Educatia bunului simt

Copiii nostri nu ne datoreaza nimic.

Iar noi datoram copiilor nostri doar respect si un cadru de viata sigur. In rest, toate frumoasele idei despre educatie, cu care ne place sa ne alimentam pe parcursul vietii, nu sunt decat o adunatura de clisee, culese de prin carti, exact cum culegem cliseele legate de dragoste si relatii cu care sa ne amagim in fiecare zi, asa si nereusind sa intelegem nimic din ceea ce am trait.

Or, mai toti parintii se bat cu pumnul in piept ca isi iubesc progeniturile, ca sunt gata sa faca orice pentru acestia si ca copiii lor merita tot ce e mai bun, uitand esentialul – sa-i respecte ca pe niste personalitati adevarate. Deoarece dintr-un copil respectat din prima ora de viata, va creste un matur integru, care va avea suficienta incredere in sine ca sa poata trai asa cum isi doreste, fara sa astepte zestre sau mostenire de la parinti, de la care auzise candva ca el, copilul, merita tot ce e mai bun si ca ei sunt gata sa faca orice pentru el. El va creste fara frustrari, iar grija zilei de maine va fi o simpla provocare pe care el va sti cum s-o treaca, deoarece mama si tata i-au apreciat intotdeauna initiativele si au crezut in el, chiar si in zilele in care doamna invatatoare punea cate o cruce grasa in dreptul numelui lui.

Copilul, inainte de toate, are nevoie de grija si de siguranta. Pe copil nu poti sa-l hranesti cu declaratii de dragoste parentala, ca mai apoi sa-i dai un zdupac sau sa-l bruschezi intentionat, aplicand si in educatia ideea perversa precum ca „daca ma bate, inseamna ca ma iubeste”.

Copilul trebuie sa aiba exact atat cat isi poate permite familia lui. Iar parintii care isi ies din piele pentru a creste in casa un pui de nabab, nu ar trebui sa aiba niciun drept moral sa se planga mai tarziu ca au facut tot ce au putut, au dat tot ce e mai bun si acum, vezi doamne, s-au ales cu un monstru.

Daca viitorii parinti si-ar da la o parte frustrarile si ar incerca sa-si depaseasca complexele, in loc sa conceapa copii pentru a-i alimenta cu o parte din deseurile sufletului lor, am trai poate in cea mai minunata din lumile posibile. Dar, nimeni nu e fara de pacat si daca copilul deja este parte din viata noastra, ar fi o idee foarte buna sa incetam sa operam cu slogane de dragoste si jertfire de sine si sa incepem sa privim fiinta de-o schioapa ca pe un om in toata firea, sa-l respectam, iar in loc de sacrficii materiale sa depunem nitel efort pentru a-i deschide orizonturile si pentru a-i implanta in cap ideea ca totul e posibil si ca el poat face si fi orice isi doreste, pentru asta avand nevoie doar de sine.

Iar eu, ca produs al unui sistem educational handicapat, din casa pana la iesirea din universitate, nu pot decat sa incep sa ma educ, in timp ce-mi educ copilul.

9 ani

Imagine

Exact cu 9 ani in urma am nascut. La 9:16.

Mama ar fi spus ca atunci viata mea de femeie a luat sfarsit. Eu spun ca abia atunci viata mea de femeie a inceput.

Eu cred ca am spus asta de 2365 de ori pe acest blog, dar vreau sa ma repet – nu exista nimic mai complicat decat sa cresti un copil. Si nu e vorba de bani, de timp, de posibilittai sau de alte lucruri ce pot fi masurate.

Dar, in acelasi timp, nu exista nimic mai placut, mai complet si mai provocator, decat cresterea unui copil. Intrebati-ma care au fost cele mai importante momente din ultimii mei ani de viata, iar eu va voi raspunde ca ziua in care Ilinca a facut primul pipi la oala si ziua in care ea a mers la gradinita. Si, credeti-ma, nu exagerez. Tin minte, de parca a fost ieri, cum stateam in sufrageria noastra din Istanbul, intr-o amiaza de februarie insorit si cum inima-mi canta, deoarece in dimineata ceea fata mea a fost acceptata la o gradinita „buna”. Si eu stiam deja ca am o fata mare, care de cateva zile si-a facut cunostinta cu oala, iar azi a fost acceptata in „societate”. Ea nu avea decat 1,5 ani. Eu, insa, eu percepeam deja ca pe un om matur.

