Exercitiul complimentelor

1236439_653458014678070_1383537310_n

Cred ca ati azit si voi de nenumarate ori bancul despre femeia care, fiind complimentata de o alta femeie, ii raspunde cu “Nici tu nu arati mai bine”.

Femeile sunt in perpetua concurenta. Intre femei nu poate exista o prietenie veritabila. Femeile s-ar manca de vii, daca ar putea. Cand intrebi o femeie cum arati sau cum te prinde o haina, trebuie sa intorci raspunsul ei pe fata cealalta, doar asa vei afla daca ai luat decizia corecta, purtand ruj rosu sau fusta mai sus de genunchi.

Voi credeti in toate aceste adevaruri? Cine le-a inventat oare? Ca de transmis le transmitem noi, luandu-le, la timpul nostru, de la femeile la umbra carora am crescut. Poate le-au inventat barbatii, ca sa limiteze cercul de socializare si confidente a sotiilor lor, asigurandu-se, astfel, ca acestea vor fi mai mult pe acasa, decat pe coclauri? Sau poate le-am inventat tot noi, avand o parte din creier, care raspunde de spiritul critic si discernamant, usor paralizat? Daca mai adaugam aici si neicrederea in sine, de care mai toate suferim, am si alcatuit portretul-robot perfect al unui maniac in pemanenta cautare de dovezi ca toata lumea e impotriva lui.

Chiar atat de rau sa fie? Chiar sa nu putem crede, cuvant cu cuvant, ceea ce ne spune o alta ea? Ca suntem frumoase, ca ne prinde bine noua tunsoare, ca stim sa gatim dumnezeieste, ca avem un sot de milioane, ca ne-am ales o mobila faina si ca tapetele sunt potrivite, ca avem niste copii adorabili si ca, in fine, suntem atat de minunate?

Eu sunt omul cu copmlimentele. Desi, recunosc, uneori imi ies stangaci. Poate din cauza ca intotdeauna am fost pusa in garda ca trebuie sa fiu atenta la ce si cum zic alte femei. Si sa nu iau totul in cap. Si sa stiu sa filtrez. Pana la urma, mi-am spus, bine, dar ce vina am eu? Complimentele mele sunt atat de sincere si zambetul meu atat de autentic! (Pentru acest zambet, o colega din clasa IX, a incetat sa comunice cu mine, deoarece credea ca nu este normal sa zambesti oamenilor asa, fara treaba.) Si chiar nu vreau sa creez niciun disconfort sufletesc femeii careia i-am laudat culoarea parului sau i-am netezit reverul matasos al hainei, dand ochii peste cap a satisfactie si a bucurie pentru ea.

O, dar fastaceala cu care moldovencile accepta orice compliment! Desi, nu, ele nu-l accepta, ele incearca cu toata fiinta lor sa contrazica femeia care a indraznit sa vada ceva frumos in ele, de parca s-ar fi suparat ca aceasta a observat doar genele lor lungi si stufoase, nu si posteriorul  mare si lipsit de tonus, sau doar esarfa fina si moale, nu si camasa uzata sau patata dimineata cu terciul celui mic.

Dragile mele, relaxati-va. Daca o alta femeie va spune ca aratati bine, inseamna ca aratati bine. Inseamna ca puteti inspira pe cineva pentru dificilul exercitiu de a spune cateva cuvinte placute. Si poate, in acel moment precis, femeia care va complimentat si-a dat o promisiune. Sa fie si ea atat de frumoasa, proaspata, eleganta, descurcareata, inteligenta.

Nota: Acest articol a aparut ieri pe perfecte.md.

Iarasi despre femei

Cand am intrat in „sala pentru oaspeti” a Studioului nr 2 a postului nostru public de televizune si m-am proptit de un perete, uitandu-ma distrata la celelalte invitate ale emisiunii, regizorul, o doamna la varsta elegantei cumpatate si care isi poate permite deja orice, mi-a spus sa-mi sterg incaltamintea. Eu am privit oarecum debusolata botinele dragi, cumparate acum trei la Amsterdam, si am zarit pe botul lor urme de glod. Ca de, eu glod gasesc si a treia zi dupa ploaie…

Cred ca cunoasteti si voi acele momente, aparent neinsemnate, care pot sa ne schimbe definitiv viata sau, cel putin, sa ne puna pe ganduri lungi si dure, care, ulterior, ne vor schimba viata.

