Exercitiul complimentelor

1236439_653458014678070_1383537310_n

Cred ca ati azit si voi de nenumarate ori bancul despre femeia care, fiind complimentata de o alta femeie, ii raspunde cu “Nici tu nu arati mai bine”.

Femeile sunt in perpetua concurenta. Intre femei nu poate exista o prietenie veritabila. Femeile s-ar manca de vii, daca ar putea. Cand intrebi o femeie cum arati sau cum te prinde o haina, trebuie sa intorci raspunsul ei pe fata cealalta, doar asa vei afla daca ai luat decizia corecta, purtand ruj rosu sau fusta mai sus de genunchi.

Voi credeti in toate aceste adevaruri? Cine le-a inventat oare? Ca de transmis le transmitem noi, luandu-le, la timpul nostru, de la femeile la umbra carora am crescut. Poate le-au inventat barbatii, ca sa limiteze cercul de socializare si confidente a sotiilor lor, asigurandu-se, astfel, ca acestea vor fi mai mult pe acasa, decat pe coclauri? Sau poate le-am inventat tot noi, avand o parte din creier, care raspunde de spiritul critic si discernamant, usor paralizat? Daca mai adaugam aici si neicrederea in sine, de care mai toate suferim, am si alcatuit portretul-robot perfect al unui maniac in pemanenta cautare de dovezi ca toata lumea e impotriva lui.

Chiar atat de rau sa fie? Chiar sa nu putem crede, cuvant cu cuvant, ceea ce ne spune o alta ea? Ca suntem frumoase, ca ne prinde bine noua tunsoare, ca stim sa gatim dumnezeieste, ca avem un sot de milioane, ca ne-am ales o mobila faina si ca tapetele sunt potrivite, ca avem niste copii adorabili si ca, in fine, suntem atat de minunate?

Eu sunt omul cu copmlimentele. Desi, recunosc, uneori imi ies stangaci. Poate din cauza ca intotdeauna am fost pusa in garda ca trebuie sa fiu atenta la ce si cum zic alte femei. Si sa nu iau totul in cap. Si sa stiu sa filtrez. Pana la urma, mi-am spus, bine, dar ce vina am eu? Complimentele mele sunt atat de sincere si zambetul meu atat de autentic! (Pentru acest zambet, o colega din clasa IX, a incetat sa comunice cu mine, deoarece credea ca nu este normal sa zambesti oamenilor asa, fara treaba.) Si chiar nu vreau sa creez niciun disconfort sufletesc femeii careia i-am laudat culoarea parului sau i-am netezit reverul matasos al hainei, dand ochii peste cap a satisfactie si a bucurie pentru ea.

O, dar fastaceala cu care moldovencile accepta orice compliment! Desi, nu, ele nu-l accepta, ele incearca cu toata fiinta lor sa contrazica femeia care a indraznit sa vada ceva frumos in ele, de parca s-ar fi suparat ca aceasta a observat doar genele lor lungi si stufoase, nu si posteriorul  mare si lipsit de tonus, sau doar esarfa fina si moale, nu si camasa uzata sau patata dimineata cu terciul celui mic.

Dragile mele, relaxati-va. Daca o alta femeie va spune ca aratati bine, inseamna ca aratati bine. Inseamna ca puteti inspira pe cineva pentru dificilul exercitiu de a spune cateva cuvinte placute. Si poate, in acel moment precis, femeia care va complimentat si-a dat o promisiune. Sa fie si ea atat de frumoasa, proaspata, eleganta, descurcareata, inteligenta.

Nota: Acest articol a aparut ieri pe perfecte.md.

Evlavioasa

1236439_653458014678070_1383537310_n

Poate dragostea fi raspunsul la toate intrebarile si scuza noastra fundamentala? Poate ea sa justifice unele comportamente considerate de societate drept “imorale”? Poate credinta sa fie un alibi pentru comportamentul nostru mai putin corect fata de aproapele nostru.

Cred ca toate am cunoscut-o. Sau, cel putin, am intersectat-o la o masa la prieteni, la usa medicului, la sedinta de luni a companiei sau la slujba duminicala la care nu reusim sa ajungem in fiecare saptamana.

