Dar cum ramane cu banii?

Cititorii care deschid aceasta pagina mai des, stiu ca de apoape doua luni deja, nu mai sunt angajata. Ceea ce inseamna libertatea deciziilor, organizarea timplui in dependenta de prioritati, mobilitate sporita si, cel mai important, posibilitatea de a alege cu cine lucrezi. Toate bune si frumoase, dar cum ramane cu banii? Toti ma intreaba. Cine mai voalat, cine pe sleau. Si, deoarece, am promis sa revin la aceasta tema, iata ca ma tin de cuvant.

Cu banii e deosebit. De cand nu mai am un salariu stabil, valoarea banilor s-a schimbat. Si, contrar parerii generale, s-a schimbat intr-o maniera pozitiva. Decizia de a pleca de la lucru nu a fost usoara, cu atat mai mult, cu cat eram garantul stabilitatii financiare a unei familii intregi, formata din cativa oameni. Imi faceam griji, e putin spus. Ma gandeam ca numai de mine depinde bunastarea catorva oameni si ca, luand o astfel de decizie, ii voi priva de unele lucruri esentiale, care se pot procura cu bani. Eram, de fapt, intr-o ipostaza normala mie – fara mine toti se vor pierde.

Viata, insa, le pune la loc pe toate. Cand tensiunea din capul meu a urcat critic, am lasat totul balta si am zis ca eu nu mai vreau sa-mi petrec viata la birou. Dar cu banii fie ce-o fi. Si, cum fac de obicei in astfel de situatii, am citat ultima propozitie din „Colonelului nimeni nu-i scrie” de Marquez, cand sotia colonelului, adusa la limita saraciei si disperarii (citit cartea ca sa stiti de ce), il intreaba pe colonel:

– Ce vom manca in tot acest timp?

– Rahat. – a raspus colonelul”

Deci, m-am relaxat. Undeva in forul meu interior, linistea s-a instalat. Nu ma intrebati cum, ca nu as sti sa dau o reteta. Mi-a numarat economiile, m-am apucat sa impletesc mai activ, am scris ca sunt disponibila pentru colaborari. Si lumea nu e surda si nici oarba. Au inceput sa vina unele propuneri. Sigur, majoritatea nu platesc, dar e bine sa te implici in diverse activitati, chiar si gratuit. Experienta acumulata, cunostintele noi, oamenii, fara care in viata nu poti capata mare lucru, au mai multa valoare, decat cele cateva mii de lei, care azi sunt, maine nu.

Datorita blogului, mi s-au facut si cateva propuneri care ma vor ajuta sa-mi platesc chiria.

Dar stiti ce este cel mai curios? Calitatea vietii s-a schimbat. Daca in timpul cand aveam un salariu bun, eram intotdeuna stresata si panicata ca nu-mi ajung bani, ca nu-mi pot permite sa ma rasfat in momentele in care aveam nevoie, acum, cand pe cardul meu bancar nu mai vine nimic, ma simt ca o mica Cleopatra. Nu-mi mi-am pus niciun fel de restrictii bugetare. Vreau crema buna de fata – mi-o iau. Vreau parfum frantuzec- mi-l iau. Am vazut o rochie de la care imi lasa gura apa – mi-o iau. Sunt invitata la sauna – merg.

Si nu mananc mai rau din aceasta cauza. Si nu am datorii. Si copilul e imbracat si hranit. Si mama se descurca bine fara ajutorul meu financiar. Si barbatul a devenit parca mai barbat. Si de flori casa e plina. Si sampanie bem mai des decat inainte. Si facturi nu platesc si nu-mi bat capul, asa cum stiam ca unele femei nu-si bat niciodata capul si ma miram cum de le reuseste.

Doamna psiholog, pe care am vizitat-o de cateva ori vara trecuta, nu s-ar mira. Si-ar pune zambetul calm si luminos pe fata si mi-ar spune ca se bucura ca am inteles ceea ce ea atat de mult s-a straduit sa aduca in sufletul meu.