Anume atunci am inteles ca omul pe care l-am adus pe lume a intrat in viata reala si ca nimic nu poate fi egalat ca importanta cu acele doua evenimente.

Cresterea unui copil este o reiventare ce dureaza o viata. Intrebari, dubii, mici crize, mari crize, neintelegeri, evenimente, intrebari. Toate ma fac sa gandesc, sa trec prin mine, sa revad, sa ma schimb, sa slefuiesc, sa insist sau sa ma opun.

Nu sunt o mama perfecta si nici nu mi-am propus vreodata sa fiu. Mi-am permis sa fiu prinsa de Ilinca in timp ce plageam si sa accept batistuta adusa in graba de ea. Imi permit sa-i spun ca „Nu stiu de ce perioada jurasica se numeste asa” sau „Nu stiu de ce luna e portocalie in luna iunie”. Si inca imi permit sa-i spun ca sunt unele seri in care vreau sa fiu singura, dar asta nu inseamna ca n-o iubesc. Imi permit uneori sa strig la ea, adusa la limita rabdarii mele de om sau de femeie. Pe urma imi cer neaparat scuze.

Eu incerc sa gandesc. Acesta ar fi secretul maternitatii mele. Sa nu fac nimic in regim automat. Si celalalt mare secret al meu este ca am acceptat ca toti suntem oameni, iar oamenii mai gresesc. Important este sa recunosti si sa lasi copilul sa vada slabiciunea ta de om.

Tocuri-cui, imprimeuri „leopard” sau cum dezvolta unele mame gustul pentru frumos la fiicele lor

Azi dimineata, cand am ajuns in fata scolii, privirea mi s-a proptit intr-o pereche de cismzulite scurte, cu imprimeu „leopard”, pe tocuri-cui de vreo 12 cm. Detinatoarea acestor doua arme mortale era o eleva in clasa a X-XI.

Cum a lasat-o maica-sa sa iasa asa din casa?

Dar, sa sapam si mai adanc. In ziua in care acest copil, de vreo 15 ani, a cerut bani pentru o pereche de incaltari, parintilor nu le-a dat prin cap ca ar fi bine sa asiste la procurarea lor?

Sau poate ei au fost impreuna la cumparaturi si aceste cataligi cu imprimeu „leopard” au fost procurate cu binecuvantarea mamei/tatei sau chiar a ambilor parinti? Foarte posibil.

***

Interesant, unde se uita parintii cand fiicile lor adolescente merg la scoala imbracate ca niste „meseriase”? Cred ca e inutil sa precizez meseriase in ale caror mestesuguri.

Aceasta intrebare ma macina in fiecare zi. Deoarece zilnic trec pe langa 3 scoli. Scoala Ilincai, scoala de langa casa (in drum spre servici) si scoala unde mi-am ros eu pantalonii (tot in drum spre servici). In fiecare zi, de-i iarna sau primavara, eu ma intreb care e reactia parintilor cand isi vad fetele lor de 14-15-16-17 ani iesind din casa machiate, cu unghii artificiale si salele goale? Au vreo reactie, oare?

Dar unde se uita ei cand ele isi cumpara haine mulate, pantofi cu toc-cui? Cand in loc de pantaloni poarta un fel de izmene stranse pe fund? Si asta la scoala.

Cineva s-a aratat indignat ca am indraznit sa rog mamele sa nu creasca prostituate. Dar, vorba ceea, pardonata sa-mi fie obraznicia, ce cresc aceste mame atunci? Ce idei, viziuni, valori transmit ele fiicelor adolescente? Ca e ok sa-ti pui astfel corpul in valoare? Sa atragi privirile baietilor? Sa-i inciti si exciti? Sa arati cat de predatoare poti fi? Sa inveti din timp cum sa cuceresti un mascul? Ca expunandu-ti parti dezgolite ale corpului vei reusi in viata?

Mai mult decat atat, uneori am impresia ca aceste mame sunt mandre ca au asa fete. Imbracate „la moda”, femenin, scump.

***

Sau poate eu gresesc. Poate ele citesc dupa lectii Kant si Proust. Poate felul in care se imbraca o fetiscana de 15 ani, in drum spre scoala, intr-adevar nu conteaza. Poate eu am imbatranit.

PS: Daca faci un sipmlu google search cu cuvintele „prostitute shoes” gasesti urmatoarele imagini:

Kiss-233 Picture4 stair_counter_shoes

Foarte familiare imagini.

Sfintii nostri parinti

– Mica, da tu faci pipi cand esti in dus?

