea – cu jumate de gura. La un moment dat, se incepuse chiar si o cvazi-cearta intre doua mamici la tema „daca e bine sa nu sa ne recompensam copiii”.

Aceasta sedinta cu parintii,care nu prevestea mari descoperiri, m-a convins, inca o data, de un lucru esential: copiii se educa acasa. Scoala ii poate doar orienta prin viata, le poate da cunostintele pe care nu toti parintii sint in stare sa le ofere. In rest, familia ramane locul in care omul se formeaza, parintii fiind primii si cei mai importanti invatatori. Ne place sau nu. De ne este lene sau nu. Am facut un copil – ii purtam de grija. In cel mai frumos mod de care sintem in stare.

Cum face scoala oameni din copiii nostri. Oameni numai buni pentru societatea in care traim.

Seara. Cina in familia. Pasnic. Ilinca mananca fara a comenta si fara a enerva. Mancam paste, e sarbatoare la noi in casa!

– Mama dracului! – scapa Ilinca, cu un zambet malitios si ochisorii mijiti a obraznicie.

– Hi…? – fac eu, cu macaronul blocat in pragul gatului si furculita in aer. – Ceeeeee?

– Asta Luciana a spus azi la scoala, a repetat dupa doamna invatatoare. Ce inseamna „mama dracului”?

– Stai, stai, stai! …nu ma las eu. – Cum? Astea sunt vorbele doamnei invatatoare? Ochii imi sunt deja bulbucati, in cap fierbe, mana e inclestata in furulita.

– Da! – raspunde zglobiu Ilinca. – Ea spune asa cand cineva nu o asculta.

Normal. Copilul a mers la scoala si invata lucruri noi. Daca noi sapte ani am crescut-o pe Ilinca aproape in sera, fara injuraturi, batai, porecle, las’ scoala s-o introduca in viata reala!

***

Eu ma calmez. Incerc sa zambesc pentru a nu speria aceasta proaspata eleva. Ii explic ca astfel de cuvinte nu-si au locul in casa noastra si ca doamna invatatoare a gresit pronuntandu-le. Apoi tac, incurcata. Cum sa explici copilului ca tu, de fapt, l-ai trimis la scoala „sa faca carte”, „sa faci om din el” si ca invatatorul este un personaj care trebuie respectat, deoarece el este „cheia” si ca astfel de cuvinte sunt INTERZISE in gura unui invatator. Ca astfel de cuvinte sunt gunoaie, dovada de intoleranta, de lipsa de rabdare si respect fata de niste fiinte mici si speriate de scoala.

***

Cat rugum mancarea amestecata cu nedumeriri si intrebari, Ilinca, incurajata de atmosfera, lanseaza:

– Magarita…Asa numeste doamna invatatoare fetele care vorbesc la lectii…

-….??????????!!!!!!!!!!!!

Ochii mei sunt deja in farfurie. Urasc aceasta porecla! Si orice alta porecla. Dar mai ales pe asta! Mama incearca sa calmeze spiritele. Imi sopteste ceva in rusa. Ceva de genul sa nu critic prea dur invatatoare fata de Ilinca.

– Da pe mine nicioadata nu m-a numit asa! – sare Ilinca, mandra.

***

Seara a fost ruinata. Linistea a plecat la…mama-dracului, unde-o fi ea (presupun ca doamna invatatoare stie cu exactitate unde e asta). Si azi ma gandesc cum sa rezolv aceasta situatie. Care e solutia? Sa vorbesc cu ea? Are rost? Si cum? Sa vorbesc cu directoarea? Sa scriu o plangere la Directia de invatamant? Inca ma gandesc…