De nepretuit. Strategie de time management.

Momentele cand necunoscutii iti ofera mana sau vorba lor sunt de nepretuit. Cum sunt de nepretuit si clipele in care ti se permite sa fii slaba, proasta si neputincioasa.

Diminetile, in care taxatoarea din troleibuz, cu care circuli deja al treilea an, iti zambeste, te saluta si te intreaba daca v-ati mutat, de aceea ca a observat ca urcati la alta statie, sunt de nepretuit. Asa cum sunt de nepretuit si cuvintele unui necunoscut care iti scrie ca te-a vazut pe strada si ca in realitate arati mai bine decat pe o poza photoshopata plus un machiaj profesionist.

Serile, cand stai la statie si iti astepti copilul, care sta dupa-amiezile la bunica, vorbind la telefon cu cea mai buna prietena, asteptand impacata ploaia, sunt de nepretuit. La fel ca si cei patru ardei umpluti, calzi, gasiti in ghiozdanul copilului. Bunica a avut grija.

Noptile, cand te gandeai ca gata, de aceasta data a fost ultima data. Am fost prea nedreapta, a fost prea dur… si cele doua maini se gasesc. Maini prinse de corpuri separate. Noptile cand inchizi ochii si intelegi ca inca nu, inca mai sunteti, inca mai puteti, inca este cineva care sa respire domol la o intinsatura de cot. De nepretuit.

Deocamdata, nu am gasit o alta metoda de a tine pas cu aceasta viata haotica si stresanta, decat prin a ma bucura de aceste micutisme de nepretuit. Or, aceasta este strategia mea de time management pe termen lung, adoptata in aceste vremuri de rastriste.

Astfel de zile ne sunt date pentru a intelege cat e de important sa ne inconjuram de oamenii potriviti.

Nu

Cel mai mult ma mira in aceasta tara incapacitatea oamenilor de a spune „nu”.

„Nu, nu vreau.”

„Nu, merci.”

„Nu acum, altadata.”

„Nu, nu ma intereseaza.”

De ce oameni maturi, cu o experienta de viata in spate, cu copii de crescut si parinti de ajutat, oameni care au construit case, oameni care administreaza afaceri, fie ele si mici, oameni care, cu siguranta, au o opinie despre orice,  chiar si imprumutata, nu pot spune „NU”?

Sunt doar doua litere. N si U. Pronuntate dintr-o rasuflare fac „NU”.

Pana la urma urmei, antrenati-va seara de seara in fata oglinzii si cu siguranta va veni ziua cand veti simti ca sunteti gata sa duceti povara unui „nu”.

„Nu, bani pentru o noua cumparatura inutila pentru clasa nu dau”.

„Nu, 500 de lei pentru matineul de sfarsit de an de la mine nu veti vedea”.

„Nu, copilul meu nu trebuie batut.”

„Nu, dvs. nu aveti dreptate.”

„Nu, eu nu sunt de acord cu aceasta decizie.”

„Nu, eu nu ma voi supune acestei reguli inventate de dvs.”

De ce toti acesti oameni, care cresc alti oameni, nu-si pot asuma responsabilitatea unui „nu”? De ce toti mormaie pe sub mustati, discuta pe la colturi, se indigneaza la bucatarie, dar nimeni nu spune „Nu, doamna invatatoare/educatoare/directoare/doctor, eu cred ca dvs. nu aveti dreptate. Eu cred ca dvs. exagerati. Eu nu voi da bani”?!

La datorie

Parintii mei au un cuplu de prieteni „de familie” care au obiceiul sa vina in vizita fara sa anunte. Fie vara, fie iarna, fie duminica dimineata, vineri seara, miercuri la amiaza, ei sunt siguri ca prezenta lor pe pragul casei noastre este exact ceea ce visam noi in acel moment.

Mama, luata prin surprindere de cateva ori (una din aceste ori fiind duminica la ora 10, cand tot tribul nostru poarta inca pijamale), le-a facut observatie. Oamenii, insa nu au priceput. Si au continuat sa vina. Mama, ca o adevarata amfitrioana, educata in cele mai dulci traditii ale ospitalitatii, afisa un zambet intins pe fata, ii aseza la masa, facea repede ceva de ale gurii, ii intretinea cu conversatii inetresante, pana acestia, necunoscand nici masura, nici rusinea, se ridicau si plecau acasa, iar noi ramaneam cu buza umflata. Ziua trecea in zadar, nimic din cele planificate nu se facea, in plus, toti se alegeau cu o groaza de nervi de pe urma acestor nepoftiti.

