Pavel Stratan in rol de porumbel al pacii

Azi am participat la un eveniment organizat de UNICEF. Tema acestuia a fost una inepuizabila – violenta contra copiilor. Oaspetele de onoare a fost Pavel Stratan, care, cu aceasta ocazie, si-a neglijat ziua de nastere, pentru a se deplasa la Chisinau.

IMG_9100 IMG_9102 IMG_9105 IMG_9109

Prezenta superstarului nostru nu a fost una intamplatoare, acesta fiind protagonistul unui spot social dedicat luptei contra violentei asupra copiilor. Spotul face parte dintr-o campanie globala UNICEF, avand ca protagonist de baza pe actorul Liam Neeson (pe care numai eu nu stiam cum il cheama). Pe langa spotul cu Pavel Stratan, putem vedea si spoturile cu Andreea Marin, Gica Hagi si Smiley.

Spotul nu e rau, dar prea moale si sofisticat pentru poporul nostru. Or, moldoveanului pana nu ii vorbesti cu injuraturi dure si imagini socante, el nu intelege mesajul. Cu atat mai mult, cand e vorba de niste copii abuzati fizic si psihologic. Da shi, parca  ne-au spus ca bataia e rupta din cer si ca acolo unde da mama (sau tata) – creste si ca bataia e de la Dumnezeu lasata?

La conferinta de presa a mai mai fost prezenta doamna Valentina Buliga, Ministrul Muncii, Protectiei Sociale si Familiei. Nu stiu ce fac cei de la Minister, insa, dupa stirile saptamanle despre cate un nou abuz asupra copiilor, imi pare ca nu mare lucru. In schimb, am ascultat ce copilarie fericita a avut doamna Ministru si Pavel Stratan si cum ei nu au cunoscut marele bucurii ale prorobociei, cum ar fi elasticitatea vargutei sau duritatea cozii de matura. Nu-mi ramane decat sa-i felicit si sa ma bucur sincer pentru ei, daca chiar asa a fost, dar tare ma indoiesc. Pe de alta parte, ii inteleg- n-ai sa vii la un eveniment cu fete cinstite, cu camere de filmat, cu misiunea sa lansezi un mesaj pozitiv – si ai sa povestesti despre cum te intalneai de cateva ori pe saptamana cu Sfantul Nicolae. Nu se cade. Nu e frumos.

Un aspect care mi s-a parut neglijat, a fost abordarea violentei in institutiile de invatatmant prescolar si scolar. Doamna Maia Sandu imi lipsea enorm. Cred ca ea ar fi avut de povestit mai multe decat doamna Buliga, dat fiind faptul, ca majoritatea copiilor isi petrec cea mai mare parte a timpului sub supravegherea cadrelor didactice si personalului de ingrijire. In plus, spotul video abordeaza si tema elevilor abuzati.

Tare as vrea sa cred, sa sper, ca astfel de campanii vor putea sensibiliza opinia publica, motiva cetateanul de rand sa-si invinga lenea ancestrala si misterioasa si sa semnaleze cazurile de violenta indreptata impotriva copiilor. Dar, in acelasi timp, sunt constienta ca generatia noastra nu va trai astfel de moment de glorie. Poate copiii nostri, dar ma indoiesc. Ei deja au gustat din ignoranta, indiferenta si lenea, cat a propriilor parinti, atat si a strainilor.

Asadar, spotul cu Pavel Stratan:

PS: fiind sub impresia spotului, am mers fuga acasa si am scris un editorial pentru perfecte. In premiera aici.

Anunțuri

Uita tot ce ai citit in cartile despre educatia copiilor. Un copil are nevoie de un singur lucru: o mama fericita.

Ardeti toate cartile despre educatia copiilor! Faceti-va loc pe rafturi si in cap. Mamele de azi sufera de o boala care se numeste boala de la prea multa minte.

Citim cum sa ne dezvoltam copilul intelectual in timpul vietii sale intrauterine, cand aceasta abia a fost conceput. Citim cum sa-l iubim, sa-i zambim, ce sa-i spunem si ce nu. Citim ca 4301 de lucruri pe care le-am facut langa si pentru copilul nostru, au fost niste greseli pedagocie care pot avea consecinte dramatice in viata lui de matur. Citim despre cum sa dormim cu el sau sa nu dormim, cum sa-l alaptam, la ora sau cand simte el nevoia, cum si de cate ori sa-l luam in brate, sa-l mangaiem sau sa-l ignoram.