Vazand incurcatura in care m-a pus, doamna regizor mi-a intins un pachetel de servetele umede, insistand sa folosesc atat cat am nevoie, deoarece camera va lua si picioarele mele si va da urat glodul de pe ele. Atunci am observat ca sunt unica in incaltaminte plata. Si in blugi. Bine, blugii mi-i iertasem cumva, mai ales ca aveam la gat o esarfa din cea mai fina pashmina, tesuta de mana undeva prin Nepal.

Pai iata, in „sala de oapseti” a Studioului nr. 2 a a vut loc momentul cela. Cand la tine ajunge ceva care ti-a fost spus, repetat, insuflat, sfatuit de mii de ori. De mama, de prietena cea mai buna, de toate revistele, de ortoped, de femeile destepte si elegante, de psiholog si de barbatii care contau si care niciodata nu indrazneau s-o spuna pe sleau.

„Femeie-hai, incalta niste pantofi cu tocuri! Din cele nsipatru perechi pe care le ai, incalta, cel putin, una, o data pe saptamana!” Si nu, nu e vorba de moda, de tendinte, de gura lumii, de complexe. Nu. E vorba de o necesitate profunda, adanca, cat Groapa Marianelor, de a fi femeie a la carte. Dorinta mea foarte personala, intima. Dorinta cu care ma trezesc in fiecare dimineata, dar care se risipeste in momentul in care cobor din pat.

„Iiiii, las’ azi m-oi duce in botinele mele maronii…si maine vedem…”

Si asa o viata intreaga. Zile la rand, cu mici licariri de lumina, diminetile in care bunul duh nu ma paraseste de la coborarea din pat si imi da energie sa fiu azi asa cum intotdeuna mi-a dorit. Pusa la punct, in incaltari elegenate, cu una din cele nspe genti de piele pe umarr, in loc de torba de panza, in care incape o gospodarie intreaga si pe care mama nu si-ar fi permis s-o poarte nici in cei mai duri ani de criza nouazecista, cand sapunul si zaharul se vindea pe talonase.

Cat a durat emisiunea, nu-mi putea rupe ochii de la o alta Diana asezata langa mine. Femeie din cap pana-n picioare. Asa cum inteleg eu femeia. Si nu, nu vreau sa devin altcineva, altcumva, sa gandesc sau sa actionez diferit, vreau sa pot invata un singur lucru – sa stiu de cu seara cu ce ma voi imbraca dimineata si acel gand sa fie cat de departe posibil de blugii mei de serviciu si botinele maronii. Asa ca Diana. Cealalta Diana. Sau ca Olesea, cea care a devenit mamica la 18 ani, iar acum, pe la 24 (din cate am calculat) este mama de doua ori. Si atat de eleganta. Si atat de femeie. Si atat de mandra de asta.

***

Stiti, am mai spus asta, dar vreau sa ma repet – eu am trait multi ani izolata de alte femei. Primii ani de maternitate i-am trait departe de casa, de mama, de prietene, care nici nu erau pe timpul cela preocupate de astfel teme si de alte femei aflate in aceasta situatie. Apoi, faptul ca eram o familie nomada nu mi-a permis sa construiesc legaturi durabile cu cineva. Asa si am trait. Rupta de tribul meu, de tovarasele si camaradele mele de lupta. Mai tarziu citisem ca pentru o mama este fundamental sa-si poata trai maternitatea alaturi de alte mame. Si iata acum, cand am deja un copil de 9 ani, am inceput sa simt o placere enorma de la comunicarea cu alte femei. Si nu sunt de acord cu ele in multe cazuri, nu le dau dreptate in multe discutii, dar imi place sa le ascult, sa discut cu ele, sa stiu ce cred si sa aflu cum fac ele in diferite situatii.

Ceva foarte important ce am inteles este ca majoritatea femeilor sunt deosebite, unice in felul lor. Nici mai rele si nici mai bune decat mine. Si ca nu exista VIP-uri, sotii de bogatasi, carieriste. Ca e foarte simplu, daca ai un ochi atent sa observi fiecare umbra din privirea ei, fiecare nota din vocea ei si sa intelegi ca durerile se aseamana. Si ca temele raman aceleasi – barbati, mame, copii, libertate, cum sa arati mai bine.

As vrea sa pot ruina acest mit, conform caruia femeile nu pot avea o prietenie durabila si ca ele se mananca de vii. Daca ne-am invata sa vedem in fiecare colega de sex un om care ne poate inspira, de la care putem invata ceva (dar de invatat poti invata de la oricine), de la care putem fura o faramitura de intelepciune, ne-ar fi tuturor mai bine. De aceea ca nu exista eu si ele. Exista „noi, femeile”.