– Diana, ce vrei sa fii? Femeie sau barbat? – ma intreaba ea atunci.

– Nu stiu…dar facturile trebuie platite, bani trebuiesc…ma tem ca nu vom mai avea ce manca…mama singura nu se va descurca…

– Relaxeaza-te. O femeie nu e o axa pe care se tin toate. Femeia e apa, e fluida, femeia niciodata nu moare de foame. Astea sunt legile naturii.

Au trecut cateva luni de atunci. Si abia acum am simtit ceea ce spunea. Si nu pot explica nimic. Scepticul din mine a renuntat sa mai lupte si sa dovedeasca ceva. El si-a depus armele.

Nu stiu ce va fi mai departe. Intuitia, insa, mi-a spus intr-o zi, foarte clar, ca viitorul va fi luminos. Si eu cred. Si continui sa lucrez la ceea ce-mi place, sa ma rasfat si sa nu-mi bat capul.

Time-management II

Acum doua luni, ma intrebam si va intrebam cum faceti fata timpului, provocarilor profesionale, dorintei de a fi si mama, si femeie, si om independent.

Asa cum am promis, revin la tema time management-ului, aducand de aceasta data si cateva recomndari pe care le-am testat pe mine si pe familia mea.

Primul si cel mai important pas pe care l-am facut, a fost sa ies din cursa de sobolani, in care intrasem din proprie dorinta, urmand logica unei vieti confortabile si lipsite de constientizare. M-am concediat, deci. O decizie care nu a fost usoara si nici evidenta la acel moment. Dar, am ales o altfel de viata si sunt absolut constienta de ceea ce am facut.

Dar, faptul ca sunt un om ne-angajat, nu inseamna ca dorm pana la amiaza si nici ca imi petrec zilele intr-un mod foart relaxat ( a se citi – in fata televizorului, calculatorului sau la plimbare prin oras). Schimbarea de viata a adus cu sine necesitatea punerii la punct unei rutine care mi-ar permite sa fiu mai mult decat eram in perioada in care imi rodeam pantalonii de scaunul din birou.

Asadar, scularea a ramas neschimbata – ora 6.

La 7, conform traditiei, iesim cu Ilinca din casa. Marele avantaj din acest an este faptul ca Ilinca merge deja singura la scoala. Eu o conduc doar pana la statie, ma asigur ca a urcat bine in troleibuz si ma intorc acasa.

Pana la ora 8, pregatesc micul dejun si curat un singur loc din bucatarie (ma inspir din metoda The Fly Lady).

Dupa micul dejun, curat un alt doilea loc din bucatarie si ma mut in baie. Dus si alte bucurii cosmetice feminine, dupa care urmeaza cateva minute de curatire a unui singur loc din acest spatiu.

La 9.30 – 10.00 sunt gata sa iau viata in mainile mele fine. Verific e-mailurile, deschid pagina blogului, pentru a modera comentariile, actualizez paginile din Facebook, fac diverse apeluri, cand e cazul, fotografiez sau retusez fotografii, scriu pentru blog si alte editii. Uneori am intalniri in aceasta parte a zilei.

In jurul orei 12 ma dezmortesc putin, facand curatenie in dormitor. strang patul, sterg praful, aranjez hainele in dulap (partea ce o detest). Mananc. Intre 13 si 14 urmeaza a doua transa de activitate intelectuala.

Intre 14 si 14.30, ies din casa. Ori merg la scoala dupa Ilinca, ori ne intalnim cu ea langa casa bunicii. In unele zile, se intampla sa am intalniri de serviciu in aceasta parte a zilei. Atunci de Ilinca are grija bunica.

In casa intram in jurul orei 16-17. Desfacem cumparaturile, ne schimbam, mancam o gustare, planificam seara. Cu putina cearta. Ilinca se apuca de teme. Eu incep sa gatesc cina. Apropo, daca dimineata gatesc totul la aragaz, seara de cele mai multe ori, folosesc multi-cooker-ul, cumparat recent, in urma recomdarilor voastre. Avantajul acestui aparat este faptul ca pui toate ingredientele odata, inchizi si ti-ai luat de-o grija pe parcursul gatitului.

