La rascruce de…joburi

Reporter in presa scrisa, asistenta, invatatoare de rusa pentru maturi, baby-sitter, invatatoare de engleza pantru copii, lector universitar, educatoare la gradinita, logger (orice ar fi insemnand asta),  interpreta (nu de muzica usoara), reporter tv, producator tv, account manager – iata tot ce am facut eu in ultimii 10 ani. In afara de faptul ca am fost studenta, sotie, mama. Au fost joburi pe care le-am ales, care m-au ales pe mine, pe care nu le-am ales si nici ele nu m-au ales, dar nu am avut incotro, deoarece celor de la Union Fenosa nu prea le pasa de faptul ca tu esti om creativ si nu ai bani sa platesti lumina de aceea ca esti in cautare.

Deci, joburi, joburi… Vrute, vanate, detestate, asteptate, evitate. Dar fara care multi dintre noi nu ar sti cum sa intampine ziua de maine.

Acum sunt la o rascruce in viata. E o alegere pe care mi-o asum, dar care nu ma scuteste de cateva intrebari esentiale pe care mi le pun la trezire si la culcare, cu intonatii diferite, cu raspunsuri care mai de care, cu speranta si, uneori, uitare de sine…Poate-poate Universul ma va ajuta si de data aceasta.

Acum, avand cererea de concediere semnata si stampilata si biletul intr-o singura directie cumparat, ma gandesc pana unde va merge dorinta mea de diversitate si deschiderea spre lume. Cat de indrazneata voi fi sa bat la usi, reale si virtuale, pentru a ma vinde? A ma vinde scump si frumos, asa cum ma invata cei care stiu ce stiu despre teoria succesului. Pana unde va merge toleranta mea fata de ceea ce insemna „activitate profesionala”? Ce sunt gata sa fac pentru a-mi castiga painea pe care trebuie sa o impart cu copilul meu?

Intotdeauna m-au impresionat oamenii care schimba domeniile de activitate cu usurinta si deschidere. Intotdeauna am crezut, si voi continua sa cred pana cand mi se vor raci picioarele, ca nimic nu poate fi mai daunator spiritului decat lucrul intr-o corporatie sau organizatie non-guvernamentala cu finantare de la „oamenii albi”. Chiar si in cazul in care ai scos aceste doua posibilitati din jocul „de-a lucrul”, ramai cu inca o mie de metode de a-ti castiga onest existenta. Dar, pe care sa o alegi? Si daca ceea ce alegi nu te alege pe tine? Si ce faci pana in ziua in care aceasta alegere aduce roade? Semnezi un pact cu Diavolul si intri in Corporatie? Sau te lasi dusa de valul propriei nebunii si accepti orice job, pentru 1. a-ti demonstra ca tu poti 2. a-ti plati chiria?

Buna dimineata!

Cunosc un om care in orice ora a zilei se saluta cu „buna dimineata!”. De cate ori il intalnesc, automat il intreb „Ce mai faceti? Cum va merge?” Apoi, brusc, imi musc limba. Intrebarea mea este de prisos. Deoarece omului ii merge bine. Chiar daca cineva ar crede ca nu e neaparat precum sustine el, cu un zambet de milioane, pe fata lui de barbat trecut de 50 de ani, eu vreau sa-l cred.

Ah, ce-mi plac acesti oameni care nu se incrunta de fiecare data cand te aventurezi sa-i intrebi „cum iti merge?” si iti raspund zambind ca „totul e minunat, viata e frumoasa, iar fiecare dimineata e promisunea unei zile mai bune”!

Sunt , insa, si din astia care se tem sa recunoasca ca totul e ok, ca sunt vii, relativ sanatosi si ca acest fapt este deja o victorie. Ei se vaicara intr-una. Ei nu au bani. Sunt cei mai bolnavi. Partenerul lor de viata e un betiv. Sau partenera e o descreierata. Copiii – niste erori a naturii. Si toate aceste reactii chiar daca le merge bine, iar copiii lor nu sunt cei mai pierduti. Pentru ei primul gand de dimineata este „of, las’ ca si ziua asta se va termina odata…” Se va termina, cu siguranta. Si dupa? Ce va fi dupa? O alta dimineata. O alta zi, exact ca precedenta. Si asa pana la capatul vietii. O viata petrecuta in vaicareala, spaima sa nu afle vecinul sau ruda ca iti merge destul de bine. O viata in care ai uitat sa spui copiilor cat de mult i-ai asteptat pe lume si cat de mult i-ai iubit. O viata in asteptarea serii.

