Copilul din casa

Ea a intrat pe usa cu o enciclopedie in franceza, o pereche de cercei noi, de un verde mediteranean, din cristale Swarowski, jocul portabil si maimuta pe care i-am daruit-o cand am intalnit-o la Aeroport, cateva tatuaje temporare, prinse cu o clama, periuta de dinti si un puzzle de 500 de piese, pe care viseaza sa-l stranga cu mamica.

Sa ai un copil in casa e deosebit. Dupa doua luni de viata in regim yuppie, timp in care a treia camera era folosita pe post de birou, de iesire pe balcon, de debara sau, pur si simplu, de spatiu gol, cu geamul mare, dezgolit, privind spre noi orfan, acest loc si-a recapatat statutul initial – camera pentru copii. Si a aparut viata. Si geamul s-a inviorat si parca a intinerit, din seara in care i-am tras perdeaua alba, ca dimineata sa-l dezgolesc din nou, pentru a-l lasa sa se spele cu razele soarelui si cu racoarea padurii.

Un copil in casa este un adevarat cataclism. Dezordine, schimbari de dispozitie, rezistenta, smiorcaiala, lacrimi, lipsa de intimitate, imposibilitate de a privi un film cap-coada, vesnice negocieri si mantre „eu sunt aici parintele, eu sunt aici parintele, eu sunt aici parintele”.

Eu demult am uitat  cum era viata dincolo de asteptarea ca „degraba ea va reveni” si de acest haos atotcuprinzator. Fara cele douazeci de mii de agrafe in cele mai neasteptate locuri. Fara pupici in cele mai nepupacioase momente. Fara surpizele despre care ai fost anuntata cu trei zile inainte. Fara mainile care te mangaie pe fata, dupa ce au mangaiat pisica, au fost bagate in gura, apoi printre degetele de la picioare. Fara serile in care si cele 5 minute sperate, planificate de „numai noi doi, iubi” sunt petrecute sub acompanierea lacrimilor ce strabat din camera vecina, intentionat scurse, amplificate, planse chiar sub usa, ca fiecare sa inteleaga ce insesnibil este. Eu – ca sunt o mama rece. O indiferenta. El – ca i-a luat mamica si e vesnic langa ea. Si o tot pupa si vorbeste cu o voce tare, groasa, asa cum nu s-a mai auzit.

Casa a capatat culori. Aer. Fluizi. Curcubeie. Mirosuri. Legume taiate mascat in supa. Cani colorate. Aranjamente florale neasteptate. Invelitori de bomboane peste tot. Cateva note noi cantate la pianul electric. Inscriptii in caietul de secrete depsre care e obligat sa cunoasca fiecare.

Si e atata fericire. Si poate e o fericire pe care o simt doar eu. O fericire mica, stralucitoare, stravezie, foarte delicata, ca un secret pastrat cu mult drag.

Eu deseori mai gandeam „dar cum ar fi fara acest uragan in casa?” Cum ar fi daca ar fi intotdeauna curat si daca as gasi lucrurile exact acolo unde le-am pus? Cum ar fi daca nu m-as impiedica de pantofii mei „de seara” undeva prin mijlcoul holului, noaptea la ora 1, in drumul meu spre „camera de relaxare”? Cum ar fi daca as putea sa nu ma grabesc sa ma odihnesc repede-repede cat e ea plecata si pot sa-mi permit sa nu fac nimic? Cum ar fi daca as avea un salariu doar pentru mine, fara sa fiu nevoita in fiecare luna sa adun, sa scad, sa numar si sa oftez de fiecare data cand descopar ca botinele ei sunt deja mici? Cum ar fi daca nu ar trebui sa ma ingrijorez, sa  sun de 5 ori pe zi „cu controlul”, sa citesc etichetele produselor in magazin, sa lupt importiva salamului si mitei din insitutiile de invatamant?

Cred ca as cauta sa-mi umplu timpul cu ceva. Cu dansuri. Ceramica. Sau pian. Mi-as popula serile cu oameni. As alerga de la un eveniment la altul. As intalni zorii undeva. Si in casa toti ar fi de acord cu parerea mea. Adica eu si pisica.

