Adevarul

Duminica la tara. Liviu, un baietel de-al casei, a spus ceva nazbatios.

Un vecin il intreaba cine l-a invatat sa vorbeasca asa. Baiatul, care abia implinise 3 ani, raspunse ca mama l-a invatat.

– Nu te cred, zice cel cu intrebarea.

-…

-Cine te-a invatat sa spui minciuni, Liviu?

-Tata!

-Dar ce lucreaza tata?

-Politist!

***

Copiii mint doar atunci cand vor sa scoata din cei mari o bomboana. In rest, copiii nu mint. Verificat.

Kate Moss in interpretare libera

Ilinca si-a pus rochia primita de la bunicii care traiesc intr-o tara mai mare decat Moldova. E asa cum ii place: roz, cu paiete, volanase si un sir de flori din sifon, cusute de-a lungul decolteului. A incaltat o pereche de pantofi de un rosu bogat, cu un toc ce ii permitea sa se tina ferches, fara sa pateasca rusinea unei caderi monumentale.

– Ce bine ca mama nu-i poarta…se gandea ea.

O domnisoara mai are nevoie de manusi, poseta si evantai. Zis si facut. Manusile negre ale bunicai, putin uzate, prea groase pentru canicula de afara, au completat tinuta sa de „tsatsa care iese in oras”.

– Mmmm, sunt atat de eleganta, a mornait ea, in timp ce se invartea in fata oglinzii, pe care ramasese sirloaie de produs de curatat sticla, inca de la ultima sa tentativa de a o ajuta pe mama.

Poseta a fost cea mai usoara alegere. Si cum putea fi altfel, cand ai in fata o minune din lac rosu, cu o catarama aurita? Evantaiul, roz si cu paiete, a pus un punct gros, mare si stralucitor tinutei atat de minutios completate de demoazela de 7 ani.

– Mama iti place? E groaznic nu-i asa?

Ilinca si-a invatat lectia. Ea a inteles ce nu-i place mamei. Respectiv, a inteles unde e limita bunului gust. Acum, nu scapa nicio ocazie s-o socheze.

Ilinca a decis. Cand va creste mare va fi Kate Moss.

Ajun de Pasti

Imi turnam, dimineata, apa in pahar. Ilinca a sarit ca arsa.

-Azi nu se maninca si nu se bea! Doamna Lidia (educatoarea) a spus sa le transmitem parintilor.

-Mmmm, asta de ce, ma rog?

-De aceea ca azi a murit Isus Hristos. Asa a spus Doamna Lidia…Nu manca, mama!

Rebela din mine s-a trezit. Mi-am umplut paharul, am aruncat in el o felie de lamaie, mi-am taiat fructe intr-un bol si am turnat peste ele jumate de pachet de iaurt. Ilinca a iesit din casa nedumerita. Mamica nu asculta de Doamna Lidia.

Access denied

Am trait o premiera in seara asta. Ilinca mi-a inchis usa in nas! Pentru prima data. Explicatia a fost ceva de genul: „Mama, vreau s-o sun pe Sanda. Trebuie sa vorbim ceva”.

Am ramas tintita, in fata usii, care s-a inchis ferm. Nu stiam ce sa fac: sa plang sau sa rad.

Ma bucuram. Nu puteam sa cred ca eu, un copil, care parca nu s-a schimbat deloc in ultimii 15 ani, are copil care ii inchide usa in nas. Deoarece are chestiuni importante de discutat. Asta e abia inceputul…

cafeaua de dimineata luata duminica seara

E foarte curios sa auzi interpretarea copiilor a ceea ce prind ei din discutiilor maturilor, filmelor pe care acestia le privesc sau muzicii pe care o asculta.

***

A pus laptele in cafea

A pus cafeaua in ceasca

Si cu lingurita a amestecat

A lasat cana pe masa

Fara sa-mi vorbeasca

A scos o tigara

A fumat tacut

S-a jucat cu fumul

A facut cercuri

Fara sa-mi vorbeasca

Fara sa ma priveasca.

Un fragment din piesa Paulei Seling „Cafeaua de dimineata”, pe care o ascultam de doua zile, in interpretarea Ilincai.

Iata si versiunea originala:

adevarul gol-golut(s)

Copiii chiar spun adevarul. Aseara m-am convins de asta definitiv. Adevarul pe care l-am auzit, spus intr-o maniera degajata si simpla, asa, de fapt, cum sunt pronuntate toate adevarurile, mergand pe drum, m-a facut sa rad cu pofta (nu vreau sa adaog ca m-a pus pe ganduri)
Cei mici ajung la o varsta, pe la 5-6 ani, cand pun multe intrebari despre viata, batrinete si moarte. Tin minte ca si eu am trait o dupa-amiaza de plans, cad aveam 5 ani, atunci cand am constientizat ca buneiii mei vor muri intr-o buna zi. M-am linistit numai in momentul in care fratele meu, exasperat de atitea bocete, fara motiv aparent, mi-a spus sa incetez sa plang deoarece lacrimile sunt de fapt “pipi.
Pai iata, aseara Ilinca, in drum spre casa, a inceput iar sa se lamenteze  ca nu vrea ca eu sa imbtartinesc si sa mor. Apoi a spus ca taticul ei va muri inaintea mea, deoarece e  mai mare cu cativa ani. La care eu i-am raspuns ca nimeni nu stie cand va muri si ca nu intotdeauna cei mai in varsta mor primii.  Aici, fata mea a izbucnit intr-un ras de bucurie, din celea care iti incordeaza atat de tare maxilarele incat nu te poti opri sa te gandesti cat de frumoasa si luminoasa este viata. Am ramas putin contrariata. Fata mea se bucura ca  eu as putea muri inaintea tatalui ei si ca ea ar putea ramane doar cu el. M-am oprit si,  neputandu-mi stapani zambetul, am intrebat-o de ce se bucura asa de tare de eventuala mea moarte prematura la care ea a stiut sa raspunda foarte corect (deci copiii nu sunt doar onesti, dar si smecheri) ca se bucura de faptul ca nu va ramane singura si ca va avea macar un parinte in viata care o va igriji.
Iata asa. Creste copii.