Vise cu ochii deschisi

Cate vise incap in viata unui om? Cate vise e „corect” si „decent” sa avem? Cum trebuie sa ne educam copiii pentru a le insufla increderea ca visele lor se vor implini? Care e programul unui om care se trezeste dimineata si vrea sa faca tot posibilul ca visul sau sa devina realitate?

***

Nu stiu cum s-a intamplat, nu stiu ce am facut, dar toate visele mele s-au implinit. Atentie, insa! Nu va grabiti sa ma invidiati sau sa-mi cereti sfatul, deoarece tot ce pot sa va spun este ca visele chiar se implinesc. Asa, pe neprins de veste. Si, mai itotdeuna, esti nepregatit, ba mai mult – nu esti bucuros de aceasta magie. Si numai in astfel de clipe iti dai seama ca, de fapt, ai visat cu jumatate de masura, ca visul a fost incomplet, blurat, fara detalii. Si na, Dumnezeu, soarta, Universul, ti-a dat ce-ai cerut!

***

Eram in anul IV de facultate. Ma plimbam cu prietenii undeva la intersectia Veronica Micle cu Eminescu. Atunci le-am propus un joc: sa ne imaginam unde ne vom afla peste vreo 10 ani…Fiecare a numit cate un oras, tara, sat. Eu mi-am ales Amsterdamul, fiind cu niste impresii proaspete in urma vizionarii la tv a unui reportaj despre Gay Pride-ul olandez. Peste 1,5 an ma trezesc ca ne mutam la Amsterdam. Insa, Amsterdamul pe care l-am experimentat atunci, insarcinata vizibil, tanara sotie, cu griji si numeroase frici, a fost diferit de Amsterdamul pe care as fi vrut sa-l traiesc. De Amsterdamul pe care l-am trait iarna asta.

***

Intotdeauna am vrut sa predau la Universitate. Daca n-as fi plecat, brusc,  impinsa de nebunia tineretii, in strainatate, dupa facultate m-as fi orientat spre o cariera academica combinata cu una practica. Am plecat insa, am nascut, mi-am cautat de viata. Dorinta de a preda a ramas. Cred ca nu trebuie sa adaug ca nu am facut nimic pentru a o realiza. Cand Ilinca avea 2,5 ani, s-a intamplat sa fiu invitata sa tin un curs de limba romana la Universitatea Bohemiei de Sud, care se afla in orasul in care locuiam. Deznodamantul este simplu: eram unica romanca din oras, plus ca eram in stare sa alcatuiesc un program de predare a limbii romane studentilor francofoni.

Da, am predat la Universitate. Insa, nu am predat ceea ce mi-am dorit. Visul a fost visat pe jumatate.

***

Mai am cateva exemple. La fel de graitoare. Acum ma invat sa visez „corect”, deplin, fara jumatati de masura, clar, colorat, in detalii.

Acum visez si starea pe care o voi avea atunci cand visul va deveni realitate, si gandurile pe care le voi gandi, si vorbele pe care le voi spune, si haina pe care o voi purta, si kilogramele pe care le voi avea. Visele mele au devenit un film cu multe episoade, pe care le privesc in fiecare dimineata in drum spre lucru.

***

Ah, da…acum lucrez. Si asta face parte dintr-un vis mai vechi. Care nici nu l-am vista prea mult, din neincredere si modestie. El s-a implinit.

***

Morala e simpla. Fiti atenti la ceea ce visati. Visati frumos. In culori, mirosuri, senzatii. Treziti-va dimineata cu visul in ochi. Cand sunteti im microbuzul plin, in drum spre servici si viata va pare un sir de neplaceri, visati. Invatati-va copiii ca orice isi doresc, poate deveni realitate. Invatati-i sa viseze din plin, frumos, fara jumatati de masura.

Sursa foto: graur razvan ionut

Schimbari cu soare

Cand aveam 20 de ani asteptam cu nerabdarea aniversarea de 30 de ani. Credeam ca voi avea sani mai mari, bani mai multi si ma voi simti o femeie implinita. Au trecut aproape 10 ani. Sani mai mari am. Am nascut. Bani mai multi tot am. Femeie adevarata insa nu ma simt. Si nici om matur nu ma simt. Ce am facut cei 10 ani? Am facut foarte multe lucruri. Ca intr-un final sa fiu exact asa cum am fost la 19 ani.

Cu o luna in urma mi-am zis ca cei 30 de ani trebuie sa ma prinda nu la birou. Nu enervata, obosita si suparata pe viata. Mi-am dat cateva luni pentru a schimba ceva in visul meul. Cupa 80B si cateva mii de lei nu pot alunga tristetea unui om.

Schimbarea s-a pornit mai devreme decat am prevazut. Perspectiva incasarii unui salariu relativ competitiv pentru cateva luni in plus, nu m-a putut opri. Si cum se intampla de obicei, oamneii din jurul meu m-au ajutat. Cineva a stiut sa ma critice la timp, asa incat sa nu ma pot linisti un week-end de amar ce-mi era in gura si in suflet, altcineva si-a scris invidia in ochi, asa incat am descoprit ce culoare are, al treilea om a intuit cand trebuie sa-mi vorbeasca pentru a declansa schimbarea, iar al patrulea nu a facut nimic pentru a ma opri.

Astazi sunt libera. Sau relativ libera, deoarece mai am pana a invata libertatea.

***

Totul a inceput dintr-o dorinta copilareasca de a incerca o jucarie noua. Atunci nu am vrut sa ma gandesc ca totul ar putea fi mai complicat, ca prietenii iti pot deveni straini, ca un orar flexibil este flexibil doar intr-un sens si ca diminetile pot fi atat de grele.

Acum daca as fi intrebata care este primul motiv din cauza caruia am plecat din televiziune, as raspunde „soarele”. Sau mai degraba, lipsa acestuia. Pentru mine cel mai greu a fost sa ma trezesc dimineata si sa nu vad lumina zilei. Sa ghicesc razele soarelui din sala de regie, unde geamurile sunt fumirii. Sa nu vad, sa nu simt in drum spre servici cum se trezeste orasul si parcul. Sa suport in fiecare dimineata cate un taxi neaeresiti, incalzit pana la temperatura topirii creierului, cate un sofer ursuz, care de cele mai multe ori nu cunoaste drumul si asculta, cu noaptea, in cap Radio Chanson.

***

Acum am planuri. Mici, mari. Acum imi voi incepe ziua savurand aerul diminetii.