Mai ales la slujba…Biserica este locul ei de predilectie. Ea sta dreapta, cu privirile atintite inainte, spre necunoscutul misterios, spatele ei e rigid, demn, iar ceafa purtatoare unei imaginare coroane de lauri. Ea tine toate posturile. Ea se inchina cu evlavie la toate icoanele. Saruta mana preotului cu piosenie. Notele de sus ale osanalelor, cantatae de corul bisericesc, deschid portile sufletului ei neprihanit si o inalta spre ceruri.

Ea este un model de conduita.Femeia care ai vrea sa te spovedeasca, iar tu sa te pocaiesti. In fata careia vrei sa te lepezi de fumat, de baut vineri seara cu prietenele si de preacurvit. Cu ea glumele de prost-gust capata un are de crima. Nerespectarea postului este inca o dovada ca vei ajunge neaparat in mainile viclene ale Satanei. Iar relatiile in afara familiei, binecuvantate de Dumnezeu, este un pacat pe care l-ai fi putut evita daca mergeai mai des la biserica.

Daca am fi acum pe un platou de filmare, regizorul ar striga “Cut” . Eroina noastra ar fi rasuflat usurata, ar fi iesit din rol si, probabil, ar fi tras o bericica cu baiatul care pune luminile. Iar pe ecran acest moment ar fi acompaniat de o coloana sonora dramatica, de exemplu “Requiem” de Mozart.

Dar, in viata e cu mult mai complicat. Cut-uri nu-s, marele regizor are si alte treburi, spoiala aurita e pusa doar intr-un strat.

Intr-o zi femeia-model, crestina si sfanta mucenita intru salvarea sufletelor noastre de pacatosi, cu Dumnezeu in suflet si cu mana Preacredinciosului Gavriil pe crestet, cu capul sus si spatele drept, ia tatal dintr-o familie numeroasa.

De aceea ca Dragostea a fost lasata de Insusi Bunul Dumnezeu! Si nimeni nu i se poate opune! (Ah, unde citie asta? In Biblie sau in cartile celea mici, cu coperti prea putin cuviincioase pe care i le aduce sora-sa de la Moscova?)

In fine, daca dragoste nu e, nimic nu e – isi spune roaba lui Dumnezeu, inainte de a ingenunchea sub poala parintelui, pentru spovedania de sfarsit de post.

Nota: acest articol a aparut ieir pe perfecte.md

Despre lipsa pasiunii

1236439_653458014678070_1383537310_n

Ce fac moldovenii in timpul liber? Ce fac ei seara, cand se intorc acasa, dupa ce au mancat si au spalat vesela? Ce fac sambetele si duminicile, dupa ce au incheiat sfanta curatenie si s-au intors de la piata sau supermarket? Fac ceva, in genere?

Cate femei din tara noastra au un hobby? Cate tricoteaza, croseteaza, brodeaza, cresc cactusi sau orhidei, studiaza opera lui Proust, sar cu parasuta sau zboara cu deltaplanul? Cate mamici merg la lectii de dans, frecventeaza cursuri de dramaturgie, colectioneaza clopotei din ceramica sau cesti de cafea? Cati tatici fac ciclism, roller skating, cioplesc in lemn, cos sau cultiva rosii la balcon?

Cati oameni din aceasta tara au o pasiune, in afara de pasiunea manacrii bune si a divanului, situat, implicit, in fata televizorului? Cati oameni simpli, din generatia parintilor nostril si din generatia noastra, au ceva de aratat prietenilor care le calca pragul? “Ceva” in afara de o masa imbelsugata. Cati stiu sa povesteasca cu pasiune despre “ceva” in afara de situatia politica din tara si darea de seama a ultimii nunti la care au fost invitati?

Cati dintre noi schimba programul de sambata seara, legat nemijlocit de canapea, pe un program in afara casei? Cati din cei care dau “attending” la un eveniment anuntat pe Facebook, ajung in realitate la eveniment?

Ma conving tot mai mult ca nu avem nevoie de nimic, atata timp cat stomacul ne este plin, iar sub cap -moale. Nu ne intereseaza nimic, nu vrem sa vedem nimic, nu ne pasa sa gustam ceva nou, sa intalnim alti oameni, sa schimbam alte vorbe.