Dragi mamici, cititi mai bine o carte! O carte pentru voi, pentru sufletelul vostru de femeie. Un roman de dragoste, un roman politienesc, un tratat de filosofie sau o lucrare de lingvistica. Ceva ce va face placere. Luati copilul langa voi si priviti o emisiune, ascultati un interviu cu un om valoros, faceti-va unghiile, bai la picioare, leneviti, gatiti, iesiti afara daca vreti, iar daca nu  -stati in casa. O zi sau doua, daca copilul nu va respira aerul imbacsit al orasului, el va avea numai de castigat ani la viata.

Incetati sa va agitati. Copiii cresc oricum. Insa, copiii cu mame multumite, relaxate, putin lenoase in ochii lumii, cresc mai bine. Impacati-va cu gandul ca n-o sa le reusiti pe toate si ca deja matur, copilul oricum va avea ce sa va reproseze. Asa sau altfel.

De ce in tot vacarmul aparut odata cu nasterea copilului, uitam de noi insene? De ce nu facem o scurta pauza, luam aer in piept, numaram pana la zece, ca sa ne dam ragaz cateva clipe, pentru a ne gandi care e locul, rolul si rostul nostru in aceasta combinatie frumoasa: femeie-mama? De ce nu avem incredere in copilul nostru si ii creditam atat de mult pe toti autorii care pretind ca ne cunosc mai bine rodul fiintei noastre? De ce gura lumii, sfaturile celorlalte mamici, retelele de socializare si telefoanele stricate au devenit indispensabile maternitatii noastre? Daca as fi intrebata cum sa se pregateasca de maternitate o femeie, i-as raspunde: „Sa faca liniste, ca sa se poate auzi si asculta”.

Fericirea mamei este unicul lucru de care are cu adevarat nevoie un copil. O mama fericita este o mama care se ingrijeste de sufletul sau si-si traieste viata impacata cu sine si lumea din jur. Ei nu-i este nimeni dator. Nici copilul care nu functioneaza ca cei descrisi in carti, nici barbatul, nici rudele, nici vecinii. Ea se iubeste si-si iubeste copilul. Nu de aceea ca asa a citit, ca asa i s-a spus, ca asa a fost invatata, ci de aceea ca nu poate avea alte sentimente fata de fiinta iesita din fiinta ei. O mama fericita se respecta, iar atunci cand te respecti, ii respecti si pe cei din jur. O mama fericita asculta, deoarece e sigura ca fiecare om are ceva de spus. O mama fericita e acolo in cele mai importnate momente pentru copil, de aceea ca  s-a invatat sa prioritizeze. O mama fericita e disciplinata, deoarece fericirea nu se capata altfel decat cu disciplina, efort si consecventa. O mama fericita e inteligenta, deoarece fericirea e o mancare pentru cei care vor sa gandeasca si sa inteleaga viata. O mama fericita are un copil fericit. Si un barbat pe potriva.

Nota: a treia lectie din cele 32 de lectii invatate pana la 32 de ani.

Copiii extrem de onesti. Ce facem cu ei?

In troleibuz. Mama si fiica urca.

Fetita de vreo 7 ani, durdulie, rumeoara, cu parul prins frumos, ingrijita. Genul eminenta si foarte constiincioasa. Mama moale, placuta, o femeie langa care vrei sa te intinzi, sa-ti pui capul pe genunchii ei si sa o lasi sa vorbeasca. Taxatoarea, un personaj secundar, dar decisiv in istoria noastra, e in capatul opus al troleibuzului.

Cum intra, fetita, ca un soldat la datorie, in plin exces de zel si foarte dornic sa fie remarcat de sergent, incepe s-o apostrofeze pe mama:

– Plateste! De ce nu platesti? Plateste, hai!

