Copilul din casa

Ea a intrat pe usa cu o enciclopedie in franceza, o pereche de cercei noi, de un verde mediteranean, din cristale Swarowski, jocul portabil si maimuta pe care i-am daruit-o cand am intalnit-o la Aeroport, cateva tatuaje temporare, prinse cu o clama, periuta de dinti si un puzzle de 500 de piese, pe care viseaza sa-l stranga cu mamica.

Sa ai un copil in casa e deosebit. Dupa doua luni de viata in regim yuppie, timp in care a treia camera era folosita pe post de birou, de iesire pe balcon, de debara sau, pur si simplu, de spatiu gol, cu geamul mare, dezgolit, privind spre noi orfan, acest loc si-a recapatat statutul initial – camera pentru copii. Si a aparut viata. Si geamul s-a inviorat si parca a intinerit, din seara in care i-am tras perdeaua alba, ca dimineata sa-l dezgolesc din nou, pentru a-l lasa sa se spele cu razele soarelui si cu racoarea padurii.

Un copil in casa este un adevarat cataclism. Dezordine, schimbari de dispozitie, rezistenta, smiorcaiala, lacrimi, lipsa de intimitate, imposibilitate de a privi un film cap-coada, vesnice negocieri si mantre „eu sunt aici parintele, eu sunt aici parintele, eu sunt aici parintele”.

Eu demult am uitat  cum era viata dincolo de asteptarea ca „degraba ea va reveni” si de acest haos atotcuprinzator. Fara cele douazeci de mii de agrafe in cele mai neasteptate locuri. Fara pupici in cele mai nepupacioase momente. Fara surpizele despre care ai fost anuntata cu trei zile inainte. Fara mainile care te mangaie pe fata, dupa ce au mangaiat pisica, au fost bagate in gura, apoi printre degetele de la picioare. Fara serile in care si cele 5 minute sperate, planificate de „numai noi doi, iubi” sunt petrecute sub acompanierea lacrimilor ce strabat din camera vecina, intentionat scurse, amplificate, planse chiar sub usa, ca fiecare sa inteleaga ce insesnibil este. Eu – ca sunt o mama rece. O indiferenta. El – ca i-a luat mamica si e vesnic langa ea. Si o tot pupa si vorbeste cu o voce tare, groasa, asa cum nu s-a mai auzit.

Casa a capatat culori. Aer. Fluizi. Curcubeie. Mirosuri. Legume taiate mascat in supa. Cani colorate. Aranjamente florale neasteptate. Invelitori de bomboane peste tot. Cateva note noi cantate la pianul electric. Inscriptii in caietul de secrete depsre care e obligat sa cunoasca fiecare.

Si e atata fericire. Si poate e o fericire pe care o simt doar eu. O fericire mica, stralucitoare, stravezie, foarte delicata, ca un secret pastrat cu mult drag.

Eu deseori mai gandeam „dar cum ar fi fara acest uragan in casa?” Cum ar fi daca ar fi intotdeauna curat si daca as gasi lucrurile exact acolo unde le-am pus? Cum ar fi daca nu m-as impiedica de pantofii mei „de seara” undeva prin mijlcoul holului, noaptea la ora 1, in drumul meu spre „camera de relaxare”? Cum ar fi daca as putea sa nu ma grabesc sa ma odihnesc repede-repede cat e ea plecata si pot sa-mi permit sa nu fac nimic? Cum ar fi daca as avea un salariu doar pentru mine, fara sa fiu nevoita in fiecare luna sa adun, sa scad, sa numar si sa oftez de fiecare data cand descopar ca botinele ei sunt deja mici? Cum ar fi daca nu ar trebui sa ma ingrijorez, sa  sun de 5 ori pe zi „cu controlul”, sa citesc etichetele produselor in magazin, sa lupt importiva salamului si mitei din insitutiile de invatamant?

Cred ca as cauta sa-mi umplu timpul cu ceva. Cu dansuri. Ceramica. Sau pian. Mi-as popula serile cu oameni. As alerga de la un eveniment la altul. As intalni zorii undeva. Si in casa toti ar fi de acord cu parerea mea. Adica eu si pisica.

***

– Eu in locul tau as citi o carte, ii spun eu copilului plictisit.

– Mama, eu nu sunt tu.

E bine sa ai pe cineva care sa-ti aminteasca ca fiecare om e unic. Si e cu atat mai bine cand acel cineva a iesit din tine, dar e atat de diferit.

9 ani

Imagine

Exact cu 9 ani in urma am nascut. La 9:16.

Mama ar fi spus ca atunci viata mea de femeie a luat sfarsit. Eu spun ca abia atunci viata mea de femeie a inceput.

