Daca ne-am activa memoria, am fi parinti mai buni

1236439_653458014678070_1383537310_n

Primavara trecuta copilul meu a fost lovit cu centura de catre invatatoarea de dans. Ea avea 8 ani, iar dansul e un obiect obligatoriu pentru o clasa cu profil coregrafic.

Marturisirea a venit seara tarziu, inainte de somn. La pachet cu frica de represalii in proria-i familie.

Copiii nostri, au fost invatati sa taca. La gradinita, la scoala, la cercurile de dupa ore, ei sunt avertizati ca ceea ce se face in clasa, acolo trebuie sa ramana.

Parintii, insa, cu consimtamantul si binecuvantarea proprie, au lasat terte persoane sa le educe copiii. Deoarece o educatoare sau o invatatoare e ca o a doua mama. Deci, ea poate trage de urechi, umili si lovi, cand e cazul.

O mama cunoscuta si-a trimis, in aceasta toamna, copilul la scoala. Primele doua luni venea sa asiste la lectii. Invatatoarea nu se sinchisea sa traga de urechi baietasii, motivand cu sfanta fraza “Mamele voastre mi-au dat voie”. Aceste minunatii pedagogice se intampla intr-o institutie privata, cu niste copii abia veniti pe bancile scolii, fata de un parinte.

Suntem un popor de-a dreptul misterios. Misterios pana la prostie. Sa-ti trimiti copilul la scoala si sa dai unda verde invatatoarei sa ti-l urecheze, e dovada unei lipse profunde de respect fata de sine si fata de omul pe care l-ai adus pe lume. Si care, de fapt, nici nu ti-a cerut-o. Ai nascut un copil ca sa il supui abuzului fizic si psihologic?

Acum vad mii de fete de parinti, care citesc aceste randuri si stramba din nas, gasind repede scuze in forul lor interior, ca ei nu sunt asa, ca ei n-au facut-o, ca erau suparati, ca nu stiau cum sa-i mai dea de cap celui mic, ca, ca, ca…

Nu intamplator am inceput acest text cu pomenirea cazului intamplat in casa noastra. Un caz fericit, as spune acum, deoarece datorita lui, cureaua facatoare de minuni a disparut de la lectia de dans. Si nu a fost copilul meu primul sfintit cu centura, eu, insa, din cate am inteles de la diriginta, am fost primul parinte care a intervenit.

Si nu lipsa de dragoste este motivul neinterventiei parintilor sau strainilor atunci cand sunt martorii unui act de violenta importiva copiiilor, ci lenea. Banala, simpla, omniprezenta lene.

Lenea de a interveni, lenea de a iesi din zona de confort, lenea de a-si asuma consecintele amestecului intr-o situatie de conflict, lenea de a face ceva, lenea de a gandi. A ridicat invatatoarea mana asupra copilului? L-a croit cu o centura sau o varga? L-a tras de urcehi? L-a bruscat? A urlat la el? Inseamna ca a meritat! Copiii astia sunt atat de obranzici uneori! Totul e clar. Pentru ce sa mai mergi la scoala sa faci zazanie?

Un alt caz reprezantativ este cel in care unui copil i s-a taiat degetul de la o mana, drept pedeapsa pentru banii furati. Executorul pedepsei a fost tatal. Un sat intreg a aplaudat acest justitiar, dandu-i dreptate si aratandu-i respect pentru felul in care si-a pus la punct copilul. Reactia noastra, a tuturor, a fost ca acesti sarmani oameni de la tara nu au de unde sti, nimeni nu i-a invatat, nimeni nu le-a aratat ca poate fi altfel. Ca un copil poate fi iubit, respectat, crescut in armonie si intelegere. Dar suntem noi, astia de la oras, cu acces la intrenet si alte bucurii ale civilizatiei, mai buni? Noi nu taiem degete copiiilor, dar le taiem din incredere, din valoare in proprii lor ochi, din dorinta de a se manifesta, de a spune, de a fi diferiti. Daca mama si tata permit unor persoane straine sa faca oameni din noi prin metode neortodoxe, atunci inseamna ca o meritam, ca nu costam nimic, ca suntem la cheremul celor maturi, iar cuvantul nostru e nimic pe langa cuvantul Alexandrei Andreevna.