***

– Eu in locul tau as citi o carte, ii spun eu copilului plictisit.

– Mama, eu nu sunt tu.

E bine sa ai pe cineva care sa-ti aminteasca ca fiecare om e unic. Si e cu atat mai bine cand acel cineva a iesit din tine, dar e atat de diferit.

Cum mi-am transformat eu diminetile

Eu am descoperit ceva. Un secret al parintilor linistiti si impacati cu soarta. Si vreau sa vi-l spun si voua.

***

Un copil se creste impreuna cu tot satul. Adevarat. Dar, am omis aici un detaliu foarte important: fiecare consatean il creste separat, cand ii vine randul. Exact cum se intampla in unele sate cu randul la vite (iertata fie-mi comparatia). Cireada de vite nu e pascuta de tot satul odata, ca ar fi o nebunie totala. Ci in fiecare zi e pascuta de un proprietar diferit.

Asadar, sa revenim la copii…

Diminetile primului an de scoala a Ilincai au fost un adevarat horror, cu elemente de comedie isterica. Toata casa era implicata in petrecerea Ilincai la scoala. Mai putin Ilinca.

Eu ma trezeam la 6.20. Ma spalam, ma imbracam. O trezeam pe Ilinca. Cat ea se spala si se imbraca, ii pregateam micul dejun. Se trezea mama. Cat eu ma machiam si ma pieptanam, mama, ca un jandarm roman, avea grija ca Ilinca sa manance. Asta acum suna nevinovat. Cu un an in urma in casa se auzeau alte note. Cat eu imi adunam lucrurile, mama ii facea parul. Momentul in care eram in stare sa le pun in ungher pe amandoua si sa le las acolo o luna. Ilinca in fecare zi vroia altceva. Si, de, mama se executa. Comentand, insa. Apoi, Ilinca nu gasea agrafele, nu stia ce elastic sa aleaga, deoarece are vreo 25 de mii. Apoi se smiorcaia ca mama a tras-o de par. Mama bodoganea. Eu, albastra, verde si portocalie, la un loc, le chemam la disciplina si le promiteam ca de maine cineva n-o sa mai aiba par pana la sale. La 7.30 ieseam din casa. Eu deja isterizata. Ilinca mohorata. Pana la taxi reuseam sa-i fac si o lectie de morala, pentru a-i cali duhul inainte scoala.

Si asa in fiecare zi. Toamna. Iarna. Primavara.

***

Anul asta e diferit. Ma scol la 6. Ma spal si ma imbrac mai repede decat un soldat al trupelor super-specialo-secrete. Blugi, tricou, hanorac. Pana la 6.30 reusesc sa iau micul dejun. Singura, in liniste. Doar eu, ciorile de afara si masina de strans gunoi. La 6.30 o trezesc pe Ilinca. Incet, lin. Ne cuprindem, ne pupam. Pot sa-mi permit. Am furat aceste minute machiajului pe care anul acesta nu-l mai aplic de dimineata. Ca doar sunt somera! Cat Ilinca se spala si se imbraca, ii pregatesc micul dejun. Terci din ovaz si lapte cu cacao. Cat ea mananca, ii tin companie. O mai incurajez, ii amintesc ca trebuie sa rugume si ca o lingura de terci nu e o bucata de mistret. Inainte de a iesi din casa, ii strang parul. Eu stiu s-o fac doar intr-un fel. Ilinca s-a impacat cu impotenta mea de coafeza si a declarat coada care i-o fac ca fiind „coafura ei preferata”. La 7.10 iesim din casa. In liniste. Glumind. Anul asta mergem cu troleibuzul. Taxi nu ne mai permitem.

***

Daca ati observat, suntem dor noi doua. Iata secretul. Cert, Ilinca nu mai are cosite super-sofisticate, cu flori si funde impletite ingenios printre firele blonde, dar, vorba ceea, who cares? Dimineata e salvata. Si daca dimineata e salvata, ziua va fi o binecuvantare!

