Inainte de sfarsitul lumii, eu vreau ca tu sa stii…

Eu daca as putea as fugi pana la tine si ti-as spune ca nimic nu conteaza. Nici chiar cuvintele pe care ti le-am spus azi. Si te-as apuca de mana. Si as vrea sa nu-ti aud vocea. Azi as vrea ca tu sa taci. Pentru cateva clipe. Si sa intelegi ca eu nu te judec. Si chiar daca am facut-o, fara sa-mi dau seama, a fost mai mult o reactie de aparare. Si ca noi oamenii suntem atat de slabi si atat de singuri. Si ca in fiecare zi ne inventam cate o viata noua, de aceea ca nu mai putem suporta ceea ce se intampla. In noi. Si langa noi. Si ti-as mai spune ca nu exista corect si incorect. Si ca fiecare isi incearca propriile limite asa cum il duce capul.

Si nu sunt eu mai buna. Nici mai desteapta. Nici mai puternica. Si ca daca se intampla sa accept un om in viata mea – o fac la pachet. Cu toate nebunia lui. Cu toate adictiile, slabiciunile si ratarile lui.

***

Cica peste o luna e sfarsitul lumii. Eu m-am gandit ca ar fi frumos sa lasam totul la o parte si sa traim. Sa cheltuim toti banii care ne-au mai ramas prin ciorapi, sub saltele si intre carti. Sa fim mai putin destepti. Sa iubim. Sa nu facem planuri. Si sa dormim acolo unde ne-a prins noaptea.

Post-factum

Eu mi-am pus azi cea mai frumoasa rochie. Una care are doar un singur nasture.

***

Dimineata a fost cu gust de ceata, amestecata cu ramasite de la cafeaua de aseara si celor 400 de cuvinte pe care le folosim zilnic. Eu le-am folosit pe toate intr-o singura noapte. Desi, nu, daca ma gandesc mai bine au fost doar 380. Au lipsit cele mai importante.

Eu asa si nu m-am invatat sa vorbesc. Si in orice minut in care spun cu un cuvant mai mult decat as face-o de obicei, simt cum se apropie o masina imaginara cu 180 km/ora, se atinge de picioarele mele si ma arunca in sus. Su eu zbor. Si nu inteleg ce se intampla. Si mi-e ciuda pe mine ca nu am fost atenta cum traversez. Ca nu m-am uitat la semafor. Ca iarasi am fost o cascata.

***

Viata e cel mai tare drog. Eu devin dependenta.

Vreau ca azi sa fie luni

Am fost zilele astea la tara. A trecut exact un an de la ultima mea vizita. Un an de viata, care de aici de unde sunt acum, in fata calculatorului, pare atat de mult. Dar, un an trece atat de repede.  Am simtit aceasta trecere pe pielea mea. Literalmente. Sau, mai degraba, nu am simtit-o…Unde e acel an? Da, am fost in colo si incoace, am decolat si aterizat de cateva ori, mi-am invins vreo doua frici, am trimis-o pe Ilinca la scoala, am cunoscut oameni formidabili, m-am detasat de alti oameni mai putin formidabili…Dar…unde e anul? Cele 365 de zile? Unde? Cine le-a vazut? Cine le-a pipait?

Stateam duminica pe aceeasi prispa de acum un an, cu aproape aceaasi lungime de par, cu aproape aceleasi vise si frici si ma gandeam ca e stranie, totusi, viata noastra. Stranie, nu in cel mai bun sens. Stranie in sensul ca avem un milion de posibilitati (a se citi „posibilitati infinite”), iar noi alegem sa stam nemiscati pe loc, in bataia vantului si, cu ceva noroc, sa contsientizam, sa simtim pe pielea noastra, cum a trecut „inca un an”.

Nu cumva azi e luni? Ca daca e luni, pot incepe o viata noua. Asa, ca la oameni, de la o luni…

Inceputul inceputului

Vreau sa calatoresc. Acestea sunt cele trei cuvinte ale mele, pe care sunt gata sa le rostesc la orice ora de zi sau noapte. Si, cum, de obicei, se intampla in viata noastra cea de toate zilele, gasesc o mie de motive sa aman. Viata, insa, nu amana. Ea trece, incet, dar sigur, lasandu-ne perplecsi la gandul „da unde eram eu atunci…”

Sa calatoresti nu este greu. Mi-au demonstrat-o cativa zeci de oameni pe care i-am intalnit in drumul lor imprejurul lumii. Nu este greu in sensul in care intelegem noi greul. Ai nevoie doar de un rucsac bunisor, incaltaminte comoda, ceva bani si o minte deschisa pentru a invata cateva cuvinte esentiala in orice limba. Cel mai important, insa – ai nevoie de determinare. Forta care iti va misca picioarele in ziua in care vei decide „Gata. Plec.”

***

Sunt in proces sa-mi cultiv aceasta determinare. Si nu m-am apucat sa inventez din nou bicicleta. Merg pe urmele celor care au facut-o deja, avand inspiratia sa se imparta cu cei care mai stau pe ganduri.

