Cand mergi importiva curentului, intr-o zi ajungi la destinatie

Copilul meu mi-a spus azi dimineata, inainte de iesi din casa, ca adora scoala si ca-si iubeste colegii si doamna invatatoare. Inima mea a crescut. Am simtit, am inteles, m-am convins ca eforturile mele nu au fost zadarnice. Ca, desi, multi, prea multi oameni, mi-au spus ca e riscant ceea ce fac, ca Ilinca va suferi in urma luptei pe care o duc cu morile de vant, ca mai bine s-o las mai moale, sa tac, sa mai las de la mine, sa ma conformez, de aceea ca asa e la toti si nu sunt eu cu stea in frunte, nu am putut sa ascult. Poate as fi vrut, in zilele cand nu mai aveam energie sa scriu inca o postare despre o noua strangere de fonduri pentru lucruri inutile sau despre o noua iesire mai putin crestina a unor cadre didactice, dar nu am putut. De aceea ca sunt lucuri in care cred, iar coruptia, deciziile nedemocratice si violenta nu fac parte din ele.

Azi dimineata m-am convins ca e posibil sa mergi pe drumul tau si sa castigi. O victorie mica, dar foarte importanta pentru mine. Copilul meu este fericit la scoala. Si asta e foarte mult. Enorm de mult pentru mine, care mi-am asumat riscul de a merge impotriva curentului, stiind ca altii nu o fac din frica sa nu se schimbe atitudinea fata de copiii lor. Eu am riscat si a meritat.

Nimic nu e mai strasnic, decat frica noastra de a schimba ceva. Nimic nu e mai paralizant, decat tacerea noastra.

Anunțuri

Nu

Cel mai mult ma mira in aceasta tara incapacitatea oamenilor de a spune „nu”.

„Nu, nu vreau.”

„Nu, merci.”

„Nu acum, altadata.”

„Nu, nu ma intereseaza.”

De ce oameni maturi, cu o experienta de viata in spate, cu copii de crescut si parinti de ajutat, oameni care au construit case, oameni care administreaza afaceri, fie ele si mici, oameni care, cu siguranta, au o opinie despre orice,  chiar si imprumutata, nu pot spune „NU”?

Sunt doar doua litere. N si U. Pronuntate dintr-o rasuflare fac „NU”.

Pana la urma urmei, antrenati-va seara de seara in fata oglinzii si cu siguranta va veni ziua cand veti simti ca sunteti gata sa duceti povara unui „nu”.

„Nu, bani pentru o noua cumparatura inutila pentru clasa nu dau”.

„Nu, 500 de lei pentru matineul de sfarsit de an de la mine nu veti vedea”.

„Nu, copilul meu nu trebuie batut.”

„Nu, dvs. nu aveti dreptate.”

„Nu, eu nu sunt de acord cu aceasta decizie.”

„Nu, eu nu ma voi supune acestei reguli inventate de dvs.”

De ce toti acesti oameni, care cresc alti oameni, nu-si pot asuma responsabilitatea unui „nu”? De ce toti mormaie pe sub mustati, discuta pe la colturi, se indigneaza la bucatarie, dar nimeni nu spune „Nu, doamna invatatoare/educatoare/directoare/doctor, eu cred ca dvs. nu aveti dreptate. Eu cred ca dvs. exagerati. Eu nu voi da bani”?!

D-ale scolii

– Ilinca adora scoala. Ea are grija de fiecare colega pierduta pe coridoare sau care nu-si gaseste profesorul de dans pentru orele adaugatoare. Ea alearga dupa lectii in toate directiile, pentru a-si conduce pana la poarta toate prietenele. Apoi alearga imprejurul scolii de cateva ori, impreuna cu fetitele care locuiesc la o aruncatura de bat. In tot acest timp, mama o asteapta in fata clasei, la un pas de isterie. Ilincai, insa, nu-i pasa. Ea are un caracter mai special.

– Scoala isi arata coltii. Ilinca e in clasa coregrafica. Asta insemnand multe ore de dans si multe competitii. Iar competitiile isemnand locuri, premii, concurenta.Trasatura Ilincai, pe nume „indiferenta” este un atu intr-un astfel de mediu. Atunci cand 10 perechi care reprezinta scoala la concursurile de dans (la categoria lor de varsta) sunt descalificate, iar fetele plang in bratele parintilor, Ilinca alearga pe coridoare si nici capul n-o doare.

– Scoala este un mediu destul de nociv. Mai ales cand scoala e cu „inclinatie”. De mici, copiii sunt pusi pe pozitia de a lupta, de a concura, de a se compara intre ei. In tot acest timp, parintii toarna apa la moara. Sau gaz pe foc. Ore adaugatoare fara masura, impunere, partcipare la toate competitiile posibile si imposibile, acostarea pe coridoarele scolii a profesoarei de dans si purtare de discutii cu ea, mituirea ei, lansare de vorbe impotriva altor copii, parinti, sau a barfelor de dupa concursuri, pe care copiii le preiau…acum cu naivitate, mai tarziu cu buna stiinta. Eu nu ma implic. Daca vroiam sa fac din Ilinca dansatoare, o duceam la scoala de balet la 4 ani.

