Peste 9 luni

1,63 m, 63 kg, par cret zburlit, tricou „Sex Pistols”, blugi rasuflecati pana la glezne, desculta, 3 bratari pe mana stanga. Trei vise mari, grandioase, vechi cat lumea. Un vis mai nou. Mare si blond. Asta sunt eu. Alaturi de mine sta ea. In uniforma albastra, camasa alba, par blond zburlit, ochi albastri, desculta. Multa incapatanare, frumusete de-ti taie rasuflarea si incetineala. E Ilinca, fiica mea.

Ilinca peste 2 zile incepe scoala. Fiica mea incepe scoala! Pentru mine e un fapt ce ramane dincolo de realitate. Inca nu inteleg cum trebuie sa actionez. Sau sa reactionez. Nu i-am luat nimic din rechizite. Uniforma i-am cumparat-o in graba, la o pauza de masa. Nu-mi trece nimic prin cap. Nimic din ce i-as putea spune inainte de acest pas important in viata ei. O fi el oare important? Nu stiu…

Din amintirile mele, clasele primare au fost o corvoada, o inchisoare. In prima jumate de an m-am ales cu o gastrita. De nervi, de stres, de frica, de exigentele parinitlor. Nu vreau sa se repete si la ea istoria.

Daca e sa fiu sincera pana la capat – nu-mi pasa. Nu-mi pasa de scoala ei. Deoarece stiu ca nu e importanta. Deoarece daca eram mai isteata, mai breaza, mai curajoasa – eram demult plecata pe drumurile vietii, cu copilul subtioara, cu scoala prin corespondenta si multa, multa libertate. Acum ma pliez traditiei – copilul de 1 septembrie merge la scoala. Si mi se cere sa ma bucur, sa ma agit, sa caut cele mai dragalase creioane si caiete, sa calc hainele, sa ma gandesc la coafura si la cele trei buchete de flori pentru invatatoare, directoare si profa de dans. Iar mie nu-mi pasa.

Ar trebui sa-i spun ceva in ziua ce mare? Ca trebuie sa fie o eleva buna, sa asculte, sa se supuna, sa aduca note bune acasa? Nu cred in nimic din cele enumerate. Mi se pare o barbarie sa-ti faci copilul sa planga de la niste afurisite de note. Asa cum am plans eu din cauza matematicii si desenului linear.

Atunci ce sa-i spun? Nu stiu. Eu vreau un singur lucru: sa-i placa la scoala, sa-si faca acolo prieteni si sa nu faca gastrita din cauza invatatoarei.

Au trecut noua luni de cand am scris randurile de mai sus. 9 luni! Timp in care as fi putut avea inca un copil. Sau m-as fi putut marita, asa, din plictiseala. Timp in care mai nu am fugit peste mari si tari, deoarece acolo mi se parea ca e mai bine. S-ar fi putut intampla multe in aceste noua luni. As fi putut deveni tarana… Un lucru, insa, cu siguranta s-a intamplat – Ilinca a trecut prin primul ei an de scoala. Frumos, calm, cu bucurie, prieteni, emotii, scena mare si cateva lacrimi de ciuda.

Intre timp eu am pierdut cateva kilograme, mi-am crescut parul, am devenit roscata si afurisita. Intre timp, Ilinca s-a inaltat, si-a pierdut primii dinti, a invatat cateva lectii de viata pe care deja le-a uitat. A fost un an frumos. Un an academic frumos.

Fata mea a crescut. Nu stiu, insa, daca am crescut si eu odata cu ea. Dar mai este timp…

Postare educativ – moralista

Ieri am fost la prima adunare de parinti la care nu sedeam dupa usa, ci in clasa, in banca copilului meu.

Sint un fenomen curios aceste adunari. Iar daca esti atent, poti descoperi si, mai ales, intelege multe lucruri interesante.

De exemplu, ca, de cele mai multe ori, invatatorul are dreptate (niciodata nu m-as fi gandit ca as recunoaste acest fapt). Ca parintii sint cei care, prin educatia de acasa, le insufla copiilor lipsa de respect fata de invatator, in primul rind, si apoi fata de toti ceilalti oameni. Ca problema cea mare in scolile noastre nu sint cadrele didactice nepricepute, ci lipsa celor 7 ani de-acasa a elevilor. Ca parintii isi trimit copiii la scoala pentru a pune o cruce mare si groasa pe orice implicare morala din partea lor. Las’ statul sa-i educe. Incepind cu cele mai elementare reguli de viata.