Aceasta lipsa de pasiune si de curiozitate  o transmitem si copiilor nostri. Si nu e nevoie sa le-o aratam, de multe ori, chiar se intampla s-o ascundem si sa mimam interesul, dar, fara mare rezultat. Copiii au capacitatea sa citeasca dincolo de zambetul nostru fals si obrajii incordati, cand ii indemnam sa incerce ceva nou. Ceva ce noi nu am incerca. De aceea ca nu ne pasa. De aceea ca e bine asa cum este. Iar daca nu e bine, e suficient sa ne plangem si sa ne amintim cat de extraordinar traiesc oamenii in alta parte.

Va propun un exercitiu. De azi, cand veti intalni un om, intrebati-l ce pasiune are, ce face in afara orelor la serviciu si celor dedicate gospodariei. Intrebati-l de ce si-a abandonat pasiunea sau hobby-ul, daca a avut parte de asa ceva. Veti primi niste raspunsuri care va vor ajuta sa vedeti mai bine unele lucruri legate de noi si de viata noastra, care ni se pare uneori nimic mai mult decat o cursa de sobolani. Iar daca veti intalni oameni pasionati, care au stiut sa-si pastreze curiozitatea si setea de cunoastere, care nu s-au lasat mancati de rutina, stati pe langa ei. Beti fiecare cuvant al lor, mancati-i din priviri, umpleti-va de dorinta lor de a trai asa cum cred ei de cuviinta si de a-si continua visul pana in cea din urma zi.

Nota: acest articol a aparut pe perfecte.md

Discursul unei feministe complexate

1236439_653458014678070_1383537310_n

Ori sexy, ori feministe si complexate. Cel putin aceasta tendinta se observa in societatea noastra vizavi de femei. “Sexy” este poate cuvantul care apare cel mai des in titlurile “stirilor” de pe diverse portaluri informationale, atunci cand e vorba de o femeie.

Gandirea noastra nu a evoluat prea mult, daca nu ne-am invatat ca o femeie are mai mult de trei ipostaze – sexy, complexata (deci, feminista) si mama, care, de fapt, nici nu e o ipostaza a femeii, ci mai degraba un diagnostic pus de societate. Mama e asexuata implicit. Iar o femeie, din moment ce devine mama, e scoasa de pe piata senzualitatii si perfomantei intelectuale.

Cel mai curios si, oarecum, straniu, imi pare faptul ca barbatii sunt cei care se revolta cel mai mult atunci cand nu vrei sa fii doar “sexy”, dar nici complexata si nici feminista nu esti. Cand vrei sa fii privita ca o femeie. Adica o creatura complexa, din carne, oase, sange, caracter, inteligenta, sentimente si emotii. Cand vrei sa fii luata in serios, ascultata, fara ca sa treci prin calvarul complimentelor adresate lungimii fustei sau marimii cupei de la sutien. Cum sa le explici reprezentantilor sexului “vecin” ca preferi sa fii privita in ansamblu? Ca nu esti doar genunchi dezgoliti si par catifelat? Cum sa le explici ca faptul ca ti se par nelalocul lor adejctivele, glumitele, cliseele pe care ei le imprastie cu atata zel, nu este inca o dovada ca esti frustrata, frigida, fata mare la 35 de ani, speriata, deocheata, feminista inacrita? Ci ca, pur si simplu, esti mai mult decat o “pasarica”.

Observ, insa, ca etichetarea aplicata femeilor de societatea noastra este mentinuta cu atat ravna de aceleasi femei, incat, fara sa vrei, te intrebi daca ele au nevoie de altceva, decat sa fie recunoscute drept “sexy”. Cu tot riscul sa par o carcotasa sau o baba prematura de pe banca din fata scarii blocului, ma intreb daca am trecut, ca femei, prin toate posibilitatile noastre de afirmare, daca nu a mai ramas niciun domeniu in care sa facem fata, daca am cucerit lumea, tara, raionul sau, cel putin, strada pe care locuim? Daca tot ce ne-a ramas este sa ne afirmam sexualitatea adusa la o forma atat de primitiva si neinteresanta, ca doar un cuvant atat de trunchiat cum este “sexy” s-o poata reprezenta?