Cu aceasta ocazie minunata, o voi intreba pe mama cum crede, trebuie oare sa-mi iau un palton nou, in loc de parka mea kaki. Stiu care va fi raspunsul, dar am nevoie de incurajarea cuiva pentru a putea urca muntele feminitatii asumate nu doar prin scris, dar si prin aparente.

PS: daca intrati pe pagina blogului de pe Facebook, veti vedea cine erau celelalte femei din studiou.

Intrebari pe care vroiam sa le pun demult

Sunt catava lucruri pe care nu le inteleg.

1. De ce femeile cand s-au ingrasat de-a binelea, incep sa faca sport?

2. De ce unele femei cred ca pantalonii mulati, inchisi cu mare greutate, care lasa sa iasa peste brau o fasaie lata de sunculita, sunt seducatori?

3. De ce majoritatea femeilor pozeaza caraghios cand sunt pe litoral? Intinse in apa, lateral, cu un genunchi in fata si cu spatele arcuit; in picioare, cu mainile in solduri si un genunchi indoiat; intinse in apa, pe burta, cu trunchiul arcuit etc.

4. Cum traiesc femeile care au unghii lungi, artificiale? Cum apasa pe butonul de scurgere a apei din wc? Cum tapeaza la calculator? Cum isi netezesc pe spate copiii? Cum tin pixul?

5. Cum se pot tine pe tocurile foarte inalte femeile din Chisinau? Cum se tin pe  tocuri iarna, cand e ghetus peste tot?

What’s wrong with your men?

ed2e27fa578d15c4197853b028f5a000

Cu cativa ani in urma am cunoscut o tanara jurnalista din Olanda, care peste cateva ore imi devenise prietena. Bregje e genul de om care te abordeaza direct, ma rog, ca fiecare al doilea olandez, ti-o pune in fata, te ia pe sus, te ameteste, te face sa te bagi in dans, sa gandesti, sa crezi ca totul e posibil, s-o lasi mai moale si sa mergi pana la capat.

Fiind in Moldova de doua zile, ea ma intrebase, in felul sau, putin ingandurat, dar, in acelasi timp, in plin proces de fierbere intelectuala si creativa,  „What’s wrong with your men?”

Eu am inceract sa-i raspund. Ca de la jurnalista la jurnalista. Fara emotii, doar fapte si lasa ea singura sa decida what’s wrong with them. Dupa cateva minute de discurs flegmatic din partea mea, intrerupt sistematic de intrebari de concretizare, Bregje a declarat „Hai sa filmam un documentar despre barbatii moldoveni!” Mie mi s-a parut o idee foarte buna.

Noi, femeile, cam de doua ori pe zi ne intrebam ce nu e in regula cu ei, cu acesti barbati. De ce sunt asa si nu altfel? De ce sunt iresponsabili, neinteresanti, betivi, impotenti, lenesi? De ce, bunaoara, frantuzoiacele au mai mult noroc? Dar ce sa mai vorbim de grecoaice, care, cica, traiesc alaturi de cei mai fierbinti barbati din lume?

Eu sunt sigura ca va veni acea zi cand vom filma acest documentar. Si daca tot sunt co-autor al ideii si si co-regizor, am sa-mi permit sa inclin spre un final „deschis”, ce ar lasa loc femeilor sa gandeasca si sa analizeze de ce au ajuns sa aiba barbatii pe care ii au.

Nu sunt psiholog si nici 65 de ani nu am, ca sa ma pot ascunde dupa diploma sau dupa varsta ce ar impune un oarecare respect si consideratiune fata de vorbele mele, dar, totusi indraznesc sa impartas aici unele concluzii pe care mi le-am format in urma experientelor prin care am trecut sau martora caror am fost. Si daca, pe alocuri, veti simti ca invinovatesc femeile, trageti aer in piept, recititi, apoi ganditi-va ca, de cate ori ne suparam pe ceva sau cineva, inseamna ca nu vrem sa ne asumam responsabilitatea pentru ceea ce a fost creat de noi insine.

De ceea ce ni se intampla suntem responsabili doar noi, in calitatea noastra de oameni inzestrati cu suflet, inima, ratiune si liber arbitru. De fapt, aceasta postare ar putea sa se incheie aici. Mai mult chiar nu este ce adauga. Dar, pentru placerea pe care mi-o procura scrisul, voi continua cu cateva reflectii la tema.