Deci, cat se gateste cina, eu reusesc sa o ajut pe Ilinca, sa impletesc sau sa scriu ceva, in cazul in care am ceva urgent.

La ora 19 mancam. Dupa masa, Ilinca isi face ghiozdanul si-si pregateste hainele pentru a doua zi, toate facute sub acompanierea vocii mele care o zoreste. Altfel, s-ar culca pe o ureche.

Intre 20.00 si 21.00 e program liber. Jocuri, film, discutii. In acest timp, de obicei, impletesc. La 21.30 copilul se culca. Acum incepe programul celor maturi. Care e liber si el.

Ma culc la ora 23, cel tarziu.

Ca sa le reusesc pe toate si ca sa le fac cu placere, mi-am alcauit o lista de instrumente utile:

– lista a ceea ce trebuie de facut, intocmita in ajun;

– meniul pentru 2-3 zile in avans, pentru a fi sigura ca stiu pentru ce intru in magazin si ce gatesc seara;

– impartirea casei pe „zone” de curatit;

– multi-cooker;

– cartea din geanta, pe care o citesc in troleibuz sau maxi-taxi;

– telefonul, care imi pemite sa rezolv diverse chestiuni, fara sa fiu nevoita sa ma deplasez;

– relaxarea, cel mai util instrument. Am invatat sa nu ma mai stresez din cauza banilor, din cauza imposibilitatii sa le reusesc pe toate, din cauza copilului care nu vrea sa faca anumite lucruri si din cauza unor oameni care simt ca e de datoria lor sa ma invete sa traiesc.

Viata a devenit mai calitativa. E adevarat, nu am ajuns inca la momentul in care sa pot sa spun ca sunt pe deplin multumita de performantele mele, dar imi place sa invat sa ajung acolo.

Uita tot ce ai citit in cartile despre educatia copiilor. Un copil are nevoie de un singur lucru: o mama fericita.

Ardeti toate cartile despre educatia copiilor! Faceti-va loc pe rafturi si in cap. Mamele de azi sufera de o boala care se numeste boala de la prea multa minte.

Citim cum sa ne dezvoltam copilul intelectual in timpul vietii sale intrauterine, cand aceasta abia a fost conceput. Citim cum sa-l iubim, sa-i zambim, ce sa-i spunem si ce nu. Citim ca 4301 de lucruri pe care le-am facut langa si pentru copilul nostru, au fost niste greseli pedagocie care pot avea consecinte dramatice in viata lui de matur. Citim despre cum sa dormim cu el sau sa nu dormim, cum sa-l alaptam, la ora sau cand simte el nevoia, cum si de cate ori sa-l luam in brate, sa-l mangaiem sau sa-l ignoram.

Dragi mamici, cititi mai bine o carte! O carte pentru voi, pentru sufletelul vostru de femeie. Un roman de dragoste, un roman politienesc, un tratat de filosofie sau o lucrare de lingvistica. Ceva ce va face placere. Luati copilul langa voi si priviti o emisiune, ascultati un interviu cu un om valoros, faceti-va unghiile, bai la picioare, leneviti, gatiti, iesiti afara daca vreti, iar daca nu  -stati in casa. O zi sau doua, daca copilul nu va respira aerul imbacsit al orasului, el va avea numai de castigat ani la viata.

Incetati sa va agitati. Copiii cresc oricum. Insa, copiii cu mame multumite, relaxate, putin lenoase in ochii lumii, cresc mai bine. Impacati-va cu gandul ca n-o sa le reusiti pe toate si ca deja matur, copilul oricum va avea ce sa va reproseze. Asa sau altfel.