***

Ah da! Nu va axati pe faptul ca nu lucrez. S-a intamplat ca am si lucrat in viata asta. Si inca mai aveam un sot. Ca o femeie gospodina. Secretul e acelasi! Nu lasam pe nimeni sa intervina si la nevoie ne trezim cu 20 de minute mai devreme.

 

Cand copiii pleaca de acasa

Cand copiii pleaca de acasa, noi, parintii, ne imaginam ca vom face o mie de lucruri pe care nu ni le permiteam atunci cand ei erau. Ca vom trai iarasi ca pe timpuri. Ca ne vom odihni. Vom rasufla usurati. Vom citi. Vom revedea prieteni. Vom dormi pana la amiaza. Vom privi filme, fara a fi intrerupti de comentarii, intrebari sau, pur si simplu, tipete ca din gura de sarpe venind din camera vecina.

Realitatea este, insa, alta. Noi ne gandim la ei in fiecare zi. Ce fac oare? Au crescut? Cat au crescut? Dar se spun ei acum? Cum rad? Si de ce rad? Ce mananca? Cum adorm? De ce se bucura?

Si daca numai ne-am gandi…Noi nu gasim locul. Si nici filme nu mai vrem. Gasim motive sa nu iesim seara. Evitam apelurile de la prieteni. Ne inchidem in casa si asteptam. Cand oare va trece si acea zi, saptamana, luna si va veni odorasul acasa? Cand viata va recapata un sens? Cand va lua sfarsit aceasta pelicula alb-negru? Vrem culori! Galagie. Rasete. Cearta. Nervi. Ne vrem copiii acasa!

***

Azi se implineste o luna de cand sunt mama cu copil plecat in vacanta. Numar zilele. Au ramas inca 20.

***

 

 

 

Curatenia

In primele doua clase aveam o prietena care locuia peste doua blocuri de mine. Dupa scoala, ne intorceam acasa impreuna. Mai exact, eu o petreceam pana in fata blocului ei, situat mai departe de scoala decat al meu, apoi ma porneam si eu acasa. Intr-o dupa-amiaza, neputandu-ne desparti, prietena mea m-a invitat la ea.

Aceasta invitatie a fost un mare risc din partea colegei mele. Am inteles acest fapt in clipa in care parintii ei s-au intors acasa. Eram un copil cu un simt acut pentru dispozitiile si starile altor oameni. Tin minte si acum cat de inconfortabil m-am simtit in acea seara si cum nu stiam ce sa fac ca sa plec mai repede acasa.

***

Si azi pot descrie apartamentul cu doua camere de la etajul sapte. Un spatiu aproape steril, in care se propaga o lumina surie. Pentru a face temele, mi s-a oferit un loc la masa din bucatarie, care a fost acoperita pedant cu un ziar. Orice miscare a mea era insotita de trecerea servetelului peste suprafata atinsa, impinsul scaunului la locul cuvenit sau aranjarea pe linie dreapta a caietului in care scriam.

***

Cand temele au fost facute, ne-am mutat in salon. Au trecut 23 de ani de atunci, eu, insa, tin minte si azi cum fosnea mocheta sintetica sub talpile mele, obisnuite pana atunci sa simta doar caldura placuta a covoarelor de lana sau prospetimea tolurilor de cordele.

In salon, ne-am asezat la masa de langa fereastra, pe care, evident, a fost intins un ziar. Ma simteam oarecum stangace, depasita de sterilitatea si impersonalitatea acelui loc, insa foarte impresionata de ordinea ce trona acolo, ca o regina invizibila care a inrobit o familie intreaga.

***

Acel apartament mic si inghesuit, a ramas pentru mine exemplul perfect de spatiu in care nu stiu cum sa ma port de frica sa nu aduc daune prin simpla mea prezenta. Cred ca asa se simt si elefantii intrati, pe neprins de veste, intr-un magazin de portelanuri.

