Curajul ordinar de a vedea semnele

559262_10150927630867341_229830876_n

„Curaj ordinar” este o sintagma imprumutata de mine de la cercetatoarea si profesoara Brene Brown.

In viata nu ai nevoie decat de un vis si de curaj ordinar. Un curaj mic, de zi cu zi, care te-ar face sa iei o decizie in locul alteia. Si care te-ar impinge sa deschizi o usa care intotdeauna a fost acolo, dar pe care, din varii motive, nu ai deschis-o.

Niciodata nu mi-a lipsit acest curaj ordinar. Nici in clasa 9 cand, cu mari dificultati, am schimbat scoala. Nici in anul 5 de facultate, cand cu doua saptamani inainte de examenele de stat am lasat totul balta. Simteam ca in acel moment viata ma vrea in alta parte. Intr-un loc unde voi invata mai multe. Nu mi-a lipsit curajul nici atunci cand mi-am luat inima in dinti si am verbalizat ceea la ce ma gandisem ultimii doi ani de casnicie – eu nu mai sunt eu, eu am ramas fara aripi, tu ai ramas fara aripi, noi ne-am taiat unul altuia aripile.

Acest curaj mic a fost langa mine cand m-am aventurat in televiziune, ca reporter incepator, foarte stangace si pe alocuri chiar natanga, cu un salariu simbolic, ca peste cateva luni sa devin producatorul unei emisiuni de week-end, iar dupa alte 5 luni, producatorul emisiunii matinale. Atunci am simtit pentru prima data ce inseamna sa traiesti doar cu lucrul. Atunci, la 29 de ani, am inteles pentru prima data, foarte clar, cat este de importanta familia in viata omului. Aceasta revelatie m-a facut sa aplic alta doza de curaj si sa aleg o altfel de viata pentru mine si copilul meu. Cu bani mai putini, dar cu seri linistite si dimineti umane.

An de an imi pun la incercare cordul. An de an iau viata in piept. O fi din plictiseala, o fi din dezechilibru, o fi din alte motive pe care psihologii le vor intelege cu totul altfel. Adevarul este ca timpul trece si e mare pacat sa stam pe loc. Aceasta trecere a anilor am inceput s-o simt abia aceasta toamna, in prag de 32.

Din aceasta cauza a aparut alt motiv de curaj ordinar. Sa devin stapana timpului meu si sa  decid ce, unde, cu cine si cum fac. Sa nu mai fiu nevoita sa ma rog „frumos” pentru fiecare sfert de ora de care am nevoie pentru mine sau familia mea. Sa nu mai fiu la cheremul dispozitiei altui om. Si, in fine, sa nu mai construiesc visul altui om, in loc de a-l construi pe al meu.

Din ziua in care m-am concediat, in viata mea au inceput sa se intample o serie de lucruri frumoase. Unele sunt minuscule de tot, dar foarte placute si incurajatoare. Irina, o fosta colega si o femeie care inspira, mi-a spus ca am pasit pe o dunga alba a vietii mele.

E un semn, zic eu, putin ironic, dar parca, intrezarind, abia-abia, luminita de la capatul tunelului. Si daca sa-i credem pe toti inteleptii (trebuie sa-i credem), orice decizie din viata noastra e acompaniata de semne. Semne care duc spre luarea deciziei si semne care apar odata decizia luata, pentru a ne face sa intelegem cat de buna a fost ea.

Semnele mele sunt doar bune. Oameni, locuri, proiecte. Idei, propuneri, chiar si soarele la care nu mai speram in aceasta toamna. Si faptul ca fata mea a devenit un pic mai mare. Si mama care ma incurajeaza, desi non-verbal. Prietena cea mai buna care coace si ea proiecte comune in cuptorul sau incins. Barbatul meu care este primul barbat cu care-mi permit sa-mi impartas planurile fara frica de a fi judecata sau descurajata.

Si, asa cum era de asteptat, cel mai mult ma inspira oamenii care au aparut exact acum in campul meu magnetic pentru a-mi arata ca se poate. Mara Woman, Clever Kids sunt doar doua nume care-mi vin acum in cap si care sunt copiii a doua femei tinere care au crezut in semne.

Multumesc si voua, celor care treceti pe aici zilnic! O buna parte din reusitele mele de acum (mici sau mari) se datoreaza faptului ca cateva mii de oameni vor sa auda ce am de spus.