De ce in tot vacarmul aparut odata cu nasterea copilului, uitam de noi insene? De ce nu facem o scurta pauza, luam aer in piept, numaram pana la zece, ca sa ne dam ragaz cateva clipe, pentru a ne gandi care e locul, rolul si rostul nostru in aceasta combinatie frumoasa: femeie-mama? De ce nu avem incredere in copilul nostru si ii creditam atat de mult pe toti autorii care pretind ca ne cunosc mai bine rodul fiintei noastre? De ce gura lumii, sfaturile celorlalte mamici, retelele de socializare si telefoanele stricate au devenit indispensabile maternitatii noastre? Daca as fi intrebata cum sa se pregateasca de maternitate o femeie, i-as raspunde: „Sa faca liniste, ca sa se poate auzi si asculta”.

Fericirea mamei este unicul lucru de care are cu adevarat nevoie un copil. O mama fericita este o mama care se ingrijeste de sufletul sau si-si traieste viata impacata cu sine si lumea din jur. Ei nu-i este nimeni dator. Nici copilul care nu functioneaza ca cei descrisi in carti, nici barbatul, nici rudele, nici vecinii. Ea se iubeste si-si iubeste copilul. Nu de aceea ca asa a citit, ca asa i s-a spus, ca asa a fost invatata, ci de aceea ca nu poate avea alte sentimente fata de fiinta iesita din fiinta ei. O mama fericita se respecta, iar atunci cand te respecti, ii respecti si pe cei din jur. O mama fericita asculta, deoarece e sigura ca fiecare om are ceva de spus. O mama fericita e acolo in cele mai importnate momente pentru copil, de aceea ca  s-a invatat sa prioritizeze. O mama fericita e disciplinata, deoarece fericirea nu se capata altfel decat cu disciplina, efort si consecventa. O mama fericita e inteligenta, deoarece fericirea e o mancare pentru cei care vor sa gandeasca si sa inteleaga viata. O mama fericita are un copil fericit. Si un barbat pe potriva.

Nota: a treia lectie din cele 32 de lectii invatate pana la 32 de ani.

Curajul ordinar de a vedea semnele

559262_10150927630867341_229830876_n

„Curaj ordinar” este o sintagma imprumutata de mine de la cercetatoarea si profesoara Brene Brown.

In viata nu ai nevoie decat de un vis si de curaj ordinar. Un curaj mic, de zi cu zi, care te-ar face sa iei o decizie in locul alteia. Si care te-ar impinge sa deschizi o usa care intotdeauna a fost acolo, dar pe care, din varii motive, nu ai deschis-o.

Niciodata nu mi-a lipsit acest curaj ordinar. Nici in clasa 9 cand, cu mari dificultati, am schimbat scoala. Nici in anul 5 de facultate, cand cu doua saptamani inainte de examenele de stat am lasat totul balta. Simteam ca in acel moment viata ma vrea in alta parte. Intr-un loc unde voi invata mai multe. Nu mi-a lipsit curajul nici atunci cand mi-am luat inima in dinti si am verbalizat ceea la ce ma gandisem ultimii doi ani de casnicie – eu nu mai sunt eu, eu am ramas fara aripi, tu ai ramas fara aripi, noi ne-am taiat unul altuia aripile.

Acest curaj mic a fost langa mine cand m-am aventurat in televiziune, ca reporter incepator, foarte stangace si pe alocuri chiar natanga, cu un salariu simbolic, ca peste cateva luni sa devin producatorul unei emisiuni de week-end, iar dupa alte 5 luni, producatorul emisiunii matinale. Atunci am simtit pentru prima data ce inseamna sa traiesti doar cu lucrul. Atunci, la 29 de ani, am inteles pentru prima data, foarte clar, cat este de importanta familia in viata omului. Aceasta revelatie m-a facut sa aplic alta doza de curaj si sa aleg o altfel de viata pentru mine si copilul meu. Cu bani mai putini, dar cu seri linistite si dimineti umane.