– Hmmmm, nuuuu eu merg inainte de asta la veceu.

Voi tot va mintiti in halul asta copiii?

Sau „Eu dulce inainte de masa nu mananc. Dulce se mananca dupa mancare, la desert”. Apoi va intoarceti discret asupra chiuvetei in care spalati cartofii si repede bagati in gura un biscuit cu ciocolata… in timp ce copilul sta cu buza umflata in usa bucatariei.

Si cea mai criminala „Mica, mai este salam?” „Nuuuu, tu dimineata ai mancat ultima felie!” Si, incetisor, cand copilul iese afara, deschideti frigiderul si scoateti felia de salam „Doktorsskii” cu diametrul de 10 cm, ungenti unt pe paine si tremurati de placere. „Ei, oricum, salamul e daunator copiilor”, va mangaiati constiinta si stomacul satisfacut.

***

Apoi vin cele cu iz de inalta moralitate:

– Nu, mamica nu spunea minciuni cand era mica…

– Mamica nu raspundea inapoi parintilor sai…

– Mamica nu se ducea cu lectiile nefacute la scoala (partial adevarat…pana in clasa 9)

– Mamica cand termina de mancat isi spala farfuria

– Mamica facea curat in camera (bagand tot ce se tavalea pe jos sub pat)

– Mamica nu baga degetele in nas

– Mamica nu tragea cu urechea atunci cand cei maturi vorbeau

– etc. etc. etc.

***

De ceva timp m-am gandit sa experimentez.

„Da, salam mai este, dar mie tare mi-ii pofta azi de el, hai lasa-mi mie ultima felie…”

Fata Ilincai se lumineaza cu un zambet pana la urechi:

„Micaaa, tie iti place salamul?”

Si iese fericita din casa. Ea doar i-a daruit mamicai o bucatica de salam.

***

Voi stiti ca nu e strasnic daca faceti pipi in cada cand faceti baie? Urina e sterila :)

Te iubesc.

Cel mai util si sanatos lucru pe care ar trebui sa-l invete copiii nostri de la noi, parintii, sunt doua cuvinte :”te iubesc”.  Toate celelalte invataturi sunt mai mult pentru a ne simti „in treaba”.

Imaginati-va ce lume minunata va fi lumea in care fiecare om nu s-ar teme si nu s-ar rusina sa spuna „te iubesc”. Cate zile cu soare, cate vieti salvate, cati oameni care se simt siguri pe ei, cate capuri zambind, cate inimi calde si cata liniste in creier.

***

Acasa nu mi s-a spus niciodata „Diana, te iubesc” sau „Diana, te iubim”. Si aceste doua cuvinte mi-au lipsit foarte mult. Si-mi mai lipsesc si acum. Eu nu pot intelege de ce. De ce parintii nostri au tacut? De ce atatia oameni iubind tac? De ce toate cantecele, poeziile, filmele ne lasa sa intelegem sau ni-o spun pe sleau ca „o, cat e de greu sa spui „te iubesc””?

Si nu, nu vreau sa aud ca important e sa simti iubirea omului, sa o intelegi, sa o percepi si ca nu poti avea incredere in vorbe. Ba poti. Cand mie mi se spune „te iubesc” eu nu caut dovezi. Atunci, in acel moment precis si toate zilele pana la urmatorul „te iubesc” eu ma simt protejata. Eu ma simt sigura pe mine. Eu ma ridic in ochii mei. Eu capat o valoare.

***

Eu, posibil, sunt o mama lasatoare. Mie nu-mi place sa verific teme, sa semnez in agenda, sa cert pentru note. In schimb, mie imi place sa-i spun copilului meu „te iubesc”. Gurele rele vor replica ca si asa e clar ca-l iubesti, e doar bucata din tine. Asta pentru noi, cei mari si destepti, e clar ca ne iubim copiii, insa pentru ei, cei mici si nepriceputi, aceste doua cuvinte sunt ca si promisiunea unei vieti vesnice.

***

E stranie, nu stiu cum, lumea asta. O lume in care o companie de telefonie mobila a ajuns sa ne spuna ca cineva ne iubeste. Pe cand acel cineva sta si tace malc.

