***

O frantura din clasica discutie din fiecare seara, cand fata mea nu inceteaza sa se planga pe viata:

-Ma doare sufletul…

-…da tu stii unde e sufletul?

-Da, uite aici – si imi arata in partea dreapta a pieptului.

-Hm…de unde stii? – o intreb eu, neicrezatoare.

-Am invatat la gradinita!

***

Copiii de la gradinita X stiu deja unde salasuieste sufletul lor. Ma intreb daca aceasta cunostinta este accesibila tuturor copiilor din gradinita sau este un bonus pentru cei din grupele private…

Dumnezeu!?

Fata asta a mea are probleme cu harnicia, dinamismul, actiunea, rapiditatea, in fine, cu orice implica datul din coate si o viteza nitel mai mare decat cea a melcului (exceptii fac doar…mda, cred ca nu-mi vine in cap nicio exceptie).

Ieri, ca sa mai diversificam putin statul acasa din motive de boala, i-am propus sa ne imbracam repede si sa tragem o fuga pina la „Cefan cel Mare” (cum il numeste ea) sa vedem daca nimeni nu a furat/mutat Pomul de Craciun si daca ghirlandele sunt aprinse la timp.

Entuziasmul a durat exact pina la momentul in care i-am pus in fata o pereche de strampi si i-am dat de inteles ca ar fi bine sa se imbrace singura. La cinci ani (si jumate) nici nu poate fi altfel.

Drama a inceput. Noi avem drama imbracatului, drama mincatului, drama dormitului, drama iesitului din casa pentru a fi la timp la gradinita, drama jocurilor la calaculator. Si atunci cand se incep dramele, orice mijloc e bun pentru a o determina pe mamica (adica pe mine) sa cedeze. Santajul, insa, e cel mai prizat.

„Daca nu -mi imbraci strampii, AM SA TE SPUN LUI DUMNEZEU” asta a fost cel mai tare din cate mi-a fost dat sa aud ultimii trei ani, de cand aceasta fetita evlavioasa si cu frica de Dumnezeu s-a invatat sa vorbeasca.

Descoperiri

Pe „timpul meu” descoperirea lucrurilor esdenţiale  se făcea mai mult pe dibuite, pe furiş, pe apucate, hoţeşte. Astfel, în vara cea decisivă, înainte de a împlini 5 ani, cotrobăind cu fratele şi verişorul prin „cas’ cea mare” a bunicilor, am dat de un manual de medicină generală. Răsfoind pagină cu pagină, mai cascam gura la cum e inima, stomacul şi rinichii, cînd, ajungem la o imagine de-a dreptul halucinantă, neadevărată, greşită (!) (aşa credeam noi) : imaginea unui cap de prunc care iese din sexul mamei sale. Băieţii au bunghit ochii, intrigaţi mai mult de locul de unde ieşea capul, eu însă m-am simţit dezinformată şi păcălită. Or, din momentul în care am aflat că sunt fetiţă şi că, inevitabil, voi naşte, eram ferm convinsă că burta mamei se taie şi de acolo se scoate bebe-ul. Şi uite, se pare că există alternative…

Azi e altfel. Şi anume azi, plimbîndu-mă cu copila mea de 5 ani, am avut o discuţie de-a dreptul…anatomică. Ea ştie de ceva timp pe unde se naşte copilul, ştie că există şi cazuri care necesită o intervenţie chirurgicală, ştie că atunci cînd copilul se naşte „de acolo” curge apă. Cel mai curios este faptul că eu am participat foarte puţin la formarea acestor cunoştinţe. Acum mi-a rămas doar să sper că ea va cerceta independent întrebarea cum a ajuns copilul în burtică şi că, ulterior, voi scăpa de alcătuirea poveştilor cu „seminţa fermecată” şi, mai ales, de întrebările ingenioase, de genul „dar ce faci atunci cînd seminţa cade, cum o pui la loc” ?