Mama ii explica calm si duois ca doamna taxatoare inca nu s-a apropiat, ca trebuie s-o astepte, ca vor plati neaparat. La care fata, parca necrezand deloc ce-i spune maica-sa, o tot tragea de poala:

– Mami, plateste! Hai, mami! Si, insfacand banii ce-i tinea mama-sa, a inceput sa fluture cu ei, spre taxatoarea care nu mai avea cum sa nu le observe.

Mateo Falcone ar fi mandru de asa copil. Cu principii, cu morala, cu lectia onorii invatata. Dar, la fel cum intotdeauna am interogat decizia lui Mateo Falcone de a-si executa feciorul, pe nume Fortunato, pentru faptul ca l-a predat jandarmilor pe fugarul care a cautat adapost in casa lor, asa si acum, fiind parinte, ma interoghez cat de departe trebuie sa ajunga onestitatea si corectitudinea propriului copil? Si daca noi, parintii, suntem in stare sa influentam intelegerea lor al adevarului si necesitatii de a fi onesti in orice imprejurare si cat de corecta si necesara ar fi aceasta dorinta de a ne influenta copiii?

Dilema mi se pare una de zile mari. Pe de o parte, orice parinte (de acord, generalizez, dar, oricum, sunt de parere ca majoritatea oamenilor se cred de partea buna a actiunii) isi doreste sa creasca o progenitura onesta, corecta si cu principii morale sanatoase. Daca nu de dragul copiilor, atunci de dragul propriei valori in ochii care se privesc in oglinda. Pe de alta parte, stim cat de mult ne poate salva o minciuna nevinovata, un siretlic sau un adevar spus doar pe jumatate. Putem oare face o clasificare a adevarului si a o servi copilului nostru, ca pe o pastiluta necesara, daca nu supravietuirii, atunci, barem lipsei durerii de cap? Or, dupa cum multi dintre noi stim, onestitatea purtata ca un steag in fruntea coloanei, nu e decat o bataie de cap, care se plateste mai scump decat o cutie de pastile antinevralgice.

Sau poate folosim tactica dublelor standarde? Invatam copilul ca trebuie NEAPARAT sa achitam calatoria in transport, iar cu prima ocazie, cand copilul nu ne vede, sa ne aranjam astfel, incat sa nu o platim? Acest exemplu este unul nevinovat, dar reprezentativ. Ce facem, insa, atunci cand, educandu-ne copilul in conformitate cu cele mai inalte valori si principii, ne trezim ca acesta ne vinde, in stilul copiilor din „1984”? Ne felicitam pentru munca educationala de o calitate exceptionala sau ne intrebam ce am facut nu „asa”?

In fine, cu varsta am inteles ca onestitatea „pana la capat” este un handicap. Oamenii onesti sunt marginalizati. Insasi societate a fost construita in jurul unor iluzii, minciunele, jumatati de adevaruri sau cvasi-adevaruri. Un copil extrem de constiincios, onest pana la durere, va fi un ousider. Ne place noua sa nu, vrem sa recunoastem sau nu prea, dar nimeni nu are nevoie de un al doilea Hristos la scara de familie. Cu atat mai putin parintii, care ar vrea sa poata gesticula din camera vecina in semn de „Nu, nu sunt acasa!”, in momentul in care au impins copilul sa raspunda la un apel telefonic nedorit, fara sa trebuiasca sa-l traumatizeze, dupa ce i-au spus ani la rand ca sa minti e rau.

Intrebarea e simpla. Ne prefacem in continuare in sfinti sau le-o spunem pe sleau „E imposibil sa fii sincer pana l capat!”?

PS: La fel cum e imposibila schimbarea pana la capat in aceasta tara.

Ziua cand copilul meu a devenit mare

Lucrurile importante se intampla simplu si pe neprins de veste.

Cand ma pregateam de nastere si asteptam marea zi, in fiecare seara, inainte de culcare petreceam vreo 2 ore in baie. Ma spalam, ma rodeam, ma radeam, ma ungeam, ma aranjam. Nu puteam sa nasc nepregatita.

Momentul cu pricina m-a prins in pat, cu un ziar in mana. Eram deja la etapa cand credeam ca nu voi mai naste si ca parul de 2 cm de pe picioare este intoarcerea catre natura si nu o forma de indiferenta depresiva.