***

In fine, oameni buni! Buna dimineata! Chiar daca e amiaza deja. Si, faceti un lucru bun: inchideti ochii si promiteti-va ca din aceasta clipa si pana la sfarsitul vietii fiecare dimineata va fi promisiunea unei zile mai bune. Iar daca cineva va va intreba „Cum va merge” – sa zambiti larg si sa spuneti „Foarte bine!”.

foto: food to heart

Inceputul inceputului

Vreau sa calatoresc. Acestea sunt cele trei cuvinte ale mele, pe care sunt gata sa le rostesc la orice ora de zi sau noapte. Si, cum, de obicei, se intampla in viata noastra cea de toate zilele, gasesc o mie de motive sa aman. Viata, insa, nu amana. Ea trece, incet, dar sigur, lasandu-ne perplecsi la gandul „da unde eram eu atunci…”

Sa calatoresti nu este greu. Mi-au demonstrat-o cativa zeci de oameni pe care i-am intalnit in drumul lor imprejurul lumii. Nu este greu in sensul in care intelegem noi greul. Ai nevoie doar de un rucsac bunisor, incaltaminte comoda, ceva bani si o minte deschisa pentru a invata cateva cuvinte esentiala in orice limba. Cel mai important, insa – ai nevoie de determinare. Forta care iti va misca picioarele in ziua in care vei decide „Gata. Plec.”

***

Sunt in proces sa-mi cultiv aceasta determinare. Si nu m-am apucat sa inventez din nou bicicleta. Merg pe urmele celor care au facut-o deja, avand inspiratia sa se imparta cu cei care mai stau pe ganduri.

***

Nu stiu cand anume voi incepe. Mi-am stabilit, insa, data la care trebuie sa stiu incotro o voi apuca in prima zi a drumetiilor mele. 30 de ani mi se pare varsta potrivita pentru a schimba nitel cursul vietii. Nu stiu nici unde anume voi incepe. Cu siguranta, insa, voi avea pamantul sub picioare, inima in gura si capul in nori.

foto: boooooom!

Vise cu ochii deschisi

Cate vise incap in viata unui om? Cate vise e „corect” si „decent” sa avem? Cum trebuie sa ne educam copiii pentru a le insufla increderea ca visele lor se vor implini? Care e programul unui om care se trezeste dimineata si vrea sa faca tot posibilul ca visul sau sa devina realitate?

***

Nu stiu cum s-a intamplat, nu stiu ce am facut, dar toate visele mele s-au implinit. Atentie, insa! Nu va grabiti sa ma invidiati sau sa-mi cereti sfatul, deoarece tot ce pot sa va spun este ca visele chiar se implinesc. Asa, pe neprins de veste. Si, mai itotdeuna, esti nepregatit, ba mai mult – nu esti bucuros de aceasta magie. Si numai in astfel de clipe iti dai seama ca, de fapt, ai visat cu jumatate de masura, ca visul a fost incomplet, blurat, fara detalii. Si na, Dumnezeu, soarta, Universul, ti-a dat ce-ai cerut!

***

Eram in anul IV de facultate. Ma plimbam cu prietenii undeva la intersectia Veronica Micle cu Eminescu. Atunci le-am propus un joc: sa ne imaginam unde ne vom afla peste vreo 10 ani…Fiecare a numit cate un oras, tara, sat. Eu mi-am ales Amsterdamul, fiind cu niste impresii proaspete in urma vizionarii la tv a unui reportaj despre Gay Pride-ul olandez. Peste 1,5 an ma trezesc ca ne mutam la Amsterdam. Insa, Amsterdamul pe care l-am experimentat atunci, insarcinata vizibil, tanara sotie, cu griji si numeroase frici, a fost diferit de Amsterdamul pe care as fi vrut sa-l traiesc. De Amsterdamul pe care l-am trait iarna asta.