 

Dificultatile educatiei

Ce faci atunci cand copilul iti aduce acasa numai note de 2,3,4? Nimic. Ii dai pace. Eu, cel putin, asta am decis. Si nu a fost usor. De aceaea ca asa am fost invatata. Trebuie sa inveti, sa fii responsabila, sa nu intarzii, sa faci ulcer la stomac, dar sa ai numai 9 si 10. Ca altfel e rusine. Fata de colegi, de invatatoare, de prieteni, de toata lumea. Si chiar daca intotdeauna am incercat sa merg impotriva acestei legi, undeva in interiorul meu un vierme ma rodea. Sa fii punctuala, sa fii responsabila, sa nu injuri, sa fii politicoasa, sa dai „Buna ziua”, sa oferi locul, sa taci, sa lasi de la tine, sa ceri voie, sa respecti regulile. Sa te faci mica daca trebuie ca celalalt sa se poata umfla. Sa nu te crezi mai deosebita, ca de astia ca tine sunt cu carul. Destepti, talentati, frumosi.

Si intr-o zi, Dumnezeu s-a gandit ca a venit timpul sa-mi dea o mica lectie. Sa vada pana unde va merge toata nebunia asta mea cu vesnic la timp, vesnic responsabila si curtenitoare. Si mi-a dat-o pe Ilinca. Niciodata la timp, fara cea mai mica idee despre ceea ce ar inseamna „responsabilitate”, fara pic de rusine fata de colegi, invatatoare, prieteni. Un om care traieste in cu totul alta dimensiune. Dimensiune pe care eu acum o descopar. Cu suspiciune, ce-i drept. Ca asa sunt eu. Tot ce e simplu si lipsit de complicatii, ma streseaza putin. De aceea ca cel mai mare inamic al meu este creierul meu. De aceea ca mama m-a invatat altfel. De aceea ca bunica m-a crecsut in frica de Dumnezeu. Si de ceea ca asa e. Na, asa. Si nu altfel. Copilul trebuie tinut din strans. Cicalit. Tras de urechi. Pus la punct.

Dar, de fapt, dragi parinti putin debusolati ca si mine, stiti voi oare ca notele si toata istoria asta cu responsabilitatea copilului pentru scoala ne trebuie doar noua? Cel putin, primii ani de scoala. Si asta n-o spun eu, ca nu sunt nici eu cea mai desteapta, ci o spun psihologii si tot soiul de pedopsihiatri. Si ei ne roaga, frumos de tot, sa ne calmam, sa-i lasam in pace pe sarmanii pusti care habar nu au ce vrem noi de la ei. Care nici prin cap sa le treaca ce e aia BAC, sau examene de admitere, sau viitor stralucit.

Si, in fine, ce este un viitor stralucit? Eu vrea ca Ilinca mea sa fie fericita. Foarte anti-pedagogic, eu stiu. Dar mie nu-mi pasa. Si daca nu vrea acum sa invete, sa nu invete. Sa faca ce-i place.

Jocul „de-a plecarea”

Azi dimineata, langa hotelul „Dacia”, am dat de un baietel de vreo 7 ani, care plangea de se ineca in propriile lacrimi si suspinuri. Piciul era imbracat ingrijit, cu un ghiozdan jumate cat inaltimea sa si avea o tunsoare exact ca a unchiului meu,  cand acesta a inceput scoala in 1957. M-am oprit langa el, i-am intins un servetel de hartie si l-am luat la intrebari. Incet, moale. Ca sa nu-l sperii si mai tare. Baiatul mi-a spus printre sughituri ca merge la scoala si ca mama e „putin mai inainte”. Dupa care am aflat ca scoala e tocmai la Ciocana. Sincer, nu prea am priceput nimic din baiguielile lui. L-am lasat sa plece, spunandu-i ca daca are nevoie de ajutor sau daca simte ca s-a ratacit, eu voi fi in spatele lui si il voi ajuta neaparat. Piciul a zbughit-o, lasandu-ma sa merg pe urmele sale. Eu l-am urmat. In primul rand, deoarece mergeam in aceeasi directie. In al doilea rand, era clar ca nu pot sa-l las sa dispara fara sa inteleg incotro o ia, sau cel putin, sa ma asigur ca stie incotro trebuie so ia.

Ajungand langa statia de pe strada Puskin, observ ca pustiul se opreste la o distanta de un metru de o femeie de peste 30 de ani, imbracata in stilul „vanzatoare de la piata de la Ciocana”, cu o fizionomie corespunzatoare. Aceasta ii arunca doua vorbe, la care baiatul meu se pune si mai tare pe bocit. Scena devine penibila. Ma apropii discret, ca sa inteleg pana la urma ce se intampla si, in secret, sa opresc, in caz de ceva, o tentativa de violenta domestica. Intelesesem ca femeie era mama piciului. Acea mama care era „putin mai inainte”.