Eu cred ca am spus asta de 2365 de ori pe acest blog, dar vreau sa ma repet – nu exista nimic mai complicat decat sa cresti un copil. Si nu e vorba de bani, de timp, de posibilittai sau de alte lucruri ce pot fi masurate.

Dar, in acelasi timp, nu exista nimic mai placut, mai complet si mai provocator, decat cresterea unui copil. Intrebati-ma care au fost cele mai importante momente din ultimii mei ani de viata, iar eu va voi raspunde ca ziua in care Ilinca a facut primul pipi la oala si ziua in care ea a mers la gradinita. Si, credeti-ma, nu exagerez. Tin minte, de parca a fost ieri, cum stateam in sufrageria noastra din Istanbul, intr-o amiaza de februarie insorit si cum inima-mi canta, deoarece in dimineata ceea fata mea a fost acceptata la o gradinita „buna”. Si eu stiam deja ca am o fata mare, care de cateva zile si-a facut cunostinta cu oala, iar azi a fost acceptata in „societate”. Ea nu avea decat 1,5 ani. Eu, insa, eu percepeam deja ca pe un om matur.

Anume atunci am inteles ca omul pe care l-am adus pe lume a intrat in viata reala si ca nimic nu poate fi egalat ca importanta cu acele doua evenimente.

Cresterea unui copil este o reiventare ce dureaza o viata. Intrebari, dubii, mici crize, mari crize, neintelegeri, evenimente, intrebari. Toate ma fac sa gandesc, sa trec prin mine, sa revad, sa ma schimb, sa slefuiesc, sa insist sau sa ma opun.

Nu sunt o mama perfecta si nici nu mi-am propus vreodata sa fiu. Mi-am permis sa fiu prinsa de Ilinca in timp ce plageam si sa accept batistuta adusa in graba de ea. Imi permit sa-i spun ca „Nu stiu de ce perioada jurasica se numeste asa” sau „Nu stiu de ce luna e portocalie in luna iunie”. Si inca imi permit sa-i spun ca sunt unele seri in care vreau sa fiu singura, dar asta nu inseamna ca n-o iubesc. Imi permit uneori sa strig la ea, adusa la limita rabdarii mele de om sau de femeie. Pe urma imi cer neaparat scuze.

Eu incerc sa gandesc. Acesta ar fi secretul maternitatii mele. Sa nu fac nimic in regim automat. Si celalalt mare secret al meu este ca am acceptat ca toti suntem oameni, iar oamenii mai gresesc. Important este sa recunosti si sa lasi copilul sa vada slabiciunea ta de om.

Scrisoare Mosului

Ilinca a scris cateva zile la rand scrisoare Mosului. Ba nu se putea decide ce si-ar dori mai mult de la el, apoi nu se putea decide ce ar fi bine sa-i lase Mosul sub Pomul din Chisinau si ce sub Pomul din Cehia, unde isi petrece toate vacantele de Craciun. Apoi, si-a amintit ca a uitat de mama si bunica. Si nu se cade. A patra oara am pus-o eu sa transcrie scrisoare, deoarece arata mai mult a fituica de la o babutsa agramata, decat de la o domnisoara din clasa a doua cu 10 la evaluare la limba romana.

Ilinca se executa. Scria cu sarguinta, dar putin la vale, despre cum ea vrea role cu tot echipamentul, pisica (te rog, Mosule, de cea adevarata si, te mai rog, sa mi-o aduci la Chisinau), un set de enciclopedii (despre corpul uman, Mosule, si inca despre animale si planete), papusi-bebelusi, vazute in reclamele de la Minimax.

Eu, asa cum se cuvine si asa cum fac in fiecare an, am inghiti noduri-noduri. Spre sfarsitul scrisorii m-a intrebat ce vreau. I-am spus ca mi-as dori un set de creme (pe care le am deja). Ilinca a ramas putin buimaca. Cum? Doar un singur cadou? Da, draga mea, doar unul singur. Mama e fetita mare deja si nu cred ca Mosul ar putea sa-i aduca mai multe daruri. Desi, mama a fost cuminte anul imprejur. A lucrat. A venit seara acasa. A gatit terci dimineata. A avut grija ca tu sa ai vacante frumoase. A dormit cu tine nopti la rand, exilata pe o bucatica de pat, incolacita ca o pisica la picioarele tale. Ti-a strans hainele aruncate peste tot de la intrarea in casa pana in camera ta, trecand prin sufragerie. Ti-a certat pentru faptul ca ii raspunzi urat bunicai. Ti-a linistit atunci cand nu luai marile premii la concursurile de dans si plangeai cu lacrimi de crocodil. Ti-a dat peste gurita in momentul cand imi urcai in cap cu scara proptita tot de mine. Si te-a iubit. In fiecare zi. Printre oboseala, nervi, stres, lacrimi, durere, iubiri neimpartasite si, pur si simplu, indispozitii de femeie, care te-ar fi incuiat uneori in camera, doar sa taci si tu si s-o lasi pe mama sa planga in pace. Ca de, eu nici nu pot sa plang cum vreau, ca tu-mi aduci batiste si ma netezesti pe cap si-mi soptesti „Gata, mamica, gata…Nu plange…”