***

Intotdeauna am vrut sa predau la Universitate. Daca n-as fi plecat, brusc,  impinsa de nebunia tineretii, in strainatate, dupa facultate m-as fi orientat spre o cariera academica combinata cu una practica. Am plecat insa, am nascut, mi-am cautat de viata. Dorinta de a preda a ramas. Cred ca nu trebuie sa adaug ca nu am facut nimic pentru a o realiza. Cand Ilinca avea 2,5 ani, s-a intamplat sa fiu invitata sa tin un curs de limba romana la Universitatea Bohemiei de Sud, care se afla in orasul in care locuiam. Deznodamantul este simplu: eram unica romanca din oras, plus ca eram in stare sa alcatuiesc un program de predare a limbii romane studentilor francofoni.

Da, am predat la Universitate. Insa, nu am predat ceea ce mi-am dorit. Visul a fost visat pe jumatate.

***

Mai am cateva exemple. La fel de graitoare. Acum ma invat sa visez „corect”, deplin, fara jumatati de masura, clar, colorat, in detalii.

Acum visez si starea pe care o voi avea atunci cand visul va deveni realitate, si gandurile pe care le voi gandi, si vorbele pe care le voi spune, si haina pe care o voi purta, si kilogramele pe care le voi avea. Visele mele au devenit un film cu multe episoade, pe care le privesc in fiecare dimineata in drum spre lucru.

***

Ah, da…acum lucrez. Si asta face parte dintr-un vis mai vechi. Care nici nu l-am vista prea mult, din neincredere si modestie. El s-a implinit.

***

Morala e simpla. Fiti atenti la ceea ce visati. Visati frumos. In culori, mirosuri, senzatii. Treziti-va dimineata cu visul in ochi. Cand sunteti im microbuzul plin, in drum spre servici si viata va pare un sir de neplaceri, visati. Invatati-va copiii ca orice isi doresc, poate deveni realitate. Invatati-i sa viseze din plin, frumos, fara jumatati de masura.

Sursa foto: graur razvan ionut

Schimbari cu soare

Cand aveam 20 de ani asteptam cu nerabdarea aniversarea de 30 de ani. Credeam ca voi avea sani mai mari, bani mai multi si ma voi simti o femeie implinita. Au trecut aproape 10 ani. Sani mai mari am. Am nascut. Bani mai multi tot am. Femeie adevarata insa nu ma simt. Si nici om matur nu ma simt. Ce am facut cei 10 ani? Am facut foarte multe lucruri. Ca intr-un final sa fiu exact asa cum am fost la 19 ani.

Cu o luna in urma mi-am zis ca cei 30 de ani trebuie sa ma prinda nu la birou. Nu enervata, obosita si suparata pe viata. Mi-am dat cateva luni pentru a schimba ceva in visul meul. Cupa 80B si cateva mii de lei nu pot alunga tristetea unui om.

Schimbarea s-a pornit mai devreme decat am prevazut. Perspectiva incasarii unui salariu relativ competitiv pentru cateva luni in plus, nu m-a putut opri. Si cum se intampla de obicei, oamneii din jurul meu m-au ajutat. Cineva a stiut sa ma critice la timp, asa incat sa nu ma pot linisti un week-end de amar ce-mi era in gura si in suflet, altcineva si-a scris invidia in ochi, asa incat am descoprit ce culoare are, al treilea om a intuit cand trebuie sa-mi vorbeasca pentru a declansa schimbarea, iar al patrulea nu a facut nimic pentru a ma opri.

Astazi sunt libera. Sau relativ libera, deoarece mai am pana a invata libertatea.

***

Totul a inceput dintr-o dorinta copilareasca de a incerca o jucarie noua. Atunci nu am vrut sa ma gandesc ca totul ar putea fi mai complicat, ca prietenii iti pot deveni straini, ca un orar flexibil este flexibil doar intr-un sens si ca diminetile pot fi atat de grele.