An de an imi pun la incercare cordul. An de an iau viata in piept. O fi din plictiseala, o fi din dezechilibru, o fi din alte motive pe care psihologii le vor intelege cu totul altfel. Adevarul este ca timpul trece si e mare pacat sa stam pe loc. Aceasta trecere a anilor am inceput s-o simt abia aceasta toamna, in prag de 32.

Din aceasta cauza a aparut alt motiv de curaj ordinar. Sa devin stapana timpului meu si sa  decid ce, unde, cu cine si cum fac. Sa nu mai fiu nevoita sa ma rog „frumos” pentru fiecare sfert de ora de care am nevoie pentru mine sau familia mea. Sa nu mai fiu la cheremul dispozitiei altui om. Si, in fine, sa nu mai construiesc visul altui om, in loc de a-l construi pe al meu.

Din ziua in care m-am concediat, in viata mea au inceput sa se intample o serie de lucruri frumoase. Unele sunt minuscule de tot, dar foarte placute si incurajatoare. Irina, o fosta colega si o femeie care inspira, mi-a spus ca am pasit pe o dunga alba a vietii mele.

E un semn, zic eu, putin ironic, dar parca, intrezarind, abia-abia, luminita de la capatul tunelului. Si daca sa-i credem pe toti inteleptii (trebuie sa-i credem), orice decizie din viata noastra e acompaniata de semne. Semne care duc spre luarea deciziei si semne care apar odata decizia luata, pentru a ne face sa intelegem cat de buna a fost ea.

Semnele mele sunt doar bune. Oameni, locuri, proiecte. Idei, propuneri, chiar si soarele la care nu mai speram in aceasta toamna. Si faptul ca fata mea a devenit un pic mai mare. Si mama care ma incurajeaza, desi non-verbal. Prietena cea mai buna care coace si ea proiecte comune in cuptorul sau incins. Barbatul meu care este primul barbat cu care-mi permit sa-mi impartas planurile fara frica de a fi judecata sau descurajata.

Si, asa cum era de asteptat, cel mai mult ma inspira oamenii care au aparut exact acum in campul meu magnetic pentru a-mi arata ca se poate. Mara Woman, Clever Kids sunt doar doua nume care-mi vin acum in cap si care sunt copiii a doua femei tinere care au crezut in semne.

Multumesc si voua, celor care treceti pe aici zilnic! O buna parte din reusitele mele de acum (mici sau mari) se datoreaza faptului ca cateva mii de oameni vor sa auda ce am de spus.

PS: Daca iau Oscarul, premiul Nobel, Pulitzer, Palme d’Or, promit sa scurtez discursul. Simt deja cum lumea casca :)

Filozofie de luni dimineata. Despre dragoste si timp.

Zilele trecute m-am intalnit cu un om de care fusesem candva foarte indragostita. Cu care facusem sute de kilometri prin autobuze, trenuri, pe jos. Cu care am ascultat lupii in noapte, pe o bucata de pamant unde oamenii inca traiesc dupa ora Imperiului Austro-Ungar. Un om cu care am jucat diferite roluri in cele mai lugubre localuri din orasele de granita si in cele mai scumpe hotele din orase istorice.

O prietena apropiata, afland de intalnirea noastra, dupa patru ani, si cunoscand istoria ce sta in spatele acestei regasiri anuntate din timp, m-a intrebat ce am simtit cand l-am revazut pe cel despre care, candva, vorbeam doar in majuscule.

Ei, bine…nimic. Am vazut un barbat. Care nu s-a schimbat deloc. Care vorbeste doar despre politica. Dar care nu mai este „EL”. Un om pe care il cunosc, un om cu care am mentinut legatura toti acesti ani, exact cum mentin legatura cu alti cativa amici imprastiati prin lume.

Nicio fibra din mine nu s-a comprimat cand l-am vazut la cativa pasi distanta. Cordul a ramas calm. Mintea clara. Ochii lucizi. S-au intalnit doi oameni, care candva, undeva erau o bucata de motiv pentru care se trezeau dimineata.