– Scoala este un lucru comod. O spun ca parinte. Daca eram mai indrazneata, n-o trimiteam pe Ilinca la scoala. Ii faceam homeschooling conform legislatiei franceze. Eu, insa, am ales confortul, ramanand constienta de faptul ca in fiecare dimineata imi duc copilul la un abator moral. Acum Ilinca vorbeste ca invatatoare, gandeste ca cei 30 de copii luati la un loc si recita poeziile cu o intonatie debila, mostenita de la gradinita.

– Scoala nu este o prioritate in familia noastra. Cel putin, in cea formata din mine si copilul meu. Scoala este o iesire din situatie, un baby-sitter ieftin, care nu intarzie si care nu se imbolnaveste. Eu imi permit sa cred ca umanitatea va evolua spre alte forme de „culturalizare” a copiilor, mai sufletesti, mai deschise, fara a-i masura pe toti cu aceesi rigla.

Mie imi place sa cred.

photo: Escudama

Scoala noastra cea de toate zilele

Este a doua dimineata in care viata imi pare mai binevoitoare si mai roz (cu nuante de auriu). A inceput vacanta scolara! Iar odata cu ea au luat sfarsit scularile la ora 6, cautarea exasperata a taxi-urilor si calatoriile la alt capat de oras intr-o masina supraincalzita.

***

Au trecut 2 luni de cand Ilinca a inceput scoala. Si parca se cere un raport de activitate.

Scoala a intrat in casa noastra pe nepusa masa. Nimeni nu a fost pregatit de aceasta schimbare, desi vorbeam ca „iata, degraba incepe scoala”. Dar, intai septembrie a venit, datoria civica ne chema la careu in fata scolii, iar traditia seculara ne-a facut sa cumparam un buchet de crizanteme care aratau jalnic. A inceput scoala. Iar odata cu ea am facut si un sir de descopriri: mi-am descoperit altfel copilul, am descoperit adevarul despre scolile noastre si, in fine, am descoperit Chsinaul matinal.

***

Ilincai ii place matematica. Ilinca nici dupa doua luni de scoala nu-si tine minte orarul lectiilor. Ilinca este nepasatoare. Si, trebuie sa recunosc, acest fapt ma bucura. Ceea pentru ce alti parinti ar face spume la gura si ar incerca sa lupte de pe baricadele responsabilitatii parintesti, pe mine ma face sa rasuflu usurata. Amintirile, inca proaspete, a stresului prin care am trecut primii 9 ani de scoala, m-au facut sa-mi promit sa dezvolt la copiii mei o doza sanatoasa de indiferenta fata de temele de acasa, notele din clasa si, in genere, fata de tot ce tine de rigorile sistemului. Raspunsul Ilincai, prinsa intr-o seara cu cateva restante la tema de acasa, despre care ea tacuse malc toata dupa-amiaza, a fost simplu: „Dar mai sunt copii care vin nepregatiti…” Mama, spirit comsomolist de nezdruncinat amestecat cu educatia in care fetele trebuie sa fie exemplare, a dat ochii peste cap si a intrebat-o daca nu-i va fi rusine sa fie printre „codasii” clasei. La care Ilinca a raspuns calm -„Nu”.

***

De cate ori veti fi tentati sa certati administratia scolii, invatatorii si Ministerul Educatiei, opriti-va pentru o clipa si uitati-va cum se poarta parintii din clasa. Eventual, parintii din grupa de la gradinita. Una dintre marele descoperiri pe care le-am facut dupa 1,5 an de gradinita si doua luni de scoala moldoveneasca este faptul ca daca nu ar fi alimentat atat de abundent de parinti, sistemul nostru de invatamant nu ar fi atat de corupt si atat de putred. Parintii vor sa dea. Nu, parintii vor sa indoape educatoare, dadaca, directoarea si sora medicala de la gradinita. Parintilor li se pare ok sa dea un plic cu 5000 de lei educatoarei la sfasrit de an si asta dupa alte 4 plicuri cu cate 2500 de lei pe parcursul anului. Tot acesti parinti vin la scoala cu un set de „valori” format deja pe parcursul catorva ani de gradinita. Nu o data am avut surpriza sa aud de la parinti care isi duc copii la diverse scoli ca ei s-au gandit sa plateasca invatatorea „individual” pentru a se asigura ca aceasta va avea o purtare adecvata fata de copilul lor.