A fi sexy e neinspirat. A poza semi-nud in baia plina de spuma, sau pe capota masinii, sau in alte douazeci de mii de feluri pe care cineva le crede provocatoare, este atat de inapoiat si de prost gust, incat numai niste barbati complexati pot crede ca aceste femei sunt “sexy”, iar toate celelalte, care s-au saturat sa fie etichetate, sunt complexate, deci, feministe.

In acest caz, eu prefer sa fiu feminista complexata. Chiar si cu riscul ca voi fi unica femeie care sa ramana necomplimentata.

Nota: Text aparut vineri pe perfecte.md

 

Daca ne-am activa memoria, am fi parinti mai buni

1236439_653458014678070_1383537310_n

Primavara trecuta copilul meu a fost lovit cu centura de catre invatatoarea de dans. Ea avea 8 ani, iar dansul e un obiect obligatoriu pentru o clasa cu profil coregrafic.

Marturisirea a venit seara tarziu, inainte de somn. La pachet cu frica de represalii in proria-i familie.

Copiii nostri, au fost invatati sa taca. La gradinita, la scoala, la cercurile de dupa ore, ei sunt avertizati ca ceea ce se face in clasa, acolo trebuie sa ramana.

Parintii, insa, cu consimtamantul si binecuvantarea proprie, au lasat terte persoane sa le educe copiii. Deoarece o educatoare sau o invatatoare e ca o a doua mama. Deci, ea poate trage de urechi, umili si lovi, cand e cazul.

O mama cunoscuta si-a trimis, in aceasta toamna, copilul la scoala. Primele doua luni venea sa asiste la lectii. Invatatoarea nu se sinchisea sa traga de urechi baietasii, motivand cu sfanta fraza “Mamele voastre mi-au dat voie”. Aceste minunatii pedagogice se intampla intr-o institutie privata, cu niste copii abia veniti pe bancile scolii, fata de un parinte.

Suntem un popor de-a dreptul misterios. Misterios pana la prostie. Sa-ti trimiti copilul la scoala si sa dai unda verde invatatoarei sa ti-l urecheze, e dovada unei lipse profunde de respect fata de sine si fata de omul pe care l-ai adus pe lume. Si care, de fapt, nici nu ti-a cerut-o. Ai nascut un copil ca sa il supui abuzului fizic si psihologic?

Acum vad mii de fete de parinti, care citesc aceste randuri si stramba din nas, gasind repede scuze in forul lor interior, ca ei nu sunt asa, ca ei n-au facut-o, ca erau suparati, ca nu stiau cum sa-i mai dea de cap celui mic, ca, ca, ca…

Nu intamplator am inceput acest text cu pomenirea cazului intamplat in casa noastra. Un caz fericit, as spune acum, deoarece datorita lui, cureaua facatoare de minuni a disparut de la lectia de dans. Si nu a fost copilul meu primul sfintit cu centura, eu, insa, din cate am inteles de la diriginta, am fost primul parinte care a intervenit.

Si nu lipsa de dragoste este motivul neinterventiei parintilor sau strainilor atunci cand sunt martorii unui act de violenta importiva copiiilor, ci lenea. Banala, simpla, omniprezenta lene.

Lenea de a interveni, lenea de a iesi din zona de confort, lenea de a-si asuma consecintele amestecului intr-o situatie de conflict, lenea de a face ceva, lenea de a gandi. A ridicat invatatoarea mana asupra copilului? L-a croit cu o centura sau o varga? L-a tras de urcehi? L-a bruscat? A urlat la el? Inseamna ca a meritat! Copiii astia sunt atat de obranzici uneori! Totul e clar. Pentru ce sa mai mergi la scoala sa faci zazanie?

