Vaccinarea si medicii de familie gura-casca

Eficitenta medicilor nostri de familie este „maxima”. Nici nu ma mira de ce lumea prefera sa traisca in buna vecinatate cu diversele simptome manifestate de corp, decat sa treaca pe la policlinica.

Avem si noi o istorioara.

Ca si toti copiii care au mers in clasa intai, Ilinca urma sa fie vaccinata impotriva TBC. Zis si facut! Venim vineri la policlinica, trecem pe la medic, care o verifica pe Ilinca si totodata verifica si cartela ei medicala, ii face cateva insemnari si ne trimite in sala de proceduri. Dupa  au urnmat 10 minute de stres nebun. Imaginati-va 2 femei mature, incearcand sa tina un copil de 7 ani, care se zbate si urla ca un animal in capcana. Cele doua femei eram eu si mama. A treia femeie era sora medicala care alerga imprejurul nostru cu seringa in asteptarea momentului potrivit pentru a-i face testul Mantoux. Intr-un final, injectia facuta, Ilinca mai mult lesinata, mama cu tensiunea ridicata, eu razand (asta e reactia mea la situatii de stres, nu ma pot cotrola). Iesim din policlinica cu promisunea sa revenim luni pentru vacinarea propriu-zisa.

Luni. Policlinica. Biroul medicului de familie. Cartela medicala este trecuta inca o data in vizor. Descoperire! Ilinca nu trebuie sa-si faca vaccin impotriva TBC, iar testul Mantoux a fost o greseala!Randul ei e abia peste 5 ani! (La noi e putin alt grafic de vaccinari, deoarece Ilinca de la nastere a fost vaccinata confrom sistemului olandez). Medicul a cascat gura. Frumos…

***

Pe final un exemplu frumos de etica medicala. Nu de la noi, evident.

Diversitatea diminetilor de sambata

Diminetile de sambata pot fi incepute in zeci de feluri. In bratele iubitului (iubitei), in patul unui necunocut, cu un gust teribil in gura, in sala de nasteri, la inmormantarea unui om apropiat, in avion, in vama Leuseni, in patul copilului care are febra etc.

Eu mi-am inceput dimineata de sambata intr-un pat de spital. La picioarele patului aveam un teanc de reviste „Novyi mir”, gasite cu o zi inainte langa o lada de gunoi, o planta de camera, cumparata de la o matusa in ajun si un saculet de plastic plin de fructe, pasta si periuta de dinti si revista „Glamour” (?!), acesta era „setul de supravietuire in spital”, adus in graba, seara, de o prietena din Amsterdam.

Habar nu am nici pana cum de ce medicii au instistat sa ma interneze. Stiu doar ca, cu cateva zile inainte, iesind de la servici, m-a muscat un caine. M-a muscat si a plecat. Rabiologul (este asa cuvant?) mi-a propus o formula kafkiana, in cazul in care nu vroiam sa fiu vaccinata impotriva rabiei. Trebuia sa gasesc cainele si sa-l urmaresc o saptamana. Daca moare, sa fug repede la medic, daca ramane viu- sa-mi caut de treaba.

Eu cainele nu l-am mai gasit. De aceea, m-am prezentat cumnite la medic. Medicicul a decis ca e mai destept sa ma interneze, deoarece  i-am parut suspicioasa.

Iata asa si am ajuns la spital – cu un sac mare, plin de reviste literare, o geanta de lucru, plina si ea de reviste, o floare, un copil si o prietena, care nu cunoaste Chisinaul si nu intelege o boaba in romana.

Desi, bunul simt imi spunea ca nimic rau nu mi se va intampla, ca voi trece cu brio testul vaccinarii contra rabiei si ca alergiile mele misterioase vor sta cuminti, un aer rece m-a trecut oricum. In clipa ceea am inteles, ca, de fapt, totul este efemer. Si ca geanta plina de reviste, planta cumparat de la o matusica, prietena care ma invita la Amsterdam, pot disparea in doar o seara. Si ca din acea clipa nu va mai conta nimic. Si ca toate planurile vor ramane doar planuri.

***

Sambata dimineata, dupa ce medicii s-au convins ca sunt inca vie, fara reactii secundare la prima vaccinare, m-au lasat sa plec pentru week-end. Am iesit in strada cu toata gospodaria. Ciufulita, sifonata, putin nervoasa, dar vie si cu promisiunea unei vieti, cel putin, pana la urmatoarea vaccinare.

In acel moment era de la sine inteles ca trebuie sa traiesc doar de dragul traitului. Si ca prima calatorie din acea dimineata, pe care o amanam de cateva luni deja, va fi la piata second-hand de la Ciocana. De acolo ma voi intoarce cu cea mai simpatica lana in oras la pret derizoriu. Pentru fulare, pe care le voi darui.

A doua calatorie va fi la ultimul yard-sale din aceasta toamna.

Despre cum am învăţat lucruri noi despre ţara mea

creioane

Căutarea şi găsirea unei grădiniţe a devenit pentru noi o aventură de lungă durată. Dar, iată-ne, la început de august, cu grădiniţa găsită şi hîrtiile semnate. Aventura, însă, se numeşte aventură nu în zadar, şi din ea se iese cu mulţi nervi, dar şi cu multe lucruri noi învăţate.

Datorită faptului că fetiţa mea va fi „înrolată” la grădiniţă, am aflat că nu am sifilis şi nici tuberculoză.(nu vreau aici să mă opresc asupra faptului cît de şocată am fost cînd mi s-a cerut să trec ginecologul pentru a avea dreptul la acest cerificat pentru grădiniţă…) Şi am aflat toate acestea gratuit, deoarece am decis să nu plătesc nimănui şi CHIAR să trec toţi medicii pentru a avea certificatul cela semnat.

Am mai aflat că copilul nu are nicio şansă, pentru moment, să frecventeze grădiniţa! Ilinca nu are vaccina contra tuberculozei. Şi un copil nevaccinat nu este acceptat în instituţiile preşcolare (şi nici în cele şcolare). Evident, sunt şi excepţii, dar după cîte ştiu, excepţiile confirmă regula. Am mai aflat că statul „monopolizează” acestă vaccină şi, astfel, niciun cabinet privat de vaccinare nu are dreptul să o facă. Ba mai mult, din cîte am înţeles, „privaţii” refuză să te vaccineze în cazul altor boli, dacă nu ai vaccina contra tbc (aici pot să greşesc).

În fine, copilul meu va mai sta o luna acasă. Aşteptăm proba Mantoux.