PS: Daca iau Oscarul, premiul Nobel, Pulitzer, Palme d’Or, promit sa scurtez discursul. Simt deja cum lumea casca :)

Despre supa si 30 de ani

In 3 saptamani implinesc 30 de ani. Candva mi-am promis ca la 30 de ani totul va fi diferit. Iar promisunile trebuie tinute. Planul de actiune e aproape gata, desi trasat cu o mana putin tremuranda.

***

Cat e de dulce viata confortabila! Cand stii ca nu trebuie sa depui niciun efort pentru a iesi din supusoara calduta in care te balacesti de ani de zile. Da, afara poate e mai frumos, soarele straluceste mai tare, iarba e mai verde, iar ploaia vine intotdeauna cand o astepti. Dar, ce conteaza ce e dincolo, cand aici e atat de moale si nu mori de foame? Si apoi, acolo cu siguranta noaptea e mai intunecata, mai lunga si mai periculoasa. Acolo sunt multi criminali, care te asteapta la un colt de strada ca sa-ti ia si ultimii banuti.

***

Dar, daca iai mult aer in piept, inchizi ochii si faci pasul CELA, iti dai seama ca noaptea din afara farfuriei tale de supa nu e mai lunga decat cea in farfuria de supa. Si, mai descopri ca ai o vedere destul de buna. Cand eram mica si imi era frica sa fac ceva, intotdeauna ma gandeam ca trebuie DOAR S-O FAC si, dupa ce actul va fi consumat, voi descoperi cu surpriza si bucurie ca sunt inca vie. Deci, imi umpleam pieptul cu aer, inchideam ochii si fortam. Odata ochii deschisi, eram atat de fericita sa descopar ca inca sunt in viata si ca, de fapt, nimic strasnic nu s-a intamplat.

Mecanismul a ramas acelasi. Doar ca domeniile in care il folosesc sunt altele. Insa, imi este inca de ajutor. Vi-l recomand.

***

Acum trisez. Cu supa din farfurie. La fel cum trisam cand eram mica. Luam farfuria cu bors si o varsam pe jumate in WC. Nu-mi placea borsul. Apoi mancam ce ramanea. Cu paine si ceapa, ca sa nu simt gustul verzii. De ceva timp am inceput sa vars si din supa mea calduta. Incetisor, sa nu observe „cei mari”. Ca acusica ma prind si imi mai adauga un polonic.

foto: Amy Rice via etsy

what dreams may come

Sa visezi nu costa bani. Faptul ca am atins o anumita varsta sau ne-am facut o familie si ne-am cumprat un apartament, sau toate odata, nu schimba nimic in pretul unui vis. Sa visam este poate ceea ce ne mai ramane atunci cand rutina ne macina pe dinauntru si pe dinafara.

Cu cativa ani in urma am inteles ca am intrat intr-un impas si ca am pierdut acea stare usoara pe care ti-o da capacitatea de a visa. Ajunsesem la un punct care ma onora cu invidia unor oameni din anturajul familiei ramase in Moldova. Eram considerata o femeie implinita. Sau, mai exact, o „moldoveanca implinita”: sot strain, copil cu pasaport UE, calatorii, impresii si, mai nou, un job la o universitate europeana. Le aveam pe toate pentru a fi destul de nefericita. Motive aparente nu erau. Uitasem doar ca atunci cand intrasem in viata, fie chiar si de mana cu tanarul meu sot, aveam doar un singur obiectiv: sa ne implinim visele. De ce nu s-a intamplat anume asa e o alta poveste.

Acum, cand sunt la distanta de 3 ani din momentul in care am decis, cu inima plina de frica si nesiguranta, ca trebuie sa-mi urmez drumul, simt ca visele au revenit in viata mea. Am inceput sa le cultiv cu pasiune, cu disciplina, de parca as avea doua servicii, in loc de unul. Nu stiu unde ma vor aduce ele, viata, insa, a devenit mai frumoasa, mai usoara, iar uneori mai clara. Datorita viselor am invatat sa stabilesc prioritati, sa spun”nu”, sa rup relatii, sa inchid o usa, pentru a putea deschide alta, sa astept si sa ma bucur pentru orice pas facut altfel. Acum stiu ca in viata nu avem nevoie de multe lucruri. Ba mai mult, din cauza lucrurilor care ne inconjoara se intampla sa nu mai vedem nimic.