Iubesc aceste regasiri. Un fel de reality check. Dovada ca timpul le spala pe toate. Si le scurge. Si le intinde pe franghie. Iar noi trecem la alte haine, mai moi, mai comode, mai aproape de corp. Care ne prind mai bine. Pentru care suntem complimentate. Si care ne costa, daca nu mai putin, atunci, cu siguranta, tot atat, insa tin mai mult.

Timpul vindeca toate iubirile. Mai putin iubirile neconsumate. Dar pe acelea le vindeca moartea. Care tot e o pastiluta anti-durere.

Time Management

De luni, viata mea s-a transformat intr-o cursa de sobolani. Rat race, zic anglofonii.

Trezirea la 6. Trezirea copilului la 6.15. Spalat pe fata, dinti, imbracat, micul dejun. 45 de secunde aducere la statut de femeie a fiintei din oglinda.

La 7 iesim din casa. La 7.10 urcam in troliebuzul aglomerat. La 7.40 iesim din troleibuz. La 7.50 urc in alt troleibuz. Ca la 8.20 sa cobor din nou. Servici. Pana la 18.30 sau 19.00.

Ies de la servici. Alerg sa ma intalnesc cu mama care mi-o aduce pe Ilinca. 3 pungi minimum atarna de mine. Mama are grija sa-mi mai strecoare cate ceva de mancare. Cumparaturi.

La 20.00 intram in casa. La 20.40 reusesc sa am ceva gatit. De obicei, cartofi prajiti. Curatim luni 2 kg de cartofi ca sa ajunga pentru cateva zile. Ilinca mananca si-si face temele (incepute la bunica) aproape simultan.

Cina se incheie pe la 21.15. Ilinca continua sa-si faca temele, eu sa strang la bucatarie. Nu-mi place sa las dezordinea pentru a doua zi.

La 22.00 reusesc sa imping copilul, cu greu, la spalat si culcare. E abia 5 septembrie, temele pentru acasa, insa, curg garla si de cateva seri trebuie sa aleg intre ore suficiente de somn si teme facute ca la carte. Aleg somnul pentru copilul meu.

Intre 22 si 23 imi ramane o ora pentru mine. O ora, de fapt, e mult spus. Mai corect ar fi, imi ramane o bucata de timp, in care nu stiu ce sa fac – sa citesc, sa impletesc, sa fac un dus mai lung, sau sa ma trantesc, asa cum sunt, in pat si sa inchid ochii in asteptarea unei lumi mai bune.

Dupa doua zile de criza existentiala, de intrebari retorice, de uitat pe geam fara niciun sens, de monologuri care semanau mai degraba cu statusurile unora din Facebook, am decis ca a venit timpul sa actionez. Sau nu-mi ramane decat sa-mi iau ramas bun de pe acum de la viata. De aceea ca ceea ce se inatmpla de luni, de la ora la ora, nu este viata.

Primul pas a fost sa vad unde am mai mult timp liber si sa incerc sa bag in aceasta fereastra toate treburile „personale” pe care nu le pot face in timpul zilei din cauza serviciului si nici seara, deoarece seara vreau s-o dedic, pe cat e posibil, celor apropiati.

Am descoperit ca intre ora 8.00 si 9.45 sunt libera. Mi-am luat abonament la inot. Luni, miercuri si vineri, de la 8.50 pana la 9.35 – inot. Problema cu sportul, starea de bine si tonusul a fost rezolvata. Intre 8.00 si 8.40 citesc. In troleibuz si in holul piscinei, in asteptarea orei la care ne vor lasa sa intram in vestiare. Problema cititului a fost rezolvata. (Partial)

Raman celelalte griji. Diversi specialisti in ale sanatatii (cand e nevoie), diverse demersuri pe la banca, arhiva sau alte insitutii, piata, masaj, diverse proceduri de intretinere a corpului (cele ce nu au nimic cu sportul) – marti si joi dimineata.