Fiecare femeie isi merita barbatul. Si fiecare barbat isi merita femeia. Sau, pot sa o spun si altfel – noi atragem ceea ce suntem. Sau, pe o nota mai progresista – fiecare om este o punte spre noi insine. Alegeti expresia ce va convine sau ce va reprezinta mai mult. In esenta, ele toate sunt la fel.

Or, barbatul moldovean sau, mai degraba, sintagma „barbatul moldovean”, este perfect echilibrata sintagmei „femeia moldoveanca”.

Unele femei se complac in vesnicile lamentari la tema barbatului bun de nimic, care, pe deasupra, mai trage la masea si nu aduce bani in casa. Dar, intre noi – femeile trecute nitel prin viata- fie vorba, ati lasat acest barbat sa aduca bani in casa sau l-ati dat la o parte cu o mana ferma si l-ati facut sa inteleaga ca si singure o sa va descurcati?

Ce ati facut voi sambetele, de exemplu, cat el sta intins pe canapea sau in fata calculatorului? Ati facut curatenie, deoarece va place sa o faceti si gasiti ca aceasta activitate este o forma de meditatie sau ati ros podelele si ceaunele cu ciuda pe „animala ceea care sta la televizor si nu vede cat de tare ma zbat eu sa tin familia asta”?

Dar serile ce ati facut, cand el e intampla sa se retina cu colegii la o bere? Ati iesit undeva cu prietenele, ati stat relaxat acasa, singura sau cu copiii, v-ati odihnit, ati ras, ati dansat in fata oglizii, ati citit, v-ati bucurat de timpul in care puteti sa fiti in intimitatea voastra de femeie? Sau poate ati verificat nervos ceasul si telefonu, l-ati sunat de 13 ori sa-l intrebati cand vine, apoi, pe final, isterizata, l-ati sunat sa va plangeti ca cel mic are febra, iar ca el in timpul asta umbla naiba stie unde cu idiotii ceia ai lui?

De cate ori simt ca-mi incoltesc in minte, ca niste muguri de martie timpuriu, unul dintre aceste ganduri, pornesc alarma, deoarece anume atunci inteleg ca imi proiectez frustrarile si complexele pe omul de alaturi, care nu este decat oglinda mea. Si orice comportament manifestat fata de mine, este rezultatul a ceea ce gandesc eu despre el. Vorba ceea, you get what you give.

Cu cativa ani in urma am auzit o vorba care poate sa caracterizeze cea mai mare parte a femeilor din Moldova – cel mai puternic barbat este femeia. Am auzit-o din gura tanti Nastei, care ieri se intreba cand vine acel moment cand femeile uita ca sunt femei, iar barbatii uita ca sunt barbati? Eu cred ca acel moment nu vine. Nimic nu vine si nimic nu se duce.

Intr-o relatie, de cele mai dese ori, femeia din start se pozitioneaza drept mamica, iar barbatul, bucuros ca a gasit drumul inapoi spre tita mamei, se aseaza confortabil langa ea si revina la pozitia copilului. Apoi, conform scenariului, femeia vede la televizor, citeste prin cartile a l’eau de rose* despre dragostea adevarata, vesnica si neprihanita, se priveste in treacat in oglinda, ca sa se convinga, nu fara placere mazochista, ca a ajuns in ultimul hal si, cu tot acest pachet all inclusive, ataca barbatul, care, din prima lor zi de relatie, nu mai este barbat.

Dragele mele, haideti sa stam stramb, dar sa judecam drept. De unde sa avem barbati, daca femeile, din exces de zel si din frica sa nu care cumva sa ramana singure, i-au trasformat in sugaci? De unde barbati, cand femeile noastre se inhama singure la carul ce ar fi trebuit tras de doi?  De unde barbati, daca ele pleaca in Italii, Portugalii si Rusii si le trimit bani acasa, sa aiba ei, mititeii, de cheltuaiala la barul din sat? De unde barbati, cand noi tinem o casa pe umerii nostri si nu-i lasam pe ei sa puna umarul, de aceea ca tot noi mai bine stim sa facem? De unde barbati, cand noi ne crestem fiii mai ceva ca pe niste fete razgaiate?

De unde barbati, cand noi nu am indraznit nici macar o zi sa fim femei?

***

Pana la urma, eu as parafraza-o pe Bregje si as intreba „What’s wrong with your women?” si m-as gandi ca nu degeaba Mahatmna Gandhi a spus „Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume”. Nimeni nu e fara de pacat si cum a zis un om intelept pe care l-am intalnit saptamana trecuta – important e sa constientizezi ceea ce se intampla. Iar odata primul pas facut, nu te mai poate opri nimeni din drum.