Ceea ce ma mira cel mai mult, este ca am uitat cum am fost noi copii. Cum ne-a durut fiecare cuvant spus la manie, fiecare palma primita la furie, fiecare bataie pe care, cica, am meritat-o? Va mai aduceti aminte?

Nota: editorial aparut ieri pe perfecte.md

Mateo Falcone de Moldova

Eu nu inteleg de ce noi nu avem scriitori in tara asta? Din astia care sa editeze carti care ar fi traduse in zeci de limbi. Nu de alta, dar subiecte avem. Cu carul.

Stai o saptamana prin vreun sat din Moldova si te umpli de idei. Dupa Ev Mediu nu trebuie neaparat sa pleci intr-un satuc din Kurdistan, e suficient sa iei marshrutka de la Gara de Nord sau Sud sau Centrala, in orice directie, sa cobori in centrul oricarui sat, sa intri in magazinul alimentar, care e si bar prin cumul, si in 30 de minute iti vine o idee de o povestire.

Pe la 16 ani am citit povestirea „Mateo Falcone” de Prosper Merimee. Pana azi o povestesc cu orice ocazie. De azi cred ca o voi inlocui cu povestea baiatului fara un deget. Asta deja nu e literatura. Asta e viata. Ca la Moldova.

deget

foto: screenshot prime.md

Despre bataie, negociere si revolutii

Ieri in PMAN o reportera (daca era mai tanara, o numeam „reporterita”) de la televizunea noastra publica mi-a  pus microfonul in gura si m-a intrebat direct „Dvs. va bateti copilul?” Eu nu prea am avut timp sa alcatuiesc un raspuns inteligent si tot atat de direct am raspuns „Da, ii mai dau peste gura, dar asta se intampla extrem de rar”. Si chiar. Asta se intampla extrem de rar. Atat de rar, incat nici nu mai stiu cand s-a intamplat ultima data. Eu, insa, nu sunt de fier si nervii nu-mi sunt de otel si se intampla sa-mi sara nu doar capacele, ci si tot ce e sub capace. Si fata mea e rusinoasa doar in fata camerelor. In rest, e ca si toti copiii. Adica, incearca de cateva ori pe saptamana marea cu degetul. Iar in zilele cand simt ca nu mai sunt  in stare s-o infrunt si ca chemarea mea la bunul simt e perceputa ca si chemarea la revolutie adresata moldoveanului, eu explodez. Si o primeste…ursul de plus, papusa Matilda, mapa de desen, cele 500 de creioane colorate. Copilul meu numai asa se calmeaza, cand vede ca scumpele ei jucarii au de suferit.

Eu vinerea trecuta am descoperit (cam tarziu) ca e inutil sa strigi si sa explici copilului ca atunci cand vii acasa dupa o zi de lucru, destul de stresanta, nu vrei sa gasesti apartamentul cu fundul in sus si ca ai aprecia macar o bucatica de canapea libera unde ai putea sa-ti hodinesti carcasa trudita. Nu. Nu merge. Vineri scenariul a fost clasic. Doar ca dupa 5 minute de tipat, am inteles ca ma port ca o dementa si ca Ilinca oricum nu ma aude. Ea are treburi mai importnate de rezolvat. Atunci m-am calmat si i-am spus foarte clar „Ai exact 10 minute pentru a-ti strange toate jucariile, sosetele, caietele, pixurile si canile de la ceai si lapte din salon. Exact 10 minute, dupa care eu vin cu o punga mare si toate obiectele tale pe care le gasesc aici vor merge la gunoi. Inclusiv sevaletul pentru pictura de la Mos Craciun”. Si a mers. Uuuu, sa vedeti cum s-a mobilizat copilul! Cu ceasul in mana, foarte alertata. Si da, in 10 minute nu ramasese nimic din toata gospodaria ceea. Eu eram tare mandra de talentul meu de negociator!