Un alt caz reprezantativ este cel in care unui copil i s-a taiat degetul de la o mana, drept pedeapsa pentru banii furati. Executorul pedepsei a fost tatal. Un sat intreg a aplaudat acest justitiar, dandu-i dreptate si aratandu-i respect pentru felul in care si-a pus la punct copilul. Reactia noastra, a tuturor, a fost ca acesti sarmani oameni de la tara nu au de unde sti, nimeni nu i-a invatat, nimeni nu le-a aratat ca poate fi altfel. Ca un copil poate fi iubit, respectat, crescut in armonie si intelegere. Dar suntem noi, astia de la oras, cu acces la intrenet si alte bucurii ale civilizatiei, mai buni? Noi nu taiem degete copiiilor, dar le taiem din incredere, din valoare in proprii lor ochi, din dorinta de a se manifesta, de a spune, de a fi diferiti. Daca mama si tata permit unor persoane straine sa faca oameni din noi prin metode neortodoxe, atunci inseamna ca o meritam, ca nu costam nimic, ca suntem la cheremul celor maturi, iar cuvantul nostru e nimic pe langa cuvantul Alexandrei Andreevna.

Ceea ce ma mira cel mai mult, este ca am uitat cum am fost noi copii. Cum ne-a durut fiecare cuvant spus la manie, fiecare palma primita la furie, fiecare bataie pe care, cica, am meritat-o? Va mai aduceti aminte?

Nota: editorial aparut ieri pe perfecte.md

Oamenii sinceri sunt periculosi (sic!)

1236439_653458014678070_1383537310_n

 

In ajun de week-end se pune, de obicei, tara la cale. Cu cine ne intilnim maine si poimaine, ce prietenii le privelegiem, pe cine lasam in casa sau in sufletul nostru, ce vrem sa povestim si care noutate se cere scoasa in fata publicului format din oameni testati de timp sau de situatiile prin care am trecut impreuna.

Ce vorbim cand ne regasim? Cat spunem si ce nu spunem? Exista vreo masuratoarea a sinceritatii noastre? Am fost intrebata deseori de catre femei ce cred despre sinceritatea, aproape extrema, a congenarelor mele? Facandu-se aluzie la faptul ca unele nu se incomodeaza sa povesteasca, absorbite de solemnitatea momentului, despre peripetiile lor de buduar, cu descrierea precisa si pretioasa a celor mai determinante detalii, pe cand altele isi pun pe tava suferintele, fricile, fericirile si reusitele, fara pic de jena.

Dorinta de exteriorizare, de impartasire a trairilor celor mai profunde sau a experientelor celor mai umane, dar si celor mai tabuistice, ne transforma in interlocutoare fara noima sau ne apropie de esenta noastra, in fond, animalica? Alegem sa ne conformam conventiilor, sa urmam lectiile mamelor noastre, care ne-au invatat “sa nu vorbim”, “sa nu spunem”, “sa tinem pentru noi”, “sa nu se afle” sau alegem sa dam jos lanturile de nailon a bunului-simt, a secretului, a purtarii cuviincioase?

Cand intalnesc  femei care povestesc, nu vorbesc, nu relateaza, ci povestesc, cu sete, cu pofta, cu carne, (cum ar zice o inteleapta din viata mea) despre ce au trait, ce au vazut, ce au simtit, cum au iubit si cum au fost iubite, raman intepenita, ca un copil in fata uriasului. In astfel de momente sunt plina de contradictii – de admiratie si dorinta de a fi ca ele, pe de o parte si de retinere, de sfiala chiar, pe de alta parte. Ca orisice femeie din societatea noastra, am fost invatata sa nu dezvalui. Acum inteleg ca acest dezvalui este o abreviere pentru misterioasa sintagma “a scoate valul”. A scoate valul de pe persoana noastra, de pe viata noastra. A scoate la lumina sufletul nostru, asa cum este el. Si, cel mai infricosator, acceptarea noastra de catre noi insine. Or, nu putem pretinde acceptare din partea altcuiva, daca noi nu ne-o permitem.

Sinceritatea impinsa spre extreme (ce nu s-ar spune, dar extremele sunt unanim aprobate) sperie, deruteaza, ne aminteste de originile noastre, de faptul ca suntem oameni, si ca nicio civilizatie, religie sau ordine sociala, nu poate distruge pornirile noastre incipiente de dezgolire.