Intarzierile la prima lectie, chiar si locuind la doi pasi de scoala, obraznicia cu care copiii raspund la orice observatie, indiferenta si lipsa de ineteres fata de ceea ce se intampla in jurul lor – toate acestea sunt greselile parintilor. Cum vreti sa vorbeasca copilul, cand mama lui stie sa vorbeasca numai in doi peri? Cum vreti sa reactioneze copilul, cand parintele nu poate raspunde calm la o intrebare si e vesnic in defensiva? Sau, mai rau, in ofensiva?

Voi trece aici peste intrebarile aberante pe care le-am auzit, peste propunerele extravagante (ca sa nu le numesc altfel), cum ar fi instalarea camerelor web in veceuri, a cooler-elor de apa pe coridoarele claselor primare sau a unui monitor cu diagonala de un metru, pe care ar fi scrise activitatile din scoala in acea zi.

Sedinta s-a terminat aproape pasnic. Se mai auzeau ici-colo ecourile unor nemultumiri neinsemnate. Or, se vor gasi intotdeauna oameni care vad doar paiul din ochiul altora. Si aceea – cu jumate de gura. La un moment dat, se incepuse chiar si o cvazi-cearta intre doua mamici la tema „daca e bine sa nu sa ne recompensam copiii”.

Aceasta sedinta cu parintii,care nu prevestea mari descoperiri, m-a convins, inca o data, de un lucru esential: copiii se educa acasa. Scoala ii poate doar orienta prin viata, le poate da cunostintele pe care nu toti parintii sint in stare sa le ofere. In rest, familia ramane locul in care omul se formeaza, parintii fiind primii si cei mai importanti invatatori. Ne place sau nu. De ne este lene sau nu. Am facut un copil – ii purtam de grija. In cel mai frumos mod de care sintem in stare.

Copilul parintilor lui

Se intampla ca Ilinca sa ma bucure de dimineata. Zic „se intampla” deoarece dimineata, prin definitie, nimic nu ma poate bucura. Trezirile sunt devremi, grele, ochii de plumb, iar creierul din terci de gris.

Azi dimineata, dupa 40 de minute de dans haotic prin casa, iesind in graba pe usa, aud de la mama „nu uitati de „familia mea!” Ah, da, uitasem…Una din temele pentru acasa era si o compunere orala la tema „Familia mea”.

Cu putin entuziasm m-am asezat in taxi si ma gandeam deja ca va trebui sa ascult urmatoarele 3 minute o insiruire cuminte si seaca despre „Mama mea are 29 de ani, tata 33 de ani si bunica 52 de ani. Mama la servici scrie (asa vede Ilinca lucrurile), tata invata studentii sa vorbeasca franceza, iar bunica ma ia de la scoala”. Compunerea clasica despre familie, turuita de toti elevii claselor primare.

Ilinca, insa, a fost mai isteata. Ea a alcatuit o istorioara surrealista despre cum era singura acasa si se juca cu motanul, asteptand-o pe mama. Apoi venise verisorul ei cu bunica lui, apoi bunicul ei, dupa care aparuse si un personaj imaginar…Si tot asa…pana venise mama.

Nu-mi venea sa cred. Ilinca a iesit din tipare. A doua oara deja de cand a inceput scoala (prima data se intamplase de 1 septembrie cand a refuzat, in ruptul capului, ca bunica sa-i faca cosite cu funde). Un sentiment placut m-a invaluit. Totusi Ilinca e fiica parintilor ei.

Nu stiu care va fi reactia invatatoareai la aceasta compunere deosebita. Sper, sper, tare sper ca nu o va opri, „pune pe calea cea dreapta”, interoga, da exemplul celorlalti copii care stiu unde lucreaza mama si tata, bunica si bunicul. Nu vrea nimeni sa-i omoare aceste porniri fanteziste, ochii visatori si usoara indiferenta pentru ceea ce se spune in clasa. Sunt sigura ca fiecare copil e de ajuns de inteligent sa invete ceea de ce are el nevoie. Trebuie doar sa avem incredere in ei.

foto: The Girl Called Laura via My compass points north

Cand parintii merg in clasa intai

Dupa euforia primelor doua zile de scoala, Ilinca a trebuit sa infrunte realitatatea. La scoala se merge in fiecare zi, nu se lipseste fara motiv, se dau teme pentru acasa, mama nu face temele si dimineata oricum trebuie de mers la scoala, chiar si cu temele nefacute. Respectiv, trebuie de infruntat rusinea.