Distractii, intalniri cu prietenii, seri romantice, dimineti lungi si lenoase, curatenie, calcat – de vineri seara pana duminica seara, cat Ilinca e la bunica.

Acum mi-a ramas sa-mi organizez mai eficient serile. Dar nu am deocamdata nicio idee buna si simpla. Cum sa fac sa mancam gustos si sanatos in fiecare seara, fara ca sa stau 1 ora in fata aragazului? Cum sa-mi culc copilul mai devreme? Cum sa mai am puteri pentru proiectele personale? Inca ma gandesc.

In orice caz, teoria mea conform careia calitatea vietii noastre depinde de capacitatea noastra de a cere ajutor, se confirma in fiecare zi. Trebuie doar sa formulezi corect ceea de ce ai nevoie si sa vorbesti. Intotdeauna se va gasi cine sa te ajute.

Apropo, to do list-urile, sunt un alt instrument eficace in organizarea timpului. Nu cunosc deocamdata magicul mecanism dupa care aceste liste functioneaza, dar am observat ca, odata sarcinile repartizate pe zile si chiar ore, indeplinirea lor devine un act foarte natural, fara pic de disconfrot.

Si nu uitati si de Legea Pareto!

***

Pe final, imi ramane doar sa mentionez, pentru corectitudine si onestitate, ca nu-mi doresc o viata atat de programata. O viata liniara, in alte cuvinte. Sunt in cautare continua a formulii magice. Cine cunoaste ceva, sa dea numaidecat de stire :)

Niste lectii. Sau cum invat ca e ok sa ma rasfat

tumblr_mlt5rsV0gL1qap29lo1_500

4 perechi de pantofi noi. Doua negre, una rosie si alta aurie.

O femeie inteleapta mi-a spus, moale, alintator, ca eu nu stiu sa vorbesc despre mine. Si nici sa ma iubesc. Iar ceea ce numesc eu dragoste de sine nu sunt decat crize pasagere de narcisism. Si ca  nu stiu sa ma surprind. Sa ma alint. Sa-mi cumpar. Si ca o femeie nu este o slujitoare si nici slujnica.

Atunci eu m-am gandit ca toata inteligenta mea nu-mi serveste la nimic, daca nu sunt in stare sa fiu ceea ce singur Dumnezeu a vrut sa fiu. Iar el m-a vrut om de sex feminin.

La mine totul a inceput cu shopping therapy. E un exercitiu. Intri in magazin, neprevazut, din intamplare, vezi pantofii la care demult te gandeai sau la care nu te gandeai, dar care ti-au atras, cum un barbat poate atrage o femeie doar printr-o nuanta de parfum sau un gest abia schitat. Ii atingi, ii probezi, le mangai pielea, simti cum relieful lor se preteaza perfect degetelor tale. Si nu-i pui la loc. Lasi rationalul din tine sa vorbeasca, sa iti explice, pe note deja mai reci decat otelul, ca nu-ti trebuie acesti pantofi, ca o cheltuiala inutila, ca banii stau bine acolo unde stau si ca se poate intampla sa mori de foame pana la sfarsitul lunii.

Ei bine, daca mor de foame, cel putin voi fi pusa in sicriu cu niste pantofi noi – ii raspund eu. Si daca vrei sa stii, de foame nu voi muri. Nimeni nu moare de foame in ziua de azi. Mai ales managerii.

Ziua in care voi proba o noua pereche de pantofi si voi sti ca ei sunt deja ai mei, fara agitatie, fara zarva in cap, fara dialoguri interioare contradictorii, fara vina si parere de rau, fara apeluri mamei sau prietenelor pentru confirmarea lor ca e ok sa ai inca o pereche de pantofi, ca o pereche de pantofi e un lucru util, ca sunt femei care au 25 de perechi de pantofi si inca isi mai iau, e aproape. Ea e dupa urmatorul colt. O adulmec exact asa cum adulmec o piele buna. Fie ea de pantof, geanta sau centura. Acum, insa, sunt inca in antrenamente.

