Copiii nostri nu ne datoreaza nimic.
Iar noi datoram copiilor nostri doar respect si un cadru de viata sigur. In rest, toate frumoasele idei despre educatie, cu care ne place sa ne alimentam pe parcursul vietii, nu sunt decat o adunatura de clisee, culese de prin carti, exact cum culegem cliseele legate de dragoste si relatii cu care sa ne amagim in fiecare zi, asa si nereusind sa intelegem nimic din ceea ce am trait.
Or, mai toti parintii se bat cu pumnul in piept ca isi iubesc progeniturile, ca sunt gata sa faca orice pentru acestia si ca copiii lor merita tot ce e mai bun, uitand esentialul – sa-i respecte ca pe niste personalitati adevarate. Deoarece dintr-un copil respectat din prima ora de viata, va creste un matur integru, care va avea suficienta incredere in sine ca sa poata trai asa cum isi doreste, fara sa astepte zestre sau mostenire de la parinti, de la care auzise candva ca el, copilul, merita tot ce e mai bun si ca ei sunt gata sa faca orice pentru el. El va creste fara frustrari, iar grija zilei de maine va fi o simpla provocare pe care el va sti cum s-o treaca, deoarece mama si tata i-au apreciat intotdeauna initiativele si au crezut in el, chiar si in zilele in care doamna invatatoare punea cate o cruce grasa in dreptul numelui lui.
Copilul, inainte de toate, are nevoie de grija si de siguranta. Pe copil nu poti sa-l hranesti cu declaratii de dragoste parentala, ca mai apoi sa-i dai un zdupac sau sa-l bruschezi intentionat, aplicand si in educatia ideea perversa precum ca „daca ma bate, inseamna ca ma iubeste”.
Copilul trebuie sa aiba exact atat cat isi poate permite familia lui. Iar parintii care isi ies din piele pentru a creste in casa un pui de nabab, nu ar trebui sa aiba niciun drept moral sa se planga mai tarziu ca au facut tot ce au putut, au dat tot ce e mai bun si acum, vezi doamne, s-au ales cu un monstru.
Daca viitorii parinti si-ar da la o parte frustrarile si ar incerca sa-si depaseasca complexele, in loc sa conceapa copii pentru a-i alimenta cu o parte din deseurile sufletului lor, am trai poate in cea mai minunata din lumile posibile. Dar, nimeni nu e fara de pacat si daca copilul deja este parte din viata noastra, ar fi o idee foarte buna sa incetam sa operam cu slogane de dragoste si jertfire de sine si sa incepem sa privim fiinta de-o schioapa ca pe un om in toata firea, sa-l respectam, iar in loc de sacrficii materiale sa depunem nitel efort pentru a-i deschide orizonturile si pentru a-i implanta in cap ideea ca totul e posibil si ca el poat face si fi orice isi doreste, pentru asta avand nevoie doar de sine.
Iar eu, ca produs al unui sistem educational handicapat, din casa pana la iesirea din universitate, nu pot decat sa incep sa ma educ, in timp ce-mi educ copilul.