Copilul meu bilingv

Ilinca face parte din cei patru miliarde de oameni bilingvi care traiesc pe frumoasa noastra planeta. In acelasi timp, ea mai face parte si dintre copiii care sunt priviti cu admiratie de catre adulti si intrebati, cu fiecare ocazie, „Tu chiar vorbesti (in cazul ei) franceza? Hai spune ceva!” Si, evident, Ilinca nu spune nimic, deoarece un copil bilingv nu cunoaste o limba straina, asa cum o cunoastem noi, cei care am invatat-o pe parcusrul vietii, el traieste in aceasta limba si o asociaza cu un anumit mediu, cu anumiti oameni si orice tentativa de a-l face sa o demostreze, ca pe o jucarie, este negata din start.

***

Dar, sa o luam pe rand.

In familia noastra a fost clar de la bun inceput, fara niciun fel de discutii, negocieri sau alte metode de compormis, ca fiecare parinte va vorbi cu copilul in limba sa. Respectiv, eu in romana, tatal in franceza. Aceasta regula a fost cu sfintenie respectata pe parcursul anilor petrecuti impreuna. Mai mult decat atat, nicio limba din acestea doua, nu capatase statut de limba dominanta, deoarece in afara casei, Ilinca crestea in medii lingvistice total straine celor din familia sa. Astfel, prima ei interactiune mai serioasa cu societatea a avut loc la Istanbul, unde incepuse sa frecventeze gradinita si situatia devenise foarte distractiva. Ilinca vorbea cu mine romana, cu tatal- franceza, cand ramanea, insa, singura in camera ei, Ilinca trecea natural la turca. Asta pana in momentul in care ne-am mutat in Cehia, unde gradinita devenise mai serioasa, legaturile sociale mai solide, poeziile ce trebuiai invatate – mai lungi si Ilinca a adoptat ceha, continuand sa vorbeasca acasa romana si franceza. In acea perioada, bilingvismul ei era echilibrat, deoarece comunica zilnic in ambele limbi ale parintilor sai.

Bilingvism nu inseamna doar comunicarea verbala in doua limbi diferite. Bilingvismul aduce cu sine si un bagaj intreg alcauit din comunicare non-verbala, reactii, dispozitii, traditii care sunt caracteristice unei anumite culturi. Respectiv, Ilinca nu doar vorbeste franceza si romana, ea le traieste. Si asa cum vorbeste ea franceza, eu nu o voi vorbi niciodata. Din simplul motiv ca nu o am in sange, ca nu am crescut in aceasta limba si, pur si simplu, de aceea ca niciodata nu voi putea pronunta „r” asa cum se cuvine sau umfla buzlele, scotind un lung „bfff” si dand ochii peste cap. Desi incerc.

Din fericire, noi am fost sustinuti de familiile din ambele tari in demersul nostru bilingv. Desi, nu am avut de demostrat nimanui nimic, nu am avut de luptat cu lumea intreaga pentru dreptul la identitate in propria mea casa, eu eram gata (si inca mai sunt) sa-mi apar pozitiile de romanca. Pentru mine era in afara oricarei discutii, fie ea privata sau in mijloucl strazii, ca fata mea nu are nevoie de romana. De aceea ca-i o limba mai putin prestigioasa, de aceea ca ea oricum va locui mai traziu in Franta, de aceea ca un copil bilingv se dezvolta mai greu sau, culmea, de aceea ca un copil bilingv niciodata nu va sti nicio limba bine.

Un copil e produsul a doi oameni. Si daca acesti oameni fac parte din doua culturi diferite, acest copil va fi produsul a doua culturi diferite. Vor asta sau nu parintii, rudele, invatatorii sau alti maturi hiper-motivati sa invete pe oricine cum trebuie sa-si educe copiii. Parerea mea este ca nu exista nicio scuza atunci cand intr-o familie mixta copilul nu cunoaste limba si cultura unuia dintre parinti. Cata lipsa de stima de sine, cata rusine trebuie sa ai fata de propriile radacini ca sa ajungi sa negi nevoia de a-i vorbi copilului tau in propria ta limba!

Dar, sa revenim la oitile noastre…

Odata cu stabilirea noastra la Chisinau, romana a devenit limba dominanta. Acest dezechilibru, insa, este inconturnabil si necesar acum, ceea ce nu insemna ca nu va veni ziua cand balanta va inclina spre franceza, pe care Ilinca continua sa o vorbeasca cu familia sa din Franta. Si pentru a nu indeparta copilul prea mult de cultura tatalui sau, acasa privim filme si desene animate in franceza, seara se mai intampla sa-i citesc carti in franceza, uneori mai dialogam in limba lui Moliere, desi acest exercitiu nu dureaza mult – ambele pufnim in ras.

Pana la urma urmei, in viata nu exista nimic mai frumos decat posibilitatea de a te face inteles in diferite limbi. De aceea, Ilinca invata deja rusa, iar de la toamna va incepe engleza. Si chiar daca se vor trezi intr-o zi savantii britanici si vor spune ca un copil bilingv sau multilingv ramane in urma la capitolul performante academice si rata de admitere la Yale, eu voi alege sa-i daruiesc copilului meu lumea intreaga in care el se va scufunda ca intr-o piscina gonflabila, in locul unei diplome Magna cum Laude si posibilitatii de admitere cu bursa la Facultatea de Medicina.

PS: Dragi parinti, fiecare are dreptul la identitate. Nu uitati de acest detaliu simplu si rezistati!