Chisinaul e plin de oameni ne-indiferenti. O doamna in varsta, cu un profil tipic de citadina, s-a apropiat si ea de cuplul buclucas, simtind ca e nevoie de a treia persoana pentru a detensiona situatia. Cand doamna l-a luat pe baiat la intrebari, am inteles ce e cu toata drama aceasta si chiar am zambit pe sub mustati de unele coincidente amuzante pe care ni le ofera viata.

Inainte de a ajunge langa hotelul „Dacia”, am fost la policlinica, exact pentru 10 minute. Cat asteptam la postul medical sa-mi fac o programare, se aude un plans apocaliptic, dupa care tusneste ca un glonte de pe scari purtatorul acestor coarde vocale terifiate. Era piciul meu, speriat de acul unei seringi care continea un vaccin obligatoriu. Sora medicala s-a uitat la mine uimita, eu la ea si…am izbucnit amandoua in ras.

Se vede ca mama baiatului, obosita si satula sa-si tot convinga odrasla ca acest vaccin trebuie facut si ca fara el nu te primesc la scoala, a iesit enervata din policlinica si s-a pornit in treaba ei. Stiind, insa, ca treaba ei, trece pe la statia la care trebuia sa ajunga piciul pentru a lua troleibuzul spre la scoala de la Ciocana. Iata asa a ajuns acest pui de om sa planga pe strazile orasului, speriat de vaccin si speriat de faptul ca a ramas orfan de mama. O frica mai mare decat alta.

***

Acest caz m-a pus pe ganduri. Mi-a adus cateva amintiri la suprafata. Mi-a dat o palma si mi-a activat un pachet de remuscari.

Cati dintre noi, fiind copii, am trecut prin asa momente de sfarsit de lume, cand parintii se faceau ca ne lasa? Sau chiar ne lasau? Si chiar daca acele momente nu durau decat 5 minute noua ni se parea o vesnicie. In acele 5 minute reuseam sa ne plangem de mila, sa plangem de mila parintilor pierduti, iar apoi sa ne gandim cum vom trai mai departe. Orfani.

Si cati dintre noi, parinti fiind, nu ne-am supus copiii unor astfel de plecari subite. Eu am facut-o chiar ieri, cand obosita sa o astept pe Ilinca in fata scolii, dupa 5 apeluri la telefonul ei mobil, in care auzeam doar „Acus vin!”, am sunat-o sa-i declar suparat, pe un ton ultimativ ca „Plec. Mai departe te descurci singura!” Au trecut doar 3 minute si ea a zbughit-o din scoala, plangand cu sughituri si abia alergand dupa mine, din cauza greutatii ghiozdanului si a altor pungi pe care le avea in mana. M-am simtit o netrebnica. O mama rea. Rece si egoista. Nu stiam cum sa o linistesc. Ea incerca, printre suvoaiele de lacrimi, sa-mi explice de ce s-a retinut. O ajutase pe o colega. Nu putea sa o lase.

Si fiti siguri, copiii tin minte. Exact asa cum tinem minte si noi. De cate ori vad un copil in strada, derutat, in lacrimi, speriat, inima mi se face cat un purice. Ii simt atat de tare durerea si frica, incat imi vine sa plang. Si ma apuca panica, de parca am devenit si eu copil si mama m-a lasat in magazinul de paine si a uitat sa vina sa ma ia.

Ilinca pana azi isi aminteste cum am lasat-o la varsta de 2 ani. Si am lasat-o doar pentru 30 de secunde. M-am infuriat, ca orice mama cu nopti nedormite, lipsita de ajutor, de viata personala si am iesit din casa, lasand-o in fata usii ca sa se calmeze. Am reusit doar sa inchid usa dupa mine, cum am auzit un bocet de se zguduia casa din temelii si odata cu ea si inima mea. Am deschis repede, am intrat si am cuprins-o. Imaginati-va un copil de 2 ani terifiat. Pentru mine aceasta este cea mai trista imagine.

***

Azi dimineata mi-am facut o promisiune. Desi, poate e deja tarziu. Vorba ceea, raul a fost facut. Dar, poate, totusi…Mi-am promis sa nu mai inscenez plecari. Si daca pe Ilinca am pierdut-o la acest capitol, voi incerca sa nu-mi pierd si ceilalti copii. Ceea ce va urez si voua. Nu plecati. Nici in gluma, nici in serios.