Drumul e lung. Uneori anevoios. Uneori imi vine sa las totul balta, sa ma transform in femeia de care am fugit toata viata si sa nu mai caut elefanti roz. Sunt foarte multe de facut, fricile, sunt, insa, si mai multe. Faptul ca inca ma trezesc dimineata ma face sa iau decizii, sa merg, sa incerc, sa ratez. Apoi iarasi ma trezesc. Si tot asa. Pas cu pas. Pana cand visele prind viata.

Daca pasii mei ar putea inspira pe cineva as fi foarte fericita. De cand sunt singura, libera si mai saraca, m-am imbogatit. Cu experienta, curaj, credinta…si vise.

Despre vise mici si cuminti

Au trecut aproape trei zile de cand ne-am intors acasa de la mare. Au trecut aproape trei zile de cand unul din modestele mele vise s-au implinit.

***

Cu vreo 6 ani in urma, cand lumea din jurul meu abia incepea sa plece la mare prin Turcii, tare am vrut s-o duc pe mama incolo. Eu deja eram mai umblata si posibilitatea unui sejur intr-un allinclusiv nu ma incanta in mod deosebit. Ma gandeam, insa, ca mama, vacantele careia erau compuse din cateva plecari pe litoralul ucrainean, in glorioasa epoca sovietica, cu vecee „a la turca” in drum spre plaja si cu dusuri comune, care se deschideau conform unui grafic, ar gusta din plin din bucuria unui 5*.

Au trecut ani. A trebuit sa schimb diverse lucruri in viata, sa carpesc, sa mai ajustez, sa strang cureaua la nevoie, pentru a fi mai supla, dar si petru a pune la ciorap. Primavara acesta mi-am zis ca a venit momentul, ca e normal sa plecam acum toate trei in vacanta, ca sunt in stare sa acopar aceste cheltuieli si ca, de, o viata avem.

Acum, cand acest vis, aparent simplu, s-a implinit, imi zic ca, de fapt, nu e atat de imposibil si complicat sa faci ca lucrurile sa mearga. Cu multi ani in urma, nici nu-mi puteam imagina ca as fi in stare sa strang intr-un timp relativ scurt atatia bani ca sa-mi pot plimba mica familie pe alt litoral decat cel ucrainean. Am facut-o, insa, si pe asta. Incet, metodic, fara sacrificii, dar si fara focuri de artificii in clipa in care am vazut-o pe mama pe scarnciob, sub palmierul de pe malul piscinei, care era numai a noastra in fiecare dimineata.

Pionierat

Ree Drummond, este femeia care as fi daca nu as fi ceea ce sunt acum sau ceea ce visez sa fiu. Ree Drummond este cea care sta in spatele The Pioneer Woman, blogul cu cele mai delicioase fotografii, fie ele ale gogoaselor cu ciocolata sau a cailor care pasc pe pasunile Oklahomei. Un detaliu, nu lipsit de importanta, este faptul ca revista Forbes a numit-o una dintre cei mai influienti bloggeri americani, titlu cu atat mai important, cu cat in acest top au nimerit doar 3 femei.

sursa:www.midwestbooksellers.org

Ree Drummomd, pe langa talentul sau de naratoare, bucatareasa si mama a patru copii, are si talentul de a fi o femeie frumoasa, care nu a ezitat sa-si lase in dulap pantofii cu toc de 10 cm, pentru a incalta cizme de sotie de cowboy. In 12 ani de casatorie, care e mai degraba o aventura demna de filmele americane, s-a invatat sa gateasca mancaruri complicate si sa scrie despre toate peripetiile sale de oraseanca glamuroasa cazuta in plasa dragostei.

***

Imi este greu sa-mi imaginez asa o istorie de succes adaptata la realitatea moldovenesca. Desi, as fi prima care s-ar lansa intr-o astfel de aventura.

***

Trebuie sa recunosc ca visurile mele sunt impartite in doua. Unul ar fi sa ma instalez la tara si sa duc viata cea la care visam de mica, cu gospodarie, animale si piscina in fata casei. Sunt omul contrastelor. Vreau vaca, cal, grajd si piscina. Celalalt vis se intampla undeva pe Coasta de Azur, pe malul marii, mancand paste si desenand diverse accesorii.