*romane sentimentale, de dragoste

Despre diamante, decapotabile, restaurante si revolutie

Psihologul meu mi-a spus ca o femeie nu trebuie sa lucreze. Si ca o femeie are tot dreptul sa vrea unghii rosii si parfum mirositor.

Mie imi place ce spune ea. Si e prima data cand nu vreau sa intru cu cineva in polemica, sa fiu combativa, sa iau bazooka in mana, sa ma catar pe masa in fata omului, indreptand teava sprea fruntea lui si sa-i sasai ca un sarpe – Jos dictatura ideilor mic-burgheze!

Eu stau, o ascult, ochii mei stralucesc, iar inima mea zambeste. Mmmm, unghii rosii…Si sambata si duminica cand trebuie de ciorsait linoleumul din bucatarie. Poti sa nu ciorsai linoleumui, de fapt…Mmmm, cafea in pat, cu o prajiturica, urmata de o tigara mentolata…Poveste.

Cand ea m-a intrebat ce vreau eu, raspunsul meu a fost aproape ca cel a lui Lenin, Jeanne d’Arc si a revolutionarilor francezi: vreau sa cada imperialismul, vreau distrugerea statului capitalist, vreau revolutie proletara, vreau inclocuirea democratiei burgheze, vreau eliberarea Moldovei de sub jugul rusesc si vreau Liberté, égalité, fraternité.

Ea e prea buna. Ea m-a privit. A zambit. Si m-a lasat sa-mi dau singura seama cat de tare bat campii.

– Ce vrei tu, Diana? Fara modestie. Fara rusine. Fara limitele posibilitatilor. Fara principii.

– Eu vreau o blana de nurca. Eu vreau un pandadiv din smarald. Eu vreau o casa pe riviera franceza. Eu vreau o decapotabila alba-crem. Eu vreau o pedichiura proaspata. Eu vreau un inel din diamant galben-canar. Eu vreau o cupa de sampanie cu trei bobite de zmeura pe fund. Eu vreau o orhidee mare, alba. Eu vreau un parfum de la Serge Lutens. Eu vreau 10 rochii de matase. Eu vreau sandalele rosii din piele intoarsa, toc de vreo 12 cm, foarte sexy si provocatoare vazute in magazinul  Pikolinos. Eu vreau la spa acum. Exact in acest moment. Eu vreau un masaj. Eu vreau un bilet de avion pentru diseara spre Paris. Eu vreau doua numere proaspete a revistei Elle, editia franceza. Eu vreau ultimul Vogue englezesc. Eu vreau la mare pe o insula greceasca. Eu vreau sa mananc deseara in restaurant si sa plateasca altcineva. Eu vreau un covor cu suvite lungi, din lana naturala asternut chiar sub picioarele mele cand cobor din pat. Eu vreau o gradina de hortenzii in fata casei mele. Eu vreau un buchet din florile celea galben-pale pe care le-am vazut in fata cresei de pe strada Eminescu, vis-a-vis de teatrul „Satiricus”. Eu vreau o prajitura cu multa-multa crema alba. Eu vreau sa ma scol dimineata si sa nu fac nimic toata ziua. Dar cel mai bine, si ziua urmatoare. Eu vreau sa ma sune acum Adriano Celentano, sa-mi spuna ca a vazut o poza de-a mea pe Facebook si ca vrea sa intalnim. El acopera toate cheltuielile, se intelege. Eu vreau un colier din margele negre Swarovski. etc etc etc

Numai dorinte materialiste, minuscule, egoiste.

Dar cat e de bine alaturi de dorintele mele! Si parca si Liberté, égalité, fraternité, suna mai convingator, mai revolutionar, din gura unei femei care soarbe agale un daiquiri in gradina unui restaurant havanez, pour les connaisseurs, imbracata intr-o rochie de matase de un albastru azuriu, cu diamantul la degetul mijlociu, galben ca luna plina in iulie, iar alaturi de ea sta barbatul ei, barbos, ca un adevarat El Coamdante si discuta aprins cu Celentano despre caderea imperialismului, despre instaurarea dictaturii artei si despre ultimul sau film nominalizat la Oscar, doar ca el a boicotat aceasta ceremonie burgheza, finantata de capitalistii americani care sug sangele popoarelor mici.

Iar in spatele nostru canta cineva ca ei:

Da, dragelor, adevarul este ca ati partcipat la un act de sinceritate fara precedent pe acest blog.