Aceste vizite au durat pana in ziua in care eu i-am interzis sa deschida usa. Literalmente am stat in fata usii si am spus ca nimeni nu se apropie pana aceste personaje nu ies din bloc si nu pleaca in treaba lor.

Lectia pe care am invatat-o de-a lungul anilor este sa nu permit oamenilor sa intre nepoftiti in viata mea, sa-mi acapareze spatiul intim, sa-mi respire oxigenul si sa-mi polueze auzul.

Mama a fost la inceput putin contrariata si socata. Dar nu putem sa nu le deschidem! Trebuie sa le deschidem daca au venit, cum asa? Ce-o sa zica?

De ce trebuie? Cine a spus ca trebuie sa deschizi usa unor neinvitati? Cine, daca nu tu, face regulile in propria casa si, respectiv, in propria viata? Tu decizi cine, cand si cum iti calca pragul. Iar in clipa in care ai decis ca nu vrei sa vezi pe nimeni, nu lasi pe nimeni sa intre.

Eu am fost intodeauna depasita de simtul datoriei practicat de moldoveni. Un simt de-a dreptul hipertrofiat si totalmente nelalocul lui. Datoria ospitalitatii, datoria socializarii, datoria respectarii traditiilor, datoria consultarii cu rudele, datoria plierii in fata celor mai puternici, datoria fricii de gura lumii, datoria cuplatului cu prespective si datoria muritului la timp.

Simtul datoriei ne-a fost dezvoltat si cultivat pentru a ne inrobi. Pentru a face din noi oameni lenesi, ignoranti, care nu pot si nu au nevoie sa gandeasca si care isi acopera goliciunea  spirituala cu bucata de postav, nu de cea mai inalta calitate, care se numeste datorie. Or, de cate ori faci asa cum crezi ca e mai bine pentru tine, se gasesc legiuni care sa-ti sara in cap. Ei stiu cum e mai bine. Ei stiu ce de datoria ta.

Culmea e ca acest simt al datoriei moldovenesti este distorsionat, rasucit ca o rama pe asfalt. E de datoria ta sa faci nunta cu alai, insa nu este de datoria ta sa-ti stringi gunoiul dupa picnicul din parc; e de datoria ta sa dai bani educatorilor sau invatatorilor copiilor tai, dar nu e de datoria ta sa intervii cand la acestia se striga sau se ridica mana; e de datoria ta sa-ti serbezi ziua de nastere la birou, insa nu este de datoria ta sa spui „nu” sefului care abuzeaza de timpul si bunavointa ta; e de datoria ta sa lasi sa-ti intre in casa niste intrusi, nu este, insa de datoria ta sa te saluti cu vecinii; e de datoria ta sa ai 99 de cumetri, insa nu este de datoria ta sa stai langa copilul tau atunci cand pleci „laitalea”; e de datoria ta sa mergi la nunta lui Cutarica, dar nu e de datoria ta sa ajuti o familie nevoiasa; e de datoria ta sa bagi medicului bani in buzunar, nu este, insa de datoria ta sa-i ceri sa te informze despre tratament. Si aceste exemple pot continua la nesfarsit, noroc ca avem o tara cu o fauna bogata.

Va propun un exercitiu. Numarati in gand sau cu ajutorul unei liste scrise pe o foaie cate din activitatile voastre zilnice sunt din registrul acestei datorii sacro-sfinte made in Moldova. Apoi, incetati sa le mai practicati. Pur si simplu.

Sa ai dubii, sa te intrebi, sa gandesti, sa decizi sa faci asa cum crezi tu ca e mai bine – e greu. Toate aceste actiuni necesita efort. Orice miscare a mea indreptata importiva datoriei e insotita de dureri de cap. Orice vorba spusa, cuvant scris care contravin sfantului si misteriosului trebuie moldovenesc ma costa scump. Eu platesc cu nervii mei, linistea mea, relatiile cu unii oameni, iar in unele cazuri – cu confortul de moment al copilului sau parintilor mei. Acestea sunt, insa, niste investitii. Ceea ce doare pe moment, va bucura peste un timp.