Acum daca as fi intrebata care este primul motiv din cauza caruia am plecat din televiziune, as raspunde „soarele”. Sau mai degraba, lipsa acestuia. Pentru mine cel mai greu a fost sa ma trezesc dimineata si sa nu vad lumina zilei. Sa ghicesc razele soarelui din sala de regie, unde geamurile sunt fumirii. Sa nu vad, sa nu simt in drum spre servici cum se trezeste orasul si parcul. Sa suport in fiecare dimineata cate un taxi neaeresiti, incalzit pana la temperatura topirii creierului, cate un sofer ursuz, care de cele mai multe ori nu cunoaste drumul si asculta, cu noaptea, in cap Radio Chanson.

***

Acum am planuri. Mici, mari. Acum imi voi incepe ziua savurand aerul diminetii.

In sfarsit!

Luni dimineata fac sedinte. Si, deoarece vreau sa ma simt sefa, imi place sa-l astept pe fiecare membru al echipei sa-si inchida telefonul, sa vina de la balcon, baie, magazin si sa ma asculte. Apoi, incep sa insir greselile comise, depistate de mine cu doua ore mai devreme. Uneori ma enervez, ridic vocea, ma oftic, ma asez pe scaun neputinciosa si astfel sedinta ia sfarsit. Aceasta situatie dureaza de aproape 6 luni. Si pentru ca nu-mi mai place de mine in cadrul acestor sedinte, am scris o cerere de concediere.

***

Afara e primavara si eu am dreptul sa o simt.

***

Azi, luni, in timpul sedintei am zambit. Larg, cu pofta si, desi nu-i vedeam, stiu ca ochii mei straluceau. M-am simtit atat de eliberata. In capul meu zburdau zecile de proiecte pe care le tot amanam din lipsa de timp, inspiratie, din simpla enervare, lehamite si indiferenta. Ma vedeam intr-o zi de duminica, cand telefonul meu nu va mai suna si eu voi sti ca azi nu am ce cauta la lucru. Apoi, mi-am amintit ca tare demult vroiam sa cutreier toate pietele second-hand si toate locurile unde babutele isi vand agoniseala, sa-mi largeasc colectia de haine vintage, din care intr-o buna zi se va naste o idee. De cativa ani aman plimbarile cu aparatul de fotogafiat prin ruinile centrului nostru istoric. Acum e timpul s-o fac. Chisinaul vechi, colindat intr-o dimineata de primavara e altfel, asta tin minte inca din Universitate. Voi semana iarba in fata casei, voi matura mai des in scara, voi spala liftul, voi privi filmele pe care mi le-a daruit un om ramas inca drag. Voi trai. Fara intrigi, reglari de conturi, oameni frustrati, radiatie, incaperi neaerisite. Si, cel mai important, ma voi intoarce la Ilinca. Fara s-o bruschez, fara s-o rog sa taca, deoarece sunt obosita, fara sa aman plimbarile noastre, iesirile, fara ca ea sa-mi vada lacrimile.

***

E primavara. Si in sufletul meu infloresc ghioceii.

Mamica de milioane

Ta-daaam! Am intrat in noul an, plini de sperante, rezolutii, planuri, proiecte sau, pur si simplu, dorinta de a fi lasati in pace.
Eu, traditional, la inceputul fiecarui an incerc sa prind valul rezolutiilor si sa raman pe el cat mai indelungat posibil.
Anul acesta vreau sa fiu o mama mai buna. In fiecare an am vrut si am planificat, dar nu intotdeauna mi-a iesit. Anul asta, insa, copilul meu o sa fie chiar mare, cu un picior in scoala si altul in gradinita, in grupa pregatitoare. Eu, pur si simplu, trebuie sa-mi combat lenea, indiferenta fata de programul scolar si sa-mi dau seama ca bebelusii mai au capacitatea de a creste si a deveni copii. Copii care inteleg prea multe. Chiar si atunci cand le spui ca esti taaare ocupata cu lucrul la calculator, dar de fapt privesti „Sex and the city” a 8 oara de cand au terminat sa-l arate la televizor.

Acum insa mamica e in vacanta. Se intrece in lene cu pisoiul. Mai am 5 zile sa inventez cum pot deveni o mama mai buna, o mama de milioane.