***

Cat despre ceea ce am pus in fata camerelor in PMAN daca priviti stirile cred ca m-ati auzit. Eram tipa cu bereta si fularas in carouri portocalii.

Da, afara a fost frig si umed, batea si un vantisor care stingea lumanarile, dar se putea de supravietuit o ora. Chiar si duminica. Chiar si dimineata. Eu, bunaoara, am supravietuit. La fel si alte mame. Unde mai pui ca sunt genul de mamica care danseaza in localuri dubioase pana la 3 dimineata. Si niciodata nu se satura de somn. Dar eu stiu un lucru – daca am promis sau daca am dat attending in sfanta condica a Facebook-ului, incerc sa ma fac luntre si punte si vin. Nu vin doar in cazul in care am o adevarata cadere morala, boala sau daca am murit.

Corect, ceea ce ati citit mai sus este un act de tragere de mata pe spinare. Cu cine sa faci in tara asta revolutie?

R.I.P.

Eu nu stiu daca voi mai avea copii. Eu nu stiu ce-i pot oferi copilului pe care il am acum, in afara de dragoste, intelegere si atentie. Desi, unoeri la capitolul atentie se intampla sa schiopatez. Eu, insa, stiu ca cel mai de pret lucru eu deja i l-am oferit. Copilul meu are pasaport rosu inchis. Si nu e pasaport romanesc. E pasaport francez. Copilul meu este salvat. Si, credeti-ma, acesta este un motiv in plus pentru a dormi linistit noaptea.

Eu imi voi permite sa fiu foarte patetica si sa recunsoc ca da, eu ma intreb cum fac ceilalti parinti pentru a fi cu moralul cat de cat deasupra lui zero absolut? Care nu au rude prin sistemul nostru medical, care nu au mii de euro pentru diverse tratamente, care nu au pasapoarte colorate in culorile curcubeului european? Dar ce fac parintii din raioane, care pe langa lipsa celor enumerate mai sus, nu au nici acces la informatie? Cum, doamne, se decid sa faca copii? De unde atata curaj? (Nu ma intreb, insa, cum de se decid cei care nu ies din sip, pentru ei totul e o intamlare neplacuta.)

Eu mai vreau copii. Dar eu nu sunt sigura ca voi fi in stare sa le ofer si lor ceea ce i-am oferit primului meu copil. Si nici nu ma pot impaca cu gandul ca unul din ei va avea mai multe sanse, de ordin obiectiv, sa fie fericit.

Iarna asta miroase a moarte. Mor oameni dragi, mor bucati de inima si bucati din noi, mor copii nevinovati. Unele morti sunt decise sus, altele au survenit in urma unor leziuni sufletesti grave, insa cele mai tragice morti sunt mortile copiilor asasinati de sistem.

Eu nu stiu ce mai trebuie sa se intample in Moldova ca noi sa ne trezim si sa luam o atitudine. Asta cum ar fi nu doar sa deschzi ochii dimineata si sa casti, dar sa si cobori din pat si sa dai cu apa rece pe fata. Eu acum optez pentru orice fel de atitudine. Patetica, tragico-comica, cu falosuri in fata Guvernului si Parlamentului, cu aruncat de oua bahlite in mai-marii acestei tari de tinichea, cu propovaduirea dragostei universale, cu sex in grup in fata delegatiei vreunui demnitar european cu gandul la beciurile noastre, cu texte pe bloguri si  statusuri pe Facebook-uri, cu Maia Laguta si Mark Tkaciuk. Mie mi-i in cot de apartenenta lor politica.

Eu mai vreau copii. Eu pot sa-i vreau de la un moldovean. Eu pot sa mai vreau sa ma mut la Donduseni cu copiii mei si cu moldoveanul meu fara pasaport european si mii de euro intr-o banca care nu va falimenta niciodata. Eu vreau sa traiesc acolo unde-mi place, dar nu la doi pasi de Spitalul de Urgenta, in caz ca…