Schimb de adresa

Au venit ploile peste casuta mea de paie. Din cauza acestor defectiuni de ordin tehnic, ma mut pentru un timp nedeterminat (niciodata nu stii cat tin lucrarille de reconstructie) in casuta mea de rezerva, care acum s-a dovedit a fi mai solida.

Dar, vorba ceea, stay tuned!

Viata e plina de surprize si niciodata nu stii.

Copii vs. copii

Eu la opt ani eram in clasa a doua. Aveam un ghiozdan cehoslovac de culoare albastra, iar pe partea care se inchidea erau desenati niste pitici socialisti pe fon gri. Purtam uniforma, steluta de octombrel, iar pentru educatia fizica aveam un trening rosu aprins, de import, din sintetica care parca pocnea sub degete. De ziua mea ai mei imi daruise un urs jumate cat inaltimea mea, alb, cu o blana (desigur) sintetica, care se facea boturi. Iar la sfarsit de an scolar mi-au oferit primul meu ceas: electronic, alb, din plastic. Tot in acel an avusesem mare noroc ca tata plecase in deplasare in Romania si mi-a adus de acolo un trenci fantastic, din care la noi nu erau – bej, elegant, dintr-un material foarte placut.

Astea erau cam toate posesiunile mele de pe atunci. Telefon acasa nu aveam. Comunicam cu prietenele doar la pauze intre lectii si in drum spre casa. Televizorul era mai mult un element decorativ decat altceva. In schimb, aveam in camera pat “cu doua etaje”, motiv de a ma simti extraordinar de mandra in fata colegilor de la scoala. Unica distractie care mi s-a intiparit din acel an este “Lambada”, care aparuse in viata noastra ca o adevarata furtuna. Toate fetele incercau sa o danseze, dand neidemantic din funduri de pustoaice de clasa a doua. Cine era mai “avut” si avea magnetofon si caseta cu “Lambada”, scria la auz versurile pe foaie si le raspnadea in clasa. Doamne, ce portugheze mai stiam pe atunci!

Nu-mi aduc aminte ce relatie aveam cu parintii. Stiu sigur, insa, ca erau ambii foarte ocupati. Mama cu un servici ce presupunea disciplina si alarme la 5 dimineata, tata prin deplasari. Tin minte ca pe atunci eram foarte apropiata de vecinul de palier, nenea Tolea, care lucra la uzina si era liber o data la doua zile. El ma hranea cand veneam acasa, ma invata sa joc dame si imi povestea fel de fel de smcherii din lumea fizicii. Cum ma descurcam cand nenea Tolea nu era acasa, a ramas istorie. Insa, faptul ca sunt si azi in viata si sanatoasa, imi da de banuit ca eram destul de responsabila.

***

Ilinca va implini in curand 8 ani. Huuu! La noi in familie a inceput deja, in toata splendoarea ei, criza preadolescentina. Cea pe care eu nu-mi aduc aminte s-o fi avut. Poate de aceea ca eram prea concentrata cum sa aprind focul la plita de gaz fara a aprinde casa sau sa nu pierd cheia de la apartament sau sa spal vesela din urma mea, ca sa nu ma certe mama la intoarcere. Nu vreau sa ma compar cu copilul meu. In primul rand pentru ca e un non-sens. In al doilea rand pentru ca da, ea are o viata cu mult mai confortabila decat am avut eu, iar eu ama vut o viata de printesa in comparatie cu viata mamei si tot asa pana la inceputul neamului nostru. Imi pare normal ca odraslele noastre sa traiasca mai bine decat noi, altfel de ce am mai face copii?

Dar, totusi…Trebuie sa recunosc ca sunt confuza. In unele zile chiar pierduta. E posibil oare de evitat aceasta criza? Specialistii spun ca nu, deoarece nu poti merge impotriva hormonilor. Impotriva naturii, de fapt. Dar oare ar fi posibil ca aceste izbucniri aprige si critice ale personalitaii unui om de aproape 8 ani sa se manifeste diferit decat se manifesta acum? Are cineva o retata? O formula magica? O mantra pe care s-o ingan in clipele mele de meditatie?