De trei ani, de cand copilul meu merge la scoala, discutam periodic despre ziua in care ea va putea face acest drum singura. Refrenul meu era bine argumentat si se incheia cu versul: „Anul asta cu siguranta nu. Si nici la anul. Poate in clasa a 5-a”.

Aseara, in cadrul unui du-te-vin-o din casa, Ilinca lanseaza, foarte natural:

– Mami, eu maine merg singura la scoala.

– Ok, Ilinca.

Dupa care mi-am dat seama ce s-a intamplat. Toti acesti ani de frici, pregatiri, programari, ajustari, consultari si fel de fel de negocieri cu proriile mele paranoi de mama, au luat sfarsit. Pe neprins de veste. Simplu de tot. Copilul meu va merge singur la scoala. Moment pe care il asteptam undeva peste 5 ani. Pentru care ma pregateam, motivand ca ea este cea care trebuie pregatita.

Copiii nostri, vorba poetului, nu sunt ai nostri*. Ei sunt ai lor proprii. Si ei isi au timpul lor.

***

Eu tot aveam 9 ani cand am intreprins prima mea iesire din curtea blocului in lumea mare. Era dupa- amiaza de inceput de martie. Ne-am adunat trei fete si ne-am pus in gand sa mergem pana la „Gemenii”, atunci „Lumea Copiilor”, sa-i luam un cadou de 8 martie invatatoarei. Si asa cum sade bine unui copil cu frica de Dzeu, de iad si de mama, am sunat-o. Raspunsul ei era unul previzibil, „Nu”. Determinarea mea, insa, era imprevizibila, pentru ei, parintii. Atunci am mers pentru prima data singura in oras si mi-am asumat aceasta decizie.

*Copiii vostri nu sunt ai vostri.
Sunt fii si fiice ale Vietii care tanjeste chiar dupa ea insasi.
Ei vin prin voi, dar nu din voi, si chiar de sunt cu voi, ei nu va apartin.

de Kahlil Gibran, poet si filosof libanez

Clasa ca platforma gratuita de promovare

IMG_8573

Copilul meu mi-a spus ca azi la lectia de stiinte au avut oaspeti. Doi dentisti care le-au explicat cum sa-si curate corect dintii si ce nu trebuie sa lipseasca fiecarui om din setul de ingrijire a cavitatii bucale.

Eu zic ca e o informatie utila. Si ca din gura a doi specilisti suna parca mai convingator, decat din cea a mamei si a tatei, mai ales daca ei nu se pot mandri cu o dantura impecabila.

Doar ca…Acest „doar” apare intotdeauna cand ti-e viata mai draga. Acesti specialisti au oferit fiecarui copil cate o pasta de dinti si nu au uitat sa mentioneze ca e una „scumpa”.

Acum ma intreb, cine sunt acesti oameni si cum au ajuns sa predice in clase? Este evident ca sunt agenti de vanzare a unei companii farmaceutice. Este posibil sa aiba si studii de stomatologie. Dar, cum se face ca astfel de publicitate si-a facut loc si in scolile publice? Cine le-a permis sa dea copiilor aceasta pasta de dinti? S-a facut un concurs la nivel de Ministerul Educatiei sau, cel putin, la nivelul Directiei Municipale de Invatamant? Aceasta ora de educatie igienica face parte dintr-un program anume? Acesta companie farmaceutica a fost aleasa in urma unui tender? O sumedenie de intrebari la care as vrea sa am un raspuns.

In plus, cred ca ar fi fost mai mult decat dezirabil, ca astfel de schimbari in programul zilei sa fie anuntate din timp, iar parintii sa fie la curent despre tot felul de „oaspeti” care impart „daruri scumpe” copiilor nostri. Or, imi pare un gest nelalocul lui sa folosesti o lectie drept platforma de promovare.

As vrea sa cunosc si parerea altor parinti.

In fuga, despre concursurile de frumusete pentru copii

thylane-lena-rose-blondeau-VOGUE-PARIS

Cea mai frumoasa noutate din tot spam-ul zilnic, o consider pe cea care ne anunta ca Franta a interzis concursurile de frumusete pentru copii.

Jos palaria pentru aceasta interdictie!