Dar, privind in urma, de la distanta celor peste 20 de ani si a unui copil, care e de aceeasi varsta cu protagonistele istorioarei mele, nu pot sa nu ma minunez cum de au reusit cei doi parinti sa-si educe copiii (erau doi) pentru a-i face sa respecte atat de orbeste curatenia din casa!

La noi in familie aceasta este o tema atat de delicata, incat daca o atingi prea des, poate exploada la fel ca o bomba atomica. Pe scurt, Ilincai nu-i place sa faca curat. Si daca intri in camera ei, mai bine inchizi ochii si ramai pe loc. Apoi, incetisor, te intorci si iesi. Altfel risti sa te intinzi in toata lungimea pe podeaua acoperita cu bucatele de jucarii, pixuri, caiete, carti de scoala si haine.

Simt ca, undeva, planul meu grandios de a fi un parinte exemplar a esuat.

Armistitiu

In fiecare dimineata, in timp ce  Ilinca priveste visatoare pe geam, iar eu nu mai stiu cat de rapid sa ma misc pentru a le reusi pe toate inainte de venirea taxi-ului, imi promit solemn ca incepand cu intoarcerea  de la servici voi schimba radical metoda mea de educatie.

Care metoda? Nicicare, asa ar raspunde un observator neatent. Sunt o mama care practic nu se implica in cresterea copilului sau. Posibil, dintr-o parte, vorba ceea, se vede mai bine.

***

Eu inca mai cred ca un copil trebuie sa creasca in ritmul sau. Mai cred ca toate strigatele, enervarile si pedepsele impuse de parinti sunt propriile lor frustrari proectate asupra copiilor. Si aceasta nu e doar teorie citita prin carti. De cate ori ridic vocea la Ilinca sau ii raspund in doi peri, imi dau seama ca joc teatru. Ca fata mea nu are nicio treaba in toata istoria asta. Ca eu sunt enervata, frustrata si obosita. Iar eu joc teatrul educatiei. Deoarece am o sala enorma de spectatori. In primil rand sta mama, langa ea – fantoma bunicai, a strabunicai si la tot neamul nostru de la Bucovina pana la Orhei.

In sala sta o societate intreaga cu istoria, ritualurile si traditiile ei. Iar pe scena – eu, actrita incepatoare, care vrea sa impresioneze, sa fie eleva buna, sa fie aplaudata.

***

Intre aceste doua focuri, intre ideile mele despre educatie, pe de o parte, si ecoul educatiei traditionale in familiile noastre, pe de alta parte, mama din mine se rupe in doua. Si asa in fiecare zi. Din momentul trezirii si pana la culcare, eu lupt cu copilul meu, deoarece asa au luptat cu noi parintii, gradinita si scoala. Unii dintre noi au stiut sa ajunga generali in acest razboi, altii au ramas pioni.

Diseara voi veni acasa si voi propune armistitiu. Sper Ilinca sa accepte.

Parinti si copii

Tineti minte cand eram copii acasa, parintilor si buneilor le placea sa dea ochii peste cap si sa invoce bunele timputri cand ei erau copii si cand totul era cu mult mai simplu, mai responsabil si mai onest? Pai iata, eu am inceput sa fac asta. E semn de imbatranire? Sau, mai degraba, semn ca mi s-au terminat toate resursele persuasiunii?

***

Uneori simt ca o ratez pe Ilinca. Alteori ca am ratat-o definitiv. Ca tot ce-am putut sa-i dau a fost doar viata si un fizic acceptabil. In rest, ea isi alege singura calea fara a ma intreba daca sunt de acord sau daca imi place Justin Bieber, pe care trebuie sa-l ascult seara de seara.

Ilinca e undeva intr-o lume paralela, in dungi roz-mov, pierduta in Skype, Youtube sau ultimile aplicatii descoperite pe telefonul sau mobil, cu mult mai performant decat al meu. Pentru ea seara perfecta e un amestec fericit intre Nindendo, Minimax si Games2girls, scaldata in ritmuri de Barbie Girl sau Baby.