Mama ma trateaza de “om cu fantezii”. Ea ar solutiona criza rapid – cu o palma-doua la fund. Dar asa, ca sa tine odorul minte. Ea stie, insa, ca asa comportament e exclus in sistemul meu de valori si e nevoita sa se pliaze regulelor mele de educatie a copilului…meu. Psihologii, vesnic calmi si cumpatati, de ti se creeaza impresia ca sunt non-stop intr-o stare profund meditativa, susutin ca dragostea si grija fata de copil e unica solutie. De acord, dar chiar si atunci cand este dragoste se mai intampla sa-ti sece raurile rabadarii si daruirii de sine. Ca de exemplu dimineata, cand dupa trezirea mea reglamentara de la ora 6 si efectuarea unui sir de activitati cu duarata clar stabilita in timp, cu miscari precise, de chirurg si cu marsaluire disciplinara dinr-o camera in alta pentru a le pune pe toate la cale, cu ticaitul ceasului imaginar implatat in tampla dreapta, deci in timp ce tu nu mai esti om, ci masina, robot, soldat, neurochirurg, toate intr-un singur corp, copilul, pentru care  n-ai dormit noptile pentr a-i insufla valorile tale ianlt-morale, pai, iata, acest copil se uita visator pe fereastra, stiind ca i-au rams exact 5 minute pentru a-si manca terciul, bea laptele, incalta si iesi din casa. Ceea ce este imposibil. Cel putin, pentru un copil nascut in plina vara, cu porniri melancolice, care uita in secunda urmatoare de ce s-a ridicat de pe scaun sau incotro l-a trimis mama. La intrebarea mea, repetata minimum de trei ori, cu tonalitati diferite, Ilinca raspunde ca nu vrea. Nu vrea. Scurt, clar si cuprinzator. Cel putin, bine ca mi-a raspuns. Ca ar fi putut sa nu raspunda sau sa-mi spuna ca nu am intrebat-o nimic. Sau sa ma priveasca surprinsa si sa intrebe “Da’ ce, ai facut terci?”

***

Da, Ilinca are de toate. Sau aproape de toate. Are ceea ce eu nici nu-mi puteam imagina ca exista sau ca ar putea sa existe vreodata. Plus dragoste demostrata deschis. Dar ea face parte din alta generatie. O generatie total diferita. Poate mai diferita decat am fost noi fata de parintii nostri. Noi cel putin am fost nascuti sub acelasi regim, cu aceeasi ideologie si cu aproape acelasi lipsuri. Pe cand copiii nostri…Ei, cei nascuti de copiii epocii de tranzitie, care sunt azi in plina criza de identitate. Copii cu parinti crescuti in deficit, inflatie, lipsuri, care nu au stiut niciodata unde sunt sau incotro ar trebui s-o apuce. Parinti care au fost crescuti de alti parinti debusolati de schimbarile mai putin glorioase ale sistemului in care au trait o viata si care i-a protejat. Ilinca e din generatia copiilor cu parinti care n-au avut de la cine invata libertatea, respectul de sine si propria valoare. Iar acum, noi, acesti parinti nitel pierduti, invatam impreuna cu copiii nostri. Cum sa-i iubim, cum sa-i facem sa inteleaga ca ei sunt unici si sa intelegem asta si noi. Cum sa se respecte, fara sa uitam ca si noi ar trebui sa invatam aceasta lectie. Atatea de invatat! Si in tot acest timp trebuie sa avem grija si de copilul din noi. Care uneori e luat la fuga de copilul pe care l-am adus pe lume. Dar care nu ne apartine, deoarece el are calea sa. Iar noi avem calea noastra.

Dar eu voi invata!

Idei simple pentru orase frumoase …editia 2012

Sunt oameni care niciodata nu pot decide unde le place mai mult: la tara sau la oras. Eu fac parte dintre astfel de oameni. Mie imi place peste tot. Eu sunt incantata de tot ce e iesit din tipare. Fie in mijlocul campului, fie in plin centru de metropola.

Iata si New-Yorkul vine sa ma fascineze inca o data. Vechea cale ferata din Lower West Side a devenit un spatiu verde pentru oameni si micile lor placeri. Aceasta minune urbanistica are chiar si site-ul sau The High Line, care nu doar vine sa informeze publicul despre orele de lucru si istoria locului, dar si sa creeze o comunitate in jurul acestui proiect unic in felul sau.

Minunati-va alaturi de mine:

PS: vreau sa-mi cresc copiii in astfel de orase!

foto: via Fubiz

Portret

M-a palit, de dimineata, o criza de narcisism! Vreau sa impartasesc cu voi doua dintre fotografiile pe care mi le-a facut cu multa generozitate o eleva la scoala de fotografie si, prin cumul, amica cu mine.

Trebuie sa recunosc ca intotdeauna raman surpinsa de felul cum arat in portrete.

PS: Aceste fotografii vor fi utilizate pentru noua colectie Friday Knits.