Ree Drummond mi-a dat, insa, o idee. Ce-ar fi daca as pleca pe Coasta de Azur si, venind o data in vacanta in Moldova, in timpul unei vileagituri, intalnesc cowboy-ul pe nume Tolea, Vasea, Ion sau Colea, ma indragostesc si raman in Raciula, rn. Calarasi?  Asta ar fi o posibilitate. Slava Domnului, posibilitatile si combinatiile de posibilitati sunt infinite.

Vise cu ochii deschisi

Cate vise incap in viata unui om? Cate vise e „corect” si „decent” sa avem? Cum trebuie sa ne educam copiii pentru a le insufla increderea ca visele lor se vor implini? Care e programul unui om care se trezeste dimineata si vrea sa faca tot posibilul ca visul sau sa devina realitate?

***

Nu stiu cum s-a intamplat, nu stiu ce am facut, dar toate visele mele s-au implinit. Atentie, insa! Nu va grabiti sa ma invidiati sau sa-mi cereti sfatul, deoarece tot ce pot sa va spun este ca visele chiar se implinesc. Asa, pe neprins de veste. Si, mai itotdeuna, esti nepregatit, ba mai mult – nu esti bucuros de aceasta magie. Si numai in astfel de clipe iti dai seama ca, de fapt, ai visat cu jumatate de masura, ca visul a fost incomplet, blurat, fara detalii. Si na, Dumnezeu, soarta, Universul, ti-a dat ce-ai cerut!

***

Eram in anul IV de facultate. Ma plimbam cu prietenii undeva la intersectia Veronica Micle cu Eminescu. Atunci le-am propus un joc: sa ne imaginam unde ne vom afla peste vreo 10 ani…Fiecare a numit cate un oras, tara, sat. Eu mi-am ales Amsterdamul, fiind cu niste impresii proaspete in urma vizionarii la tv a unui reportaj despre Gay Pride-ul olandez. Peste 1,5 an ma trezesc ca ne mutam la Amsterdam. Insa, Amsterdamul pe care l-am experimentat atunci, insarcinata vizibil, tanara sotie, cu griji si numeroase frici, a fost diferit de Amsterdamul pe care as fi vrut sa-l traiesc. De Amsterdamul pe care l-am trait iarna asta.

***

Intotdeauna am vrut sa predau la Universitate. Daca n-as fi plecat, brusc,  impinsa de nebunia tineretii, in strainatate, dupa facultate m-as fi orientat spre o cariera academica combinata cu una practica. Am plecat insa, am nascut, mi-am cautat de viata. Dorinta de a preda a ramas. Cred ca nu trebuie sa adaug ca nu am facut nimic pentru a o realiza. Cand Ilinca avea 2,5 ani, s-a intamplat sa fiu invitata sa tin un curs de limba romana la Universitatea Bohemiei de Sud, care se afla in orasul in care locuiam. Deznodamantul este simplu: eram unica romanca din oras, plus ca eram in stare sa alcatuiesc un program de predare a limbii romane studentilor francofoni.

Da, am predat la Universitate. Insa, nu am predat ceea ce mi-am dorit. Visul a fost visat pe jumatate.

***

Mai am cateva exemple. La fel de graitoare. Acum ma invat sa visez „corect”, deplin, fara jumatati de masura, clar, colorat, in detalii.

Acum visez si starea pe care o voi avea atunci cand visul va deveni realitate, si gandurile pe care le voi gandi, si vorbele pe care le voi spune, si haina pe care o voi purta, si kilogramele pe care le voi avea. Visele mele au devenit un film cu multe episoade, pe care le privesc in fiecare dimineata in drum spre lucru.

***

Ah, da…acum lucrez. Si asta face parte dintr-un vis mai vechi. Care nici nu l-am vista prea mult, din neincredere si modestie. El s-a implinit.

***

Morala e simpla. Fiti atenti la ceea ce visati. Visati frumos. In culori, mirosuri, senzatii. Treziti-va dimineata cu visul in ochi. Cand sunteti im microbuzul plin, in drum spre servici si viata va pare un sir de neplaceri, visati. Invatati-va copiii ca orice isi doresc, poate deveni realitate. Invatati-i sa viseze din plin, frumos, fara jumatati de masura.

Sursa foto: graur razvan ionut