Si stii, ceea ce vreau eu, Mosul nu are. Eu as vrea sa te pot purta in brate. Asa cum o faceam pe timpuri. Asa cum puteam s-o fac acum 3 ani, chiar daca numai pentru 5 metri. Sa te ridic, tu sa-ti pui capul pe umarul meu, sa ma incolacesti cu piciorusele si eu sa te duc. Sa-mi lasi haina umeda de saliva care ti s-a prelins prin gurita deschisa. Sa-ti simt manutile pe ceafa, cum ma mai trag de par si eu sa chiui putin iritata de durerea asta. Sa te simt aproape asa cum te simteam atunci cand erai pana la genunchiul broastei.

Acum esti mare. Si degraba, posibil, vei afla ca Mosul asta exista numai din salariul mamei. Si ca, chiar daca el ar exista, eu in brate tot nu as putea sa te duc.

In rest, le am pe toate.

Kate Moss in interpretare libera

Ilinca si-a pus rochia primita de la bunicii care traiesc intr-o tara mai mare decat Moldova. E asa cum ii place: roz, cu paiete, volanase si un sir de flori din sifon, cusute de-a lungul decolteului. A incaltat o pereche de pantofi de un rosu bogat, cu un toc ce ii permitea sa se tina ferches, fara sa pateasca rusinea unei caderi monumentale.

– Ce bine ca mama nu-i poarta…se gandea ea.

O domnisoara mai are nevoie de manusi, poseta si evantai. Zis si facut. Manusile negre ale bunicai, putin uzate, prea groase pentru canicula de afara, au completat tinuta sa de „tsatsa care iese in oras”.

– Mmmm, sunt atat de eleganta, a mornait ea, in timp ce se invartea in fata oglinzii, pe care ramasese sirloaie de produs de curatat sticla, inca de la ultima sa tentativa de a o ajuta pe mama.

Poseta a fost cea mai usoara alegere. Si cum putea fi altfel, cand ai in fata o minune din lac rosu, cu o catarama aurita? Evantaiul, roz si cu paiete, a pus un punct gros, mare si stralucitor tinutei atat de minutios completate de demoazela de 7 ani.

– Mama iti place? E groaznic nu-i asa?

Ilinca si-a invatat lectia. Ea a inteles ce nu-i place mamei. Respectiv, a inteles unde e limita bunului gust. Acum, nu scapa nicio ocazie s-o socheze.

Ilinca a decis. Cand va creste mare va fi Kate Moss.

Blog

În ziua în care am decis să revin la Chisinau nici nu îmi   imaginam că, de fapt, a doua mare aventură a vieţii mele de adult incepe (prima fiind naşterea fetiţei). De deprte, Chişinăul parea ca o mamă blîndă care îşi aşteaptă smerită copiii pierduţi prin lume. Mă gîndeam ca pentru două fiinţe, care, puse cap la cap, nu fac cu mult peste 2 metri si nu cîntăresc mai mult de 75 de kg, se va găsi un loc. Loc s-a găsit! Dar, mai departe ce facem?

Mergem sau nu la grădiniţă? Şi dacă mergem, la care? Ce activităţi propune oraşul pentru copiii de vîrstă preşcolară? Şi ce facem atunci cînd găsim ceva ce-i place micuţului, dar în limba rusă (in cazul în care copilu nu vorbeşte rusa)? etc.

Capul mi se învîrtea de întrebări. La unele am răspuns, cu ajutorul forumurilor, vecinelor, rudelor, urechilor, care ascultau neruşinat conversaţia mamicelor din parc, de la cafenea si alte locuri publice. Alte întrebări îşi mai aşteaptă rîndul. Pe lîngă întrebări, au mai apărut o groază de nedumeriri, mirări şi, chiar, şocuri culturale.

Şi, în fine, am procedat cum procedează marea partea a europenilor: am creat un blog, un spaţiu virtual de conversaţii, întîlniri, schimburi de experienţă!!!