Foto: Nicolina Moruz

Azi…flori si soare

Azi am pofta de flori si lumina. Poate de aceea ca m-am trezit intunecata, exact ca timpul de afara. Poate si de aceea ca m-am certat cu cei de la servciul de taxi. Sau poate pentru ca troleibuzul nu m-a dus in directia vruta. Azi, insa, poate prima data in viata mea de om constient mi-am spus ca nimeni nu-mi datoreaza nimic si ca toate neplacerile mele sunt doar in capul meu. Si mi-a trecut. Si a iesit soarele. Si au inceput sa apara oameni pe care ii asteptam. Asa, din senin. Oameni care au venit sa-mi intoarca o favoare, oameni care mi-au ajutat sa-mi rezolv unele chestiuni intr-o singura ora in loc de o zi, prevazuta de regulament, oameni care m-au sunat sa ma anunte ca programarea mult-asteptata se va intampla vineri. Mi-am gasit chiar si o cunostinta la Bruxelles, care a venit si a batut la usa acestui blog. Si asta dupa ce toata seara de ieri mi-am scanat creierul pentru a depista pe cine cunosc in acest oras in care va trebui sa petrec o zi sau doua la inceput de iulie.

Miracolele se intampla. Mici si mari. Doar sa nu uiati, nimeni nu va este dator cu nimic.

surse foto: Monday Morning Sun

La rascruce de…joburi

Reporter in presa scrisa, asistenta, invatatoare de rusa pentru maturi, baby-sitter, invatatoare de engleza pantru copii, lector universitar, educatoare la gradinita, logger (orice ar fi insemnand asta),  interpreta (nu de muzica usoara), reporter tv, producator tv, account manager – iata tot ce am facut eu in ultimii 10 ani. In afara de faptul ca am fost studenta, sotie, mama. Au fost joburi pe care le-am ales, care m-au ales pe mine, pe care nu le-am ales si nici ele nu m-au ales, dar nu am avut incotro, deoarece celor de la Union Fenosa nu prea le pasa de faptul ca tu esti om creativ si nu ai bani sa platesti lumina de aceea ca esti in cautare.

Deci, joburi, joburi… Vrute, vanate, detestate, asteptate, evitate. Dar fara care multi dintre noi nu ar sti cum sa intampine ziua de maine.

Acum sunt la o rascruce in viata. E o alegere pe care mi-o asum, dar care nu ma scuteste de cateva intrebari esentiale pe care mi le pun la trezire si la culcare, cu intonatii diferite, cu raspunsuri care mai de care, cu speranta si, uneori, uitare de sine…Poate-poate Universul ma va ajuta si de data aceasta.

Acum, avand cererea de concediere semnata si stampilata si biletul intr-o singura directie cumparat, ma gandesc pana unde va merge dorinta mea de diversitate si deschiderea spre lume. Cat de indrazneata voi fi sa bat la usi, reale si virtuale, pentru a ma vinde? A ma vinde scump si frumos, asa cum ma invata cei care stiu ce stiu despre teoria succesului. Pana unde va merge toleranta mea fata de ceea ce insemna “activitate profesionala”? Ce sunt gata sa fac pentru a-mi castiga painea pe care trebuie sa o impart cu copilul meu?

Intotdeauna m-au impresionat oamenii care schimba domeniile de activitate cu usurinta si deschidere. Intotdeauna am crezut, si voi continua sa cred pana cand mi se vor raci picioarele, ca nimic nu poate fi mai daunator spiritului decat lucrul intr-o corporatie sau organizatie non-guvernamentala cu finantare de la “oamenii albi”. Chiar si in cazul in care ai scos aceste doua posibilitati din jocul “de-a lucrul”, ramai cu inca o mie de metode de a-ti castiga onest existenta. Dar, pe care sa o alegi? Si daca ceea ce alegi nu te alege pe tine? Si ce faci pana in ziua in care aceasta alegere aduce roade? Semnezi un pact cu Diavolul si intri in Corporatie? Sau te lasi dusa de valul propriei nebunii si accepti orice job, pentru 1. a-ti demonstra ca tu poti 2. a-ti plati chiria?

Let’s talk vintage!

Azi am tras o fuga la piata de vechituri. De fapt, ma porneam intr-o directie opusa, dar haosul asta cu troleibuzele de pe ruta 22 mi-au dat planurile peste cap. Dorinta mea de a descoperi ceva “nou” a fost, insa, mai mare decat lenea unei amiezi de (aproape) vara.

Deci, iata cu ce m-am ales: o fusta, 5 metri de dantela, un ibric, o pereche de botinasi, noi-nouti,  firma “Tocusor” (presupun ca sunt fabricati in Romania prin anii ’70 – ’80), o basma de lana, o poseta (cadva) eleganta (apropo, fabricata la Chisinau, anii ’50) si 3 “pupsici”, unul dintre care, cel cu pantalonii pe vine, e din anii ’60, mama a avut si ea). Bucuria mea nu are margini!

PS: shopping-ul a fost efectuat in timpul pauzei de masa