***

Nu stiu cand anume voi incepe. Mi-am stabilit, insa, data la care trebuie sa stiu incotro o voi apuca in prima zi a drumetiilor mele. 30 de ani mi se pare varsta potrivita pentru a schimba nitel cursul vietii. Nu stiu nici unde anume voi incepe. Cu siguranta, insa, voi avea pamantul sub picioare, inima in gura si capul in nori.

foto: boooooom!

la revedere, buna seara, te iubesc

Cand ma pregateam sa ies dimineata din casa, toti dormeau. Ilinca, simtind ca prin vis, existenta unei vieti langa ea, s-a ridicat pe pat si m-a chemat, cu o voce ca de om beat de somn. Am intrat in camera, am cuprins-o si am sarutat-o. Era atat de calduta, moale, dulce si cuminte. De parca nici n-a fost seara de ieri, in care mi-am irosit toata puterea de convingere si apoi nervii, pentru a o calma.

***

De ceva timp, poate din clipa in care am devenit o componenta esentiala a unei familii, am inteles, am decis, mi-am promis (ar merge oricare din aceste verbe) sa ies din casa si sa intru in ea frumos. Cu zambet pe fata, cu dragoste, cu saruturi si strangere in brate.

In famila mea a fost altfel. Poate e de vina viata in infloritoarea Uniune, unde toata lumea trebuia sa fie nemultamita. Sau doar femeile adoptau astfel de pozitie? La noi se iesea din casa pe furis, cu un scurt mornait sub nas, care putea fi interpretat ca „la revedere”. Seara se intra cu frica in san (pentru copii) sau nemultumire in privire si glas (pentru maturi). Intotdeauna ceva era gresit, nefacut la timp, ratat. Si ce conteaza ca asteptai cu sufletul la gura venirea celor mari sa le povestesti ceva nemaipomenit de (ne)important? Entuziasmul si voia buna nu erau o chestiune de familie.

***

La mine trebuie sa fie altfel. La mine este altfel. Acum nu mai pot sa-mi reeduc mama (care, de altfel, este o femeie nemaipomenita) si la micile remarci pe care le face cand intra in casa sau cand eu intru, incerc sa zambesc si sa le las pe langa ureche. Un „buna seara, cum ti-a fost ziua” sunt din domeniul paranormalului. Sa vorbesti frumos, sa fii simpatica e atat de greu. Si apoi viata e un sir de nereusite, de ca ai zambi ca o imbecila?

O prind pe Ilinca uneori ca se molipseste de neghiobia din jurul ei. Din trecutul mai putin glorios al familiei, din badarania gradinitei, unde parintii neaparat trebuie sa tipe la copii cat ii asteapta in vestiar, dins strada si din microbuze. Prin simplul fapt ca atunci cand ne intalnim seara si o intreb cum i-a fost ziua, ce lucruri frumoase a facut, cu cine s-a jucat si cine a fost dragut cu ea, incerc sa-i dezvolt gustul gesturilor frumoase, cuvintelor luminoase si privirii deschise. Asa ea va intelege ca indiferent de ce nazbatie a facut ziua, indiferent de ce nereusita a avut, acasa ea va fi intalnita cu dragoste.

***

Am si o explicatie mai filosofica a gesturilor si cuvintelor frumoase facute si rostite la despartirea sau regasirea zilnica cu cei dragi. Niciodata nu stii cand va veni clipa ceea in care nu vei mai exista. Cat de frumos, insa, e sa lasi o amintirea luminoasa celor care ti-au fots alaturi. Sau, cum a spus Steve Jobs (o fraza pe care el ar fi auzit-o in tinerete) „traieste fiecare zi de parca ar fi ultima, intr-o zi cu siguranta vei avea dreptate”.

foto: eu

Retete pentru fericire

Stateam saptamana trecuta in baie, cu periuta de dinti in gura si, nu stiu cum, nu stiu de unde, m-a pocnit in cap adevarul despre viata. Banal. Vehiculat. Neglijat. Totul e trecator, fragil, efemer. Ca nu stiu daca voi mai exista la toamna. Chiar daca planific sa-mi cumpar o masina de cusut si sa plec pentru o saptamana in Italia.

M-am intrsitat. Mi s-a facut rau chiar. Eram ametita, ca dupa o palma de barbat zdravan. Am trait ca hipnotizata cateva zile. Derutata.

***

Acum invat sa ma trezesc in fiecare dimineata si sa-mi promit sa traiesc ziua frumos, deoarece…cine stie?

Acum, dimineata imi pieptan parul si, odata cu el, creierul. De ganduri urate, de griji inutile, de amintiri si regrete obositoare. Incerc sa reprim asteptarile nemotivate, incerc sa fac fiecare pas constient, cu daruire si incredere. Si trebuie sa recunosc ca e greu. E greu sa nu ma lamentez intr-una, sa nu aman, sa nu fiu morocanoasa, certareata, sa nu-mi supar copilul care, uneori, uita de orice masura.