***

Ilinca descopera toate aceste realitati pas cu pas. Dimineata, cand isi da seama ca nu stie ce lectii are, la scoala, cand descopera ca invatatoarea CHIAR verifica caietele si dupa-amiaza, cand imi tipa in telefon ca ea SE JOACA si ca nu ARE TIMP sa faca temele. Apoi, seara, cand declara furioasa, ca ea maine la scoala NU MEGE, maine ea merge la gradinita. Si s-o lasam in pace!

***

Intre orele de Muay Thai, caietele in patratele, ghiozdanul mare si roz, firele mele de lana, iesirile noastre pe bicicleta, servici – m-am pierdut putin. Parca m-as duce si eu la gradinita, pe vreo luna-doua.

Dare de seama de la prima zi de scoala

Prima zi de scoala a luat sfarsit. Semnul exclamarii l-am scos cu buna stiinta. Am pasit oare cu dreptul? Nu, nu cred. Dar prefer sa cred ca stangacii sunt mai creativi si…mai norocosi.

Am intarziat chiar din prima zi. Nu aveam cu ce ne deplasa. Chisinaul in zi de sarbatoare se transforma in orasul serviciilor de taxi care nu mai functioneaza. Patruzeci de minute petrecute cu telefonul agatat de ureche. Cu nervii agatati de varful degetelor ce formau numerele inutile. La 8.05, ora limita pentru aparitia noastra la scoala, si-a intors Universul fata spre noi. Si spre serviciile de taxi.

Festivitatea de deschidere a fost fada, haotica si pli-cti-si-toare. Copiii au fost tinuti 45 de minute in picioare sa asculte despre administratia locala, despre margaritarul si argintul ce curge pe bancile scolii, despre dascalii cu suflet de aur, despre dainuirea scrisului latin si alte fraze rasuflate, scrise in graba de metodista si directoarea adjuncta, citite de un adolescent cu vocea pitigaiata sau de „nus-care-papagal-de la-directia-de-invatamant”. Apoi, a aparut Plahotniuc. Care a iesit de pe estrada cu doua buchete de flori. „Ca un artist al poporului”, cum a comentat mama.

Voi trece peste cele trei mari bocete ale zilei in interpretarea Ilincai. Primul din cauza unei aterizari nereusite in maxi-taxi, care s-a soldat cu un cucui de mai mare frumusetea. Al, doilea- nici nu mai tin minte din care cauza a fost. Al treilea- din suprasolicitare, excitare maxima si oboseala mamei. Adica a mea. Altfel cum sa fie? Trebuie doar sa ramana aceasta zi in istorie. Prin nervi, stres, oboseala, alergare si…teme pentru acasa. Pe care le face bunica la bucatarie, deoarece mama are blog si nu are timp sa taie 10 cerculete rosii si 10 cerculete verzi. (La ce oare le-o fi trebuind aceste cerculete din hartie colorata? Care mai si miroase de te ameteste).

***

In fine…Cand ma asezasem la calculator sa scriu darea de seama de la prima zi de scoala a Ilincai, nu-mi iesea din cap o imagine cu o vechime de 7 ani. Eu cu Ilinca, atasata de pieptul meu, plimbandu-ne prin Amsterdam. Avea atunci vreo 55 de centimetri. Atat cat sa incapa pe genunchii mei. O scoteam des prin oras, pentru a supravietui singuratatii si izolarii intr-un oras fascinant, dar in care am picat nepregatita. Au trecut 7 ani. Ilinca e o frumusete de fata, de 1,25 m, incapatanata, lenta, visatoare. Parca nici nu au fost acesti 7 ani. Parca alaltaieri eram acolo, la cateva mii de km. de Chisinau cu un ghem de om lipit de corpul meu. A trecut timpul. Si numai datorita Ilincai sunt in stare sa-l masor.

Am copil de scoala. Si a venit deja randul meu sa tai morcovei din carton, sa fac betiosare de socotit din chibrituri si sa rezolv temele la matematica.

foto: Ilinca e fetita cu bentita alba

Prima data la scoala. Vreun motiv de bucurie?