Ce ar fi daca parintii ar da dovada de mai putin exces de zel? Ce ar fi daca ar incerca sa-si creasca  copiii cu altfel de valori? Nici nu stii cum intr-o zi am avea scoli mai „curate”. Din toate punctele de vedere.

***

Chisinaul dimineata este haotic, pe alocuri hidos, cu fete posace si gesturi adormite. Chisinaul dimineata poate fi si frumos, cu aer transparent si fete decontractate. Pentru a gusta din acest oras trebuie sa gasiti 20 de minute pe care sa le petreceti in parc.

***

Ilincai ii place scoala. Asta ma face sa-mi traiesc zilele cu inima impacata, necatand la trezirile de la ora 6. Dar ce nu faci pentru odor?

Cum face scoala oameni din copiii nostri. Oameni numai buni pentru societatea in care traim.

Seara. Cina in familia. Pasnic. Ilinca mananca fara a comenta si fara a enerva. Mancam paste, e sarbatoare la noi in casa!

– Mama dracului! – scapa Ilinca, cu un zambet malitios si ochisorii mijiti a obraznicie.

– Hi…? – fac eu, cu macaronul blocat in pragul gatului si furculita in aer. – Ceeeeee?

– Asta Luciana a spus azi la scoala, a repetat dupa doamna invatatoare. Ce inseamna „mama dracului”?

– Stai, stai, stai! …nu ma las eu. – Cum? Astea sunt vorbele doamnei invatatoare? Ochii imi sunt deja bulbucati, in cap fierbe, mana e inclestata in furulita.

– Da! – raspunde zglobiu Ilinca. – Ea spune asa cand cineva nu o asculta.

Normal. Copilul a mers la scoala si invata lucruri noi. Daca noi sapte ani am crescut-o pe Ilinca aproape in sera, fara injuraturi, batai, porecle, las’ scoala s-o introduca in viata reala!

***

Eu ma calmez. Incerc sa zambesc pentru a nu speria aceasta proaspata eleva. Ii explic ca astfel de cuvinte nu-si au locul in casa noastra si ca doamna invatatoare a gresit pronuntandu-le. Apoi tac, incurcata. Cum sa explici copilului ca tu, de fapt, l-ai trimis la scoala „sa faca carte”, „sa faci om din el” si ca invatatorul este un personaj care trebuie respectat, deoarece el este „cheia” si ca astfel de cuvinte sunt INTERZISE in gura unui invatator. Ca astfel de cuvinte sunt gunoaie, dovada de intoleranta, de lipsa de rabdare si respect fata de niste fiinte mici si speriate de scoala.

***

Cat rugum mancarea amestecata cu nedumeriri si intrebari, Ilinca, incurajata de atmosfera, lanseaza:

– Magarita…Asa numeste doamna invatatoare fetele care vorbesc la lectii…

-….??????????!!!!!!!!!!!!

Ochii mei sunt deja in farfurie. Urasc aceasta porecla! Si orice alta porecla. Dar mai ales pe asta! Mama incearca sa calmeze spiritele. Imi sopteste ceva in rusa. Ceva de genul sa nu critic prea dur invatatoare fata de Ilinca.

– Da pe mine nicioadata nu m-a numit asa! – sare Ilinca, mandra.

***

Seara a fost ruinata. Linistea a plecat la…mama-dracului, unde-o fi ea (presupun ca doamna invatatoare stie cu exactitate unde e asta). Si azi ma gandesc cum sa rezolv aceasta situatie. Care e solutia? Sa vorbesc cu ea? Are rost? Si cum? Sa vorbesc cu directoarea? Sa scriu o plangere la Directia de invatamant? Inca ma gandesc…

Revolta magarului din mine

Ieri a fost prima „adunare de parinti” in clasa Ilincai. Nu m-am prezentat, invocand o zi de lucru prea incarcata. S-a prezentat, in schimb, bunica. Si m-am convins ca a fost o decizie buna, deoarece cred ca nu as fi fost in stare sa tin piept aberatiilor catorva demne reprezentante a comitetului parintesc.

In schimb, m-am convins, o data si pentru totdeauna, ca tot sistemul nostru corupt, fie cel de invatamant, medical sau numai- stiu-care, este contsruit si mentinut de cetatenii de rand. In cazul scoliii, de parinti.

Ducand-o pe Ilinca la o gradinita „bengoasa”, am tolerat cumva faptul ca parintii copiilor dadeau intotdeauna dovada de exces de zel in ceea ce tine de stransul banilor pentru chestii absolut inutile, pentru daruri educatoarelor, dadacei si altor cadre didactice. Acum, insa, cred ca nu exista nicio explicatie sanatoasa pentru lipsa bunului simt al unui grup de parinti dintr-o scoala modesta, desi cu traditii frumoase si cu o directoare careia ii port respect.