O usa nedeschisa la timpul potrivit, sunt zeci de seri si dimineti salvate pentru familie. O discutie neplacuta cu un invatator inseamna o mana de copii care nu vor mai fi batuti cu centura. Un „nu” spus ferm sefului abuziv inseamna respect capatat fata de sine. O nunta, organizata asa cum crede cuplul de cuviinta, aduce o apropiere mai mare si o luna de miere mai frumoasa. Un divort la timpul portivit, este un viitor mai bun pentru copiii care sufera in camera lor, in timp ce parintii se cearta.

Eu adorm seara cu capul patrat. De cele mai multe ori. Asta, insa a fost decizia mea. Sa fac asa cum cred eu de cuviinta, deoarece numai eu stiu ce e de datoria mea.

Detalii

The devil is in the detail… the hapiness too.

Eu am dormit foarte putin. De vina sunt tantarii. Si doi oameni dragi…cu draci. Si…fie, o sticla de Martini.

Dar nu despre alcool era aceasta postare, ci despre fericire.

Fericirea sta ascunsa in ochii prietenei care s-a eliberat de o povara.

Fericirea mai sta in cele cateva randuri, scrise de cealalta prietena, pline de emotii si dragoste. Ea pleaca acolo unde demult isi dorea sa plece. Iar eu ma bucur pentru ea. Foarte mult si foarte sincer.

Fericirea sta in cuvintele Ilincai care mi-a sunat de la tara sa-mi spuna ca are o problema. Balega de vaca. Ea se teme ca ar putea calca intr-o balega de vaca.

Fericirea e ascunsa in valiza din hol in care am adunat cateva obiecte esentiale din zestrea mea. Plus un tol tesut din lana, cu fire colorate, pe care mi l-a dat tata duminica. Noi ne mutam la o adresa noua. Intr-o componenta noua. Acum ma gandesc unde sa pun tolul. Si, credeti-ma, aceasta este intrebarea esentiala vietii mele in acest moment.

Aurora Liiceanu foloseste un cuvant – „micutisme”, preluat de la Constantin Noica. Si mie mi-ar place sa-l folosesc aici pentru a concluziona – daca fericirea e alcatuita din micutisme, atunci eu sunt de acord sa traiesc o viata micuta.

Latest news. Despre nimic si despre toate odata

Greseste omul care crede ca daca ii cumpara copilului ceea ce el tare isi doreste, acesta se va linisti. Nimic mai fals. Dupa cumparare vor urma N zile de calvar pentru parinte. Procesul este clasic – obiectul cu pricina este peste tot in casa, seara copilul nu vrea sa se culce de aceea ca nu poate adormi fara obiectul cu pricina, afara trebuie de iesit neaparat cu obiectul cu pricina, de aceea ca toata lumea trebuie sa fie la curent, iar daca vine cineva in vizita, copilul va acapara doua treimi din timp, demostrand obiectul cu pricina, aceasta in cazul in care oaspetele nu s-a impiedicat de el chiar la intrarea in casa.

La noi asa a fost cu bicicleta, cu sania, cu tabla de sah, cu tabla de scris, acum si cu rolele. Oh My God, daca stiam, il impuscam pe Mos Craciun in momentul in care i-a bagat suma de bani in plic pentru procurarea lor!

***

Ultima mea tortura (rolele sunt penultima) este masajul subacval de la 8 dimineata. Nimic nu aduce la viata mai bine decat un jet de apa puternic indreptat spre grasimea pastrata cu atata dragoste si duiosie imprejurul coapselor. Recomand din suflet.

***

Pentru o viata sanatoasa, pentru un tonus muscular de invidiat si pentru o mai buna elasticitate a uterului, gasiti-va un amant cu familie. Sfatul cu care mi-am inceput eu saptamana.

Eu suport foarte greu diminetile, capul meu incepe sa functioneze abia pe la ora 10, din aceasta cauza nu am gasit nicio replica frumoasa cu care as fi putut incheia discutia „constructiva” cu doamna medic (ne-ginecolog) care credea ca mi-a vandut cel mai bun pont din toata viata mea.