Virginia Woolf in eseul „O camera separata”, dedicat femeii in literatura, sustinea ca o pentru a scrie o femeie are nevoie de  o camera separata si bani. Eu imi voi permite sa generalizez cuvintele dansei, aplicandu-le pentru viata femeii in general – pentru a trai o femeie are nevoie de un spatiu al ei si de resurse. Si acel spatiu poate fi umplut cu orice. Cu manuscrise, pantofi, genti, parfumuri, enciclopedii si dictionare, papusi de portelan sau ursi de plus.

Pentru a trai la modul „femeie”, omul de sex feminin trebuie sa deprinda sa fie femeie si aici nu pot s-o neglijez pe Coco Chanel, eleganta, surpinzatoarea, incredibila Coco Chanel, care cica a fost auzita spunand ca femeie nu te nasti, femeie devii. Si ca in aceasta devenire toate sunt bune – rujuri, rochii, coafuri, pantofi, genti, mergele, barbati, bratari, sampanie, cafea in pat, pasiunea pentru un lucru, vacante, spectacole si plimbari. Si somn suficient. Si hidratare. Si inteligenta. Si stralucire interioara.

O prietena buna, intr-o discutie de vineri seara la umbra nucului, imi spunea ca este oarecum trist sa ajungi la 30 de ani ca sa intelegi cateva lucruril esentiale. Ca 10 ani din viata adulta s-au evaporat in dubii, incercari, esuari, pierderi, fericiri iluzorii si iubiri efemere.

Eu, dimpotriva, gasesc aceasta varsta perfecta pentru a deveni ceea ce iti este destinat sa devii. Si cand, daca nu acum, o pereche de pantofi din piele supla, ce se cambreaza sub greutatea atingerii noastre de femeie, ca spatele unui amant in a treia noapte de amor, se potrivesc cel mai bine piciorului nostru tot atat de frumos ca la 20 de ani, doar ca mai stiutor, mai indraznet? Piciorului care a iubit, a plans, a visat, a purtat prunci, a leganat copii, a batatorit drumuri, a castigat bani, a mangaiat, a durut, a fost sarutat si gadilat. Acest picior merita o pereche-doua-trei-patru-cinci-douazeci-si-cinci-o-suta-trei-perechi de pantofi.

Atati cat vrea ea. De aceea ca e femeie. Iar o femeie nu slujeste. O femeie iubeste. Si e ok asa.

Epilog

Eu am scris deja la tema pantofilor si a educatiei femeilor, care au fost crescute astfel, incat sa nu stie cum sa se bucure de ceea ce le aduce ziua si nici cum sa-si creeze mici bucurii. Pantofii sunt, mai degraba, un simbol ce reprezinta micile placeri ale cotidianului. Pentru mine pantofii, gentile si pietrele sclipitoare sunt acele mici placeri care mi le pot oferi sau care imi provoaca o satisfactie enorma cand imi sunt oferite. Aceste placeri, insa, ma costa (inca) scump, calculat in ganduri contradictorii si sentimntul de vina ca cheltui banii aiurea (mai bine schimbi gresia in baie). Si acum, trecuta timid de 30 de ani, am inceput sa invat sa-mi permit si sa nu ma maninc din interior pentru fiecare cadou pe care mi-l ofer.

Tot la tema: Despre cea mai buna invatatoare,

Povestea pantofilor

Deci, sexy sa fie de tanti Nastea

PS: de vineri am si o geanta noua, am cautat-o cativa ani si am gasit-o!

olivia-palermo-zara-bolso1

foto: de aici

Edit: „Femeie nu te nasti, ci devii” sunt vorbele Simonei de Beauvoir. Un terci minunat de citate s-a facut in capul meu. Dar, pana la urma cele doua erau pe aceeasi unda si orice vorba de duh lansata de Chanel, poate fi parafrazata prin aceasta sintagma  beauvoiriana :)