Or, din ce categorie de nevoi ar putea face parte necesitatea de a cumpara un televizor cu plasma, cu diametru nu mai mic de un metru? Sau, cel putin, un proiector. La tentativa unor parinti „mai teferi” de a mai calma spiritele, mamele din comitet au replicat cu multiubita fraza a parintilor stranii: „Da ce nu faci pentru copil!”

Voi spune eu ce nu faci. Nu cumperi. Nu dai bani la stanga si la dreapta, fiind prosteste convins, ca aceasta ii va fi de folos. Un televizor cu plasma in clasa intai? Unde? Scoatem tabla si afisam televizorul? Pentru ce? Ce poti invata de pe o plasma si nu poti invata fara plasma? Eu nu inteleg. Sunt o inapoiata?

Proiectorul clasei? De ce sa cumpere clasa un proiector, cand pot cumpara trei clase un proiector, punand mana de la mana. Si dupa ce fata mea termina scoala primara, cui ii va ramane proiectorul sau televizorul cu plasma? Nu sunt o zgarcita, dar parca nu imi surade ideea sa las bunurile, care imi apartin partial, in folosinta altcuiva. Mai bine le-as dona unei case de copii.

In fine, mi-am facut cruce si am spus ca nu dau un ban pe plasma. Si nici pe proiector. Fie chiar si cu riscul de a fi iarasi tratata drept o cioara alba si oaie neagra, la un loc.

Intrebarea, insa, ramane deschisa. Cat timp ne vom purta ca niste oameni prosti? Cat timp vom merge dusi, ca niste mielusi abia intarcati, de sforicica parintilor lobotomozati din diversele comitete parintesti care opereza cu lozinci propagandistice de gen „noi ne iubim copiii, iar asta costa”? Asta nu costa. Si daca am inghitit noduri cand mi-am inscris copilul in scoala, scotand din buzunar modesta suma de 3000 de lei (in alte scoli suma e dubla, tripla, cuadrupla), pentru fondul scolii si reparatia clasei, ce arata mai mult a clasa dintr-o scoala din fundul Rusiei, la eventualul apel de a-mi viola portofelul, in numele unor idealuri consumeriste, al unor cetateni „turmentati”, ma voi incapatana ca un magar pe creasta unei stanci, undeva in muntii din Pakistan.

***

Matematica e simpla aici. Cat timp ceilalti parinti vor juca roul celor trei purcelusi speriati de fiorosul lup, nu vom schimba nimic. Stoicism, consecutivitate, principii – singurile arme pe care le poti folosi in lupta impotriva hraparetilor din comitetele parintesti.

foto: google

Copilul parintilor lui

Se intampla ca Ilinca sa ma bucure de dimineata. Zic „se intampla” deoarece dimineata, prin definitie, nimic nu ma poate bucura. Trezirile sunt devremi, grele, ochii de plumb, iar creierul din terci de gris.

Azi dimineata, dupa 40 de minute de dans haotic prin casa, iesind in graba pe usa, aud de la mama „nu uitati de „familia mea!” Ah, da, uitasem…Una din temele pentru acasa era si o compunere orala la tema „Familia mea”.

Cu putin entuziasm m-am asezat in taxi si ma gandeam deja ca va trebui sa ascult urmatoarele 3 minute o insiruire cuminte si seaca despre „Mama mea are 29 de ani, tata 33 de ani si bunica 52 de ani. Mama la servici scrie (asa vede Ilinca lucrurile), tata invata studentii sa vorbeasca franceza, iar bunica ma ia de la scoala”. Compunerea clasica despre familie, turuita de toti elevii claselor primare.

Ilinca, insa, a fost mai isteata. Ea a alcatuit o istorioara surrealista despre cum era singura acasa si se juca cu motanul, asteptand-o pe mama. Apoi venise verisorul ei cu bunica lui, apoi bunicul ei, dupa care aparuse si un personaj imaginar…Si tot asa…pana venise mama.

Nu-mi venea sa cred. Ilinca a iesit din tipare. A doua oara deja de cand a inceput scoala (prima data se intamplase de 1 septembrie cand a refuzat, in ruptul capului, ca bunica sa-i faca cosite cu funde). Un sentiment placut m-a invaluit. Totusi Ilinca e fiica parintilor ei.

Nu stiu care va fi reactia invatatoareai la aceasta compunere deosebita. Sper, sper, tare sper ca nu o va opri, „pune pe calea cea dreapta”, interoga, da exemplul celorlalti copii care stiu unde lucreaza mama si tata, bunica si bunicul. Nu vrea nimeni sa-i omoare aceste porniri fanteziste, ochii visatori si usoara indiferenta pentru ceea ce se spune in clasa. Sunt sigura ca fiecare copil e de ajuns de inteligent sa invete ceea de ce are el nevoie. Trebuie doar sa avem incredere in ei.

foto: The Girl Called Laura via My compass points north