Putin despre copiii-agresori

Sunt situatii cand lucrurile nu par atat de evidente precum ne-ar place. Sau precum am fost invatati.  De exemplu, ca agresorul e rau, iar cel agresat-e bun, deoarece e victima.

Azi dimineata m-am convins ca un copil care loveste alt copil, este si el victima. Si durerea lui este cu mult mai profunda. O durere ce o poarta cu el si cu care nu stie ce sa faca.

Am fost la scoala sa semnalez invatatoarei ca o colega a lovit-o pe Ilinca cu piciorul, in vestiarul salii de dans. Motivul era destul de banal: Ilinca manca o chifla, copilului i s-a facut pofta si, neasateptand ca Ilinca sa-i ofere o bucatica, a lovit-o cu piciorul mai jos de burta. Ieri am descris cazul si reactia mea aici.

Dar, pe rand.

Venind aseara acasa si gasindu-mi fata vesela si bine-dispusa, fara traume vizibile, am discutat cu ea si am inteles ca si-a iertat colega si nu-i poarta pica. Eu, insa, mi-am pastrat decizia de a ma prezenta la scoala, deoarece nu am vrut sa ma fac ca nimic nu s-a intamplat si sa pretind ca un copil care il loveste pe altul e o priveliste normala si la ordinea de zi in orice scoala.

Si am stat pe ganduri toata seara. Mi-am imaginat cum se simtea copilul-agresor in acel moment. Eram sigura ca sta cu frica-n san, deoarece stie ca a procedat gresit. Probabil ciuleste urechea la fiecare apel telefonic care ar putea veni din partea mamei copilului agresat. Probabil nu a mancat, deoarece frica de pedeapsa ii paralizase stomacul. Ma gadeam ca un copil fericit nu ar lovi atat de brutal pe nimeni niciodata. Si ca acest copil traieste acum clipe de cosmar. El e rau, pofticios si hapsin, posibil asta era laitmotivul serii. Sunt aproape sigura ca undeva in sufletelul lui se ascundea acest simbure al indoielii ca ar putea fi vreodata mai bun. Atat de mult ma gandisem la acel pui de om derutat, incat cautam in mintea si in inima mea cea mai inofesniva metoda de a-l face sa inteleaga ca eu ca mama nu sunt de acord cu faptul ca mi-a atacat puiul, dar si sa mai inteleaga ca nu-i vreau raul si ca n-ul voi trage de urechi sau face scandal.

Ajungand la scoala si discutand cu invatatoarea, am inteles ca am avut dreptate. Fetita trece prin niste momente deloc usoare in viata unui copil de 8 ani. Momente despre care nu am niciun drept sa scriu aici (dar, pentru a nu semana panica, vreau doar sa mentionez ca parintii sunt, Slava Domnului, vii si sanatosi).

Imi venea sa plang. Mai ales ca o vedeam cum sta in fata mea, cu ochii plini de lacrimi si foarte pierduta.

Mi-a placut atitudinea invatatoarei, care nu a brutalizat-o sau amenintat-o ca va chema parintii care ii vor gasi ac de cojoc. Cel mai mult ma temeam de un eventual scandal. Nu pentru ca mi-ar fi frica de eventuale repercusiuni asupra copilului meu, ci pentru ca in acel moment ma temeam cel mai mult pentru psihicul acelei fetite, care poate nu ar fi rezistat unei noi presiuni.

***

Acest caz mi-a servit o lectie practica de viata. Datorita lui, am inteles ca trebuie sa ma uit dincolo de niste consecinte directe a unui act. In cazul dat, durerea pe care i-a cauzat-o fiicei mele. Si ca un copil care loveste este un copil care are nevoie de dragoste si atentie dubla sau chiar tripla.

Si inca un lucru important. Vreau sa multumesc tuturor care au comentat la postarea de ieri, precum si celor care au comentat pe pagina blogului sau pe pagina mea personala de pe Facebook. Au fost comentarii pretioase, cu marturisiri personale si sfaturi venite din experiente proprii. Si vreau sa va spun ca ati avut dreptate cei care m-ati incurajat sa-mi sustin copilul in astfel de momente, deoarece asa el se va simti protejat si va capata mai multa incredere in sine.

***

Azi, intrand in clasa, Ilinca parca se inaltase cu un cap. Era atat de luminoasa si calma si se putea citi in ochii ei un fel de siguranta duioasa ca este acolo cineva langa ea care nu o va lasa no matter what.

Eu m-am simtit altfel.

Cum a incasat copilul meu un picior in burta. La scoala. De la o fetita.

Azi dupa-amiaza, Ilinca m-a sunat plangand. Se inneca in lacrimi si sughituri. O colega de clasa a lovit-o, cu toata puterea ei de copil cu apropae 10 kg mai mult decat Ilinca, cu piciorul in zona abdominala, atingandu-i partile corpului direct responsabile pentru nasterea copiilor.

Cauza conflictului, dupa spusele copilului meu, este refuzul Ilincai de a se imparti cu o bucata de coptura pusa de bunica in ghiozdan dimineata. Or, noi avem o istorie aparte cu placintele si copturile puse de bunica in ghiozdan dimineata. Ideea este ca mama coace mult si gustos. Daca nu-i placinta cu mar, e cu branza, daca nu e placinta sunt cornulete cu nuca si bezea, daca nu sunt cornulete este coptura dupa reteta strabunicai, daca nu copturi dupa reteta strabunicai, atunci „baba”, un chec de culoare maronie,  facut dupa o reteta veche din Bucovina. Dupa un an de scoala, in care Ilinca nu prea apuca sa manance, deoarece se impartea cu multi colegi din clasa, care o asaltau cu „da-mi si mie”, noi am decis ca nu-i mai punem in ghiozdan nimic, in afara de covrigi, biscuti si chifle de magazin. In plus, am facut ceva ce nu-mi imagina ca as face vreodata. Am rugat-o pe Ilinca sa nu se imparta cu toata clasa, deoarece eu nu-mi pot permite sa hranesc o clasa de copii. N-au decat sa-si bata parintii cui le are. Cam dur, dar uneori trebuie sa stii sa spui „nu”.

Eu nu stiu exact ce s-a intamplat azi. Dar, stiu cu siguranta, ca Ilinca nu se bate. Din pacate. Deoarece eu din gradinita o invat sa dea inapoi atunci cand e cazul. Exact asa cum sunt invatati baietii. Ea insa are alt caracter si invataturile mele nu au niciun ecou si nu provoaca altceva decat un ras zglobiu.

Reactia mea a fost destul de evidenta in astfel de situatii. Am rugat-o sa-i dea telefonul fetei sa vorbesc cu ea. Copilul, evident a refuzat sa discute cu mama victimei. Si bine a facut, deoarece ii faceam un dus rece ca o traumatizam pe toata viata. Cert este, insa, ca maine vom avea un show la scoala. Si la urmatoarea sedinta de parinti, la fel. Or, cum am mai pomenit undeva in acest blog, eu sunt genul de mama turbatica. Atingeti-mi copilul, ca va scot ochii cu unghiile mele scurte. Si nu exista argument care m-ar convinge ca nu am dreptul sa nu-mi apar puiul.

***

In fine, copiii nu sunt departe de maturi la capitolul cruzime.

Voi reveni cu actualizari.