1,63 m, 63 kg, par cret zburlit, tricou „Sex Pistols”, blugi rasuflecati pana la glezne, desculta, 3 bratari pe mana stanga. Trei vise mari, grandioase, vechi cat lumea. Un vis mai nou. Mare si blond. Asta sunt eu. Alaturi de mine sta ea. In uniforma albastra, camasa alba, par blond zburlit, ochi albastri, desculta. Multa incapatanare, frumusete de-ti taie rasuflarea si incetineala. E Ilinca, fiica mea.

Ilinca peste 2 zile incepe scoala. Fiica mea incepe scoala! Pentru mine e un fapt ce ramane dincolo de realitate. Inca nu inteleg cum trebuie sa actionez. Sau sa reactionez. Nu i-am luat nimic din rechizite. Uniforma i-am cumparat-o in graba, la o pauza de masa. Nu-mi trece nimic prin cap. Nimic din ce i-as putea spune inainte de acest pas important in viata ei. O fi el oare important? Nu stiu…

Din amintirile mele, clasele primare au fost o corvoada, o inchisoare. In prima jumate de an m-am ales cu o gastrita. De nervi, de stres, de frica, de exigentele parinitlor. Nu vreau sa se repete si la ea istoria.

Daca e sa fiu sincera pana la capat – nu-mi pasa. Nu-mi pasa de scoala ei. Deoarece stiu ca nu e importanta. Deoarece daca eram mai isteata, mai breaza, mai curajoasa – eram demult plecata pe drumurile vietii, cu copilul subtioara, cu scoala prin corespondenta si multa, multa libertate. Acum ma pliez traditiei – copilul de 1 septembrie merge la scoala. Si mi se cere sa ma bucur, sa ma agit, sa caut cele mai dragalase creioane si caiete, sa calc hainele, sa ma gandesc la coafura si la cele trei buchete de flori pentru invatatoare, directoare si profa de dans. Iar mie nu-mi pasa.

Ar trebui sa-i spun ceva in ziua ce mare? Ca trebuie sa fie o eleva buna, sa asculte, sa se supuna, sa aduca note bune acasa? Nu cred in nimic din cele enumerate. Mi se pare o barbarie sa-ti faci copilul sa planga de la niste afurisite de note. Asa cum am plans eu din cauza matematicii si desenului linear.

Atunci ce sa-i spun? Nu stiu. Eu vreau un singur lucru: sa-i placa la scoala, sa-si faca acolo prieteni si sa nu faca gastrita din cauza invatatoarei.

PS: uniforma e made in Moldova, la Fabrica „Ionel”. E de o calitate foarte-foarte buna. si la un pret foarte rezonabil- 350 lei.

Disperare

M-am trezit cu un gust de oua clocite in gura. Dimineata, care, dupa ziua de ieri, nici nu promitea sa fie una fantastica, mi-a fost ciopartita in bucatele de un apel pe care l-am primit ieri seara. Un apel anodin ar zice cineva. Cineva care e obisnuit si care accepta realitatea noastra. Eu, insa, nu mi-am invatat inca lectia.

***

9:45 seara. Suna telefonul. Ilinca, responsabila sa raspunda la toate apelurile, imi intintde receptorul „e doamna invatatoare”…

Raspund, putin mirata de o astfel de intruziune tardiva in lumea mea, in care se coase, se impleteste, se citeste si se incearca sa se evite cele mai inspuportabile realitati moldovenesti.

-Dvs. nu ati fost la sedinta cu parintii. Erati la odihna. Pai iata, maine sa veniti la amiaza sa stam de vorba.

-….

– Si…sa aveti niste bani cu Dvs.

– Cati? – capul a inceput sa mi se invarteasca, incercand sa caute disperat raspunsul la cati bani mi-au ramas in casa si de la cine as putea imprumuta in cazul in care nu fac singura fata.

– Iiii, pentru carti vreo 250 de lei….

Ufff, capul rasufla usurat. 250 de lei am!

– …dar, mai este si taxa pentru fondul scolii, inca 900 de lei si vrem sa reparam niste banci si…mai vedem.

Am inghiti in sec. Stiam, stiam ca la noi e asa. Stiam ca va veni si ziua asta. Dar, o credeam intr-un viitor nedefinit. Indepartat. Pentru care as fi mai pregatita.

– Da, sigur voi veni maine. La 12.30. Pe maine…

Am inchis. Si in gura mi-a aparut acel gust de oua clocite. Si a fost prima data cand am regretat, pana in maduva oaselor, ca m-am intors acasa.