Or, nu este nimic mai nociv, mai inutil, mai prostesc, mai injositor decat aceste concursuri facute de si pentru parinti cu probleme de personalitate.

Fiind si eu mama, nu voi intelege niciodata cum poti sa-ti scoti fetita in fata unui juriu care sa decida e frumoasa ea sau ba. Cum poti, din proprie dorinta, sa lasi bucata din tine sa fie tratata ca o carnita, sa fie notata si comparata cu alte fetite ajunse acolo din prostia parintilor lor?

Iar ca femeie nu inteleg mamele care isi aduc fetele la astfel de concursuri. Mi se pare criminal sa-ti cresti fetita in ideea ca tot ce reprezinta ea este felul cum arata, cat de cocheta e si cat de ingenios poate raspunde la niste intrebari sablon.

Apropo, in experienta mea de mama deja m-am ciocnit cu acest fenomen. Puteti citi detalii aici.

PS: un film minunat la tema. Recomand sa-l priviti in familie.

foto: Thylane Loubry Blondeau pentru un pictoial al revistei „Vogue”. La momentul shooting-ului, in 2010, avea 10 ani. sursa: dailytelegraph

Educatia bunului simt

Copiii nostri nu ne datoreaza nimic.

Iar noi datoram copiilor nostri doar respect si un cadru de viata sigur. In rest, toate frumoasele idei despre educatie, cu care ne place sa ne alimentam pe parcursul vietii, nu sunt decat o adunatura de clisee, culese de prin carti, exact cum culegem cliseele legate de dragoste si relatii cu care sa ne amagim in fiecare zi, asa si nereusind sa intelegem nimic din ceea ce am trait.

Or, mai toti parintii se bat cu pumnul in piept ca isi iubesc progeniturile, ca sunt gata sa faca orice pentru acestia si ca copiii lor merita tot ce e mai bun, uitand esentialul – sa-i respecte ca pe niste personalitati adevarate. Deoarece dintr-un copil respectat din prima ora de viata, va creste un matur integru, care va avea suficienta incredere in sine ca sa poata trai asa cum isi doreste, fara sa astepte zestre sau mostenire de la parinti, de la care auzise candva ca el, copilul, merita tot ce e mai bun si ca ei sunt gata sa faca orice pentru el. El va creste fara frustrari, iar grija zilei de maine va fi o simpla provocare pe care el va sti cum s-o treaca, deoarece mama si tata i-au apreciat intotdeauna initiativele si au crezut in el, chiar si in zilele in care doamna invatatoare punea cate o cruce grasa in dreptul numelui lui.

Copilul, inainte de toate, are nevoie de grija si de siguranta. Pe copil nu poti sa-l hranesti cu declaratii de dragoste parentala, ca mai apoi sa-i dai un zdupac sau sa-l bruschezi intentionat, aplicand si in educatia ideea perversa precum ca „daca ma bate, inseamna ca ma iubeste”.

Copilul trebuie sa aiba exact atat cat isi poate permite familia lui. Iar parintii care isi ies din piele pentru a creste in casa un pui de nabab, nu ar trebui sa aiba niciun drept moral sa se planga mai tarziu ca au facut tot ce au putut, au dat tot ce e mai bun si acum, vezi doamne, s-au ales cu un monstru.

Daca viitorii parinti si-ar da la o parte frustrarile si ar incerca sa-si depaseasca complexele, in loc sa conceapa copii pentru a-i alimenta cu o parte din deseurile sufletului lor, am trai poate in cea mai minunata din lumile posibile. Dar, nimeni nu e fara de pacat si daca copilul deja este parte din viata noastra, ar fi o idee foarte buna sa incetam sa operam cu slogane de dragoste si jertfire de sine si sa incepem sa privim fiinta de-o schioapa ca pe un om in toata firea, sa-l respectam, iar in loc de sacrficii materiale sa depunem nitel efort pentru a-i deschide orizonturile si pentru a-i implanta in cap ideea ca totul e posibil si ca el poat face si fi orice isi doreste, pentru asta avand nevoie doar de sine.

Iar eu, ca produs al unui sistem educational handicapat, din casa pana la iesirea din universitate, nu pot decat sa incep sa ma educ, in timp ce-mi educ copilul.