Transformarea fiecarei clipe in ceva frumos si pozitiv cere o munca enorma. Si e paradoxal. E paradoxal, ca noua, oamenilor, ne este mai usor sa fim in dusuri rele, nemultumiti, lenosi, lasatori, nefericiti. E paradoxal de cat efort e nevoie pentru a gasi in orice moment din viata bucuria de trai. Si asta e cea mai grea munca pe eu am facut-o vreodata.

***

Pentru a va inspira sa nu amanati totul pentru mai tarziu, sa intelegeti ca nimic nu e mai real decat clipa in care va aflati si ca orice alta clipa nu e decat un gand, copiez aici un text dintr-o cartulie „Retete pentru fericire” de Ken Keys, Jr. si Penny Keys (venita prin posta de la un om special).

Nu ai decat momentul de acum. Ziua de ieri aduna doar praf in filele creierului tau. Iar ziua de maine nu este decat un gand. Nu va fi nicodata „maine”! Cand vine „maine” ea va fi mereu „acum”. De aceea, momentul de acum este „etern”. Nu renunta la fericirea momentului de acum, gandindu-te ca totul va fi mai bine maine. Nu a fost si nu va fi. Acum este! Acum este tot ceea ce ai avut vreodata. Fericirea amanata poate fi fericirea pierduta.

PS: fotografiile le-am facut azi dimineata, floriele le-am cules in drum spre lucru (un buchetel de mai mare dragul).

Vise cu ochii deschisi

Cate vise incap in viata unui om? Cate vise e „corect” si „decent” sa avem? Cum trebuie sa ne educam copiii pentru a le insufla increderea ca visele lor se vor implini? Care e programul unui om care se trezeste dimineata si vrea sa faca tot posibilul ca visul sau sa devina realitate?

***

Nu stiu cum s-a intamplat, nu stiu ce am facut, dar toate visele mele s-au implinit. Atentie, insa! Nu va grabiti sa ma invidiati sau sa-mi cereti sfatul, deoarece tot ce pot sa va spun este ca visele chiar se implinesc. Asa, pe neprins de veste. Si, mai itotdeuna, esti nepregatit, ba mai mult – nu esti bucuros de aceasta magie. Si numai in astfel de clipe iti dai seama ca, de fapt, ai visat cu jumatate de masura, ca visul a fost incomplet, blurat, fara detalii. Si na, Dumnezeu, soarta, Universul, ti-a dat ce-ai cerut!

***

Eram in anul IV de facultate. Ma plimbam cu prietenii undeva la intersectia Veronica Micle cu Eminescu. Atunci le-am propus un joc: sa ne imaginam unde ne vom afla peste vreo 10 ani…Fiecare a numit cate un oras, tara, sat. Eu mi-am ales Amsterdamul, fiind cu niste impresii proaspete in urma vizionarii la tv a unui reportaj despre Gay Pride-ul olandez. Peste 1,5 an ma trezesc ca ne mutam la Amsterdam. Insa, Amsterdamul pe care l-am experimentat atunci, insarcinata vizibil, tanara sotie, cu griji si numeroase frici, a fost diferit de Amsterdamul pe care as fi vrut sa-l traiesc. De Amsterdamul pe care l-am trait iarna asta.

***

Intotdeauna am vrut sa predau la Universitate. Daca n-as fi plecat, brusc,  impinsa de nebunia tineretii, in strainatate, dupa facultate m-as fi orientat spre o cariera academica combinata cu una practica. Am plecat insa, am nascut, mi-am cautat de viata. Dorinta de a preda a ramas. Cred ca nu trebuie sa adaug ca nu am facut nimic pentru a o realiza. Cand Ilinca avea 2,5 ani, s-a intamplat sa fiu invitata sa tin un curs de limba romana la Universitatea Bohemiei de Sud, care se afla in orasul in care locuiam. Deznodamantul este simplu: eram unica romanca din oras, plus ca eram in stare sa alcatuiesc un program de predare a limbii romane studentilor francofoni.

Da, am predat la Universitate. Insa, nu am predat ceea ce mi-am dorit. Visul a fost visat pe jumatate.

***

Mai am cateva exemple. La fel de graitoare. Acum ma invat sa visez „corect”, deplin, fara jumatati de masura, clar, colorat, in detalii.

Acum visez si starea pe care o voi avea atunci cand visul va deveni realitate, si gandurile pe care le voi gandi, si vorbele pe care le voi spune, si haina pe care o voi purta, si kilogramele pe care le voi avea. Visele mele au devenit un film cu multe episoade, pe care le privesc in fiecare dimineata in drum spre lucru.

***

Ah, da…acum lucrez. Si asta face parte dintr-un vis mai vechi. Care nici nu l-am vista prea mult, din neincredere si modestie. El s-a implinit.

***

Morala e simpla. Fiti atenti la ceea ce visati. Visati frumos. In culori, mirosuri, senzatii. Treziti-va dimineata cu visul in ochi. Cand sunteti im microbuzul plin, in drum spre servici si viata va pare un sir de neplaceri, visati. Invatati-va copiii ca orice isi doresc, poate deveni realitate. Invatati-i sa viseze din plin, frumos, fara jumatati de masura.

Sursa foto: graur razvan ionut