(Cu ce valori traiesc oare femeile trecute de o anumita varsta? Sau asta eu sunt o retardata?)

***

In ultimile zile am propus catorva persoane sa organizeze niste evenimente la care tare mi-ar place sa fiu prezenta. Acum stau si ma gandesc destul de serios – poate sa deschid vreo agentie de ajutat la aducerea la viata a ideilor? Eu nu vreau doar sa asist, vreau si sa ma implic.

***

Nu ma invitati nicaieri seara :) Eu seara alerg. Deja de cateva zile. Si imi place atat de mult, incat renunt la multe alte lucruri din agenda. De exemplu la o bere, la o invitatie din partea unui post tv intr-o emisiune, la un eveniment cultural. Eu alerg. Azi fac 8 cercuri. In fiecare zi cu un cerc mai mult. Apropo, daca incaltamintea e buna, alergatul se transforma intr-un zbor de fluturas.

Alergati! Nimic nu curata mai bine capul si chakrele.

2012

2012 a fost un an cu un sfarsit logic.

2012 a fost o epoca.

2012 a fost cel mai complex si irational an din toate traite pana acum.

2012 a fost cat 10 ani.

2012 a fost intens.

2012 m-a trecut prin toate starile.

2012 m-a invatat ca trebuie sa fac doar ceea ce vreau.

2012 mi-a soptit ca e ok sa mai incalc unele promisiuni.

2012 mi-a daruit cea mai frumoasa prietenie.

2012 mi-a dovedit ca tot ce conteaza in viata sunt oamenii.

2012 mi-a aratat cat de mult noi suntem in stare sa ne mintim.

2012 m-a invatat sa iubesc pur si simplu.

2012 a luat cativa oameni de langa mine. Pe unii ii voi revedea. Pe altii ma voi face ca nu-i vad.

2012 a fost anul invataturii.

2012 a fost anul cand a plecat prima mea invatatoare, Ina.

2012 m-a intinerit. Cu multi-multi ani.

2012 este anul despre care nu voi fi in stare niciodata sa scriu. Asa cum a fost.

2012 e ultimul an inainte de o noua viata.

 

Scrisoare fetei cu jaluzelele trase

Geamurile mele sunt fara jaluzele. Le acopera doar doua fasii lungi de organza aproape transparenta. Asta ma tine in viata. Lumina zilei si imposibilitatea de a o acoperi.

***

Ce poate fi mai interesant decat ziua pe care o traim? Unica existenta. Unica posibila. Noi nu avem o viata, noi avem zile de azi. Care sunt destul de  limitate ca numar.

Cineva a spus, posibil ca acel cineva era Coelho, ca in fiecare zi exista un moment precis in care am putea sa ne schimbam cursul vietii. Definitiv. Si ca acel moment nu este deloc epic, ci mai degraba unul foarte anodin, ce poate aparea in timp ce speli vesela, maturi, bagi cheia in broasca, urci scarile, astepti autobuzul. Si daca am fi destul de receptivi si deschisi, am putea simti acea clipa magica. Si totul ar putea fi altfel. Chiar azi. Chiar acum.

Culmea e ca eu sunt un om foarte sceptic. Asa m-a facut mama. Dar, cred ca viata s-a incapatanat mai tare decat mine si si-a pus in cap sa-mi arate ca totul nu e neaparat logica si deductie. Ca mai sunt si alte 3 milioane de detalii, care puse cap la cap, fac o poveste mai magica decat orice „Alice in Tara Minunilor”. Trebuie doar sa vezi detaliile. Sau sa ai alaturi pe cineva care sa-ti mai scoata din cand in cand ochelarii de cal.

***

Eu azi nu aveam de gand sa scriu. Stii si tu povestea cu fericirea… Dar, am scris. De aceea ca am vrut sa-ti fac o placere. As fi putut scrie altceva. Exista iarasi zeci de posibilitati. Dar din mine a iesit anume asta. Poate exita si aici un sens. Uneori e bine sa gandim mai putin. Si sa ne lasam dusi.

Si mie daca nu mi-i a face nimic, eu nu fac nimic. Si asta e ok.