Daca vreti sa aveti un week-end pasnic, evitati oamenii sinceri. Cei care prin discursul lor nereglamentar va vor pune pe ganduri pe care nu nu ati vrea sa fiti si vor clatina ordinea din casa sufletului vostru. Oamenii sinceri sunt periculosi.

Aparut pe perfecte.md.

Ea mirosea a ceai cu multa lamaie…

1236439_653458014678070_1383537310_n

Ea mirosea a ceai negru cu multa lamaie, a mare la rasarit si caramele cu umplutura de gem de prune. Parfumurile ei erau multe. Nu le stiu numarul exact, cand eram mica, insa, credeam ca locuim intr-o parfumerie.

Copilaria este tara exagerarilor. Imi imaginez cum citeste acum aceste randuri si fruntea i se increteste. Care parfumerie?

Mama este femeia care mi-a deschis usa magica spre arome. Multi ani, insa, prea multi chiar pentru o femeie crescuta in note de ambra, musc, santal, iasomie, magnolia si ylang-ylang, eu nu am stiu sa apreciez un miros. Parfumul nu era decat un accesoriu in plus. Sau un accesoriu “de aceea ca trebuie”. Ma miram, ma scandalizam chiar, cand aflam cat sunt in stare sa plateasca unele femei pentru un strop de iluzie olfactiva.

“J’ai ose”, “Climat”, “Magie Noire”, “Loulou”, “Miss Dior” sunt cele pe care le tin minte. Peste ani am descoperit ca femeile de pe timpul mamei, impatimite dupa eleganta, aveau parfumuri. Nu apa de toaleta, nu apa de parfum, ci parfum. La 20 de ani aceasta descoperire m-a stupefiat. Stiam deja care este diferenta de pret. Stiam si pretul platit pentru a avea un strop din acest lux pe timpul Uniunii Sovietice tarzii. Cunostinte, pile, economii. Si toate astea pentru o sticluta de 30 de ml. de miros?

Au trecut ani. Cu pasi marunti, nesiguri,  am inceput sa intru in lumea aromelor. Vanilie, fum,  piele,  paciuli, citrice, trandafir, scortisoara, magnolia. Arome adulmecate pe urmele unor femei, arome detestate, arome dulcii, de ti se incretea fruntea, arome neinteresante, arome statement, arome nesincere, arome intalnite la mii de kilometri distanta de purtatoarea lor. Mai aproape de 30 de ani, am inceput sa-mi cumpar arome. Nu spun parfumuri, deoarece trebuie sa stim sa facem deosebire  intre un parfum si o apa de toaleta. Ca un copil, lasat de parinti sa faca primul drum la gradinita, am intrat in lumea femeilor. Aromata, suava, cu gust de ceai negru cu multa lamaie, de vise, de secrete si propozitii spuse pe jumatate, de regrete, cu miros neactual,  dar atat de familiar, de mici tabieturi si mici pacate. O lume care se imparte in mirosuri. Mirosuri pana la, mirosuri de dupa, mirosuri in timp ce.

Cu varsta si cu intlegerea femeii din noi, aromele se schimba, ca sa se opreasca intr-un punct, ca o destinatie finala. Acolo unde ajungem cand ne intelegem. Cand ne dezbracam de complexe, de accesorii inutile, de ganduri pe care le-au gandit pentru noi parintii. Aroma, care ne-a ales, iubindu-ne intr-un mod singular pielea, devine aliata noastra. Pentru ani buni, ca o semnatura care intra in incapere inaintea noastra, care ramane in aer mult timp dupa ce am plecat si care poate fi intalnita la o gura de metrou din Paris, peste ani, singura, intrebatoare, visatoare.

Acum inteleg, admir,merg pe urmele femeii optzeciste care nu se multumea cu apa de colonie din magazine, ci cauta, negocia, platea mai mult decat si-ar fi permis. Merg pe urmele mamei, care fara prea multe cuvinte, m-a crescut femeie si mi-a lasat intredeschisa o usita care duce spre lumea viselor. Deoarece un parfum nu e nimic altceva decat un vis pe care poti sa-l porti dupa tine.

Nota: in urma unui sondaj pe pagina blogului de pe Facebook, am decis sa postez in intregime editorialele de pe perfecte.md.