***

As executa fiecare papusa Barbie pe care o are. Indiferent de cat am luptat cu toate rudele sa nu-i ofere astfel de cadouri, dorintele Ilincai au invins. Chiar azi, fiind intr-un centru comercial, m-a luat de mana si m-a dus intr-un magazin unde erau mii de monstri din plastic, cu picioare lungi si par blond. A vrut sa fie sigura ca am inteles ce papausa vrea de la Mos Craciun. Am inghiti noduri, din cauza alegerii si din cauza pretului. A treia oara am inghiti noduri cand trebuia sa-i explic de ce Mos Craciun nu poate sa-i aduca doua papusi de 600 de lei.

Sunt unele lucruri pe care i le pot explica. Sunt alte lucruri pe care as vrea ca ea sa le invete, sa fie curioasa despre ele, sa ceara carti in loc de papusi, plimbari in loc de o iesire la Delice d’Ange si inca multe altele in care eu m-as regasi. Dar, poate copiii nostri chiar sunt diferiti de noi? Independenti de asteptarile noastre, liberi de micile frustrari ale parintilor, onesti in egosimul lor, care nu e decat o manifestare curata a unei personalitati in formare?

De fapt, eu nu vreau ca Ilinca sa-mi semene.

Prima data la scoala. Vreun motiv de bucurie?

1,63 m, 63 kg, par cret zburlit, tricou „Sex Pistols”, blugi rasuflecati pana la glezne, desculta, 3 bratari pe mana stanga. Trei vise mari, grandioase, vechi cat lumea. Un vis mai nou. Mare si blond. Asta sunt eu. Alaturi de mine sta ea. In uniforma albastra, camasa alba, par blond zburlit, ochi albastri, desculta. Multa incapatanare, frumusete de-ti taie rasuflarea si incetineala. E Ilinca, fiica mea.

Ilinca peste 2 zile incepe scoala. Fiica mea incepe scoala! Pentru mine e un fapt ce ramane dincolo de realitate. Inca nu inteleg cum trebuie sa actionez. Sau sa reactionez. Nu i-am luat nimic din rechizite. Uniforma i-am cumparat-o in graba, la o pauza de masa. Nu-mi trece nimic prin cap. Nimic din ce i-as putea spune inainte de acest pas important in viata ei. O fi el oare important? Nu stiu…

Din amintirile mele, clasele primare au fost o corvoada, o inchisoare. In prima jumate de an m-am ales cu o gastrita. De nervi, de stres, de frica, de exigentele parinitlor. Nu vreau sa se repete si la ea istoria.

Daca e sa fiu sincera pana la capat – nu-mi pasa. Nu-mi pasa de scoala ei. Deoarece stiu ca nu e importanta. Deoarece daca eram mai isteata, mai breaza, mai curajoasa – eram demult plecata pe drumurile vietii, cu copilul subtioara, cu scoala prin corespondenta si multa, multa libertate. Acum ma pliez traditiei – copilul de 1 septembrie merge la scoala. Si mi se cere sa ma bucur, sa ma agit, sa caut cele mai dragalase creioane si caiete, sa calc hainele, sa ma gandesc la coafura si la cele trei buchete de flori pentru invatatoare, directoare si profa de dans. Iar mie nu-mi pasa.

Ar trebui sa-i spun ceva in ziua ce mare? Ca trebuie sa fie o eleva buna, sa asculte, sa se supuna, sa aduca note bune acasa? Nu cred in nimic din cele enumerate. Mi se pare o barbarie sa-ti faci copilul sa planga de la niste afurisite de note. Asa cum am plans eu din cauza matematicii si desenului linear.

Atunci ce sa-i spun? Nu stiu. Eu vreau un singur lucru: sa-i placa la scoala, sa-si faca acolo prieteni si sa nu faca gastrita din cauza invatatoarei.

PS: uniforma e made in Moldova, la Fabrica „Ionel”. E de o calitate foarte-foarte buna. si la un pret foarte rezonabil- 350 lei.