Independenta financiara sau costul maturitatii mele

Aseara i-am spus Ilincai cuvintele pentru care il detestam pe tatal meu „Cat mai ai sa scoti bani din mine? Numai bani, bani, bani!”. Cand mi-am dat seama ca vorbesc exact asa cum n-as fi vrut sa-mi vorbeasca nimeni niciodata, mi-am ars o palma imaginara si m-am ascuns in alta camera de rusine.

Azi dimineata oricum i-am dat suma ceruta. 100 de lei pentru lectiile de pian, altii 100 pentru cheltuielile de la ultimul sunet. Copilul a cerut, de aceea ca de la el tot au cerut.

***

Eu fac parte din femeile care aduc bani in casa. Eu sunt pilonul bunastarii materiale a catorva oameni. Eu sunt cea de care depind cateva lucruri din viata pentru care se poate de platit in numerar sau prin transfer. De salariul meu depinde cate kilograme de capsuni vom manca in acest sezon. Tot de salariul meu, si de abilitatea mea de a gestiona bugete, depinde daca Ilinca va lua lectii de pian si dansuri sau pictura si daca ea va avea vacanta la mare. De mine mai depind cizmele mele de iarna, masina noua de spalat, eventuala reparatie si alte 20 de maruntisuri care par sa faca viata mai confortabila. Ca nu am masina si apartament tot depinde de mine. Inca nu am reusit sa strang atatia bani.

Independenta mea financiara a fost un teritoriu pe care l-am cucerit an cu an, hectar cu hectar, leu cu leu. Istoria tine minte ca am inceput sa castig bani de la 18 ani. Istoria mai stie ca acasa tot mama era femeia pe umerii careia era bunastarea tuturor – ea a ramas singura cu doi copii cand eu aveam 15 ani. Cum a reusit ea sa faca din noi oameni cu facultati si alte zeci de talente, numai ea stie. Eu, insa stiu ca meniul nostru era alcatuit exclusiv din fasole si paine cu magiun, iar gustul bomboanelor il uitasem cum uitasem viata dinaintea vietii noastre. Si sa stiti ca acest fapt a fost o motivatie destul de serioasa pentru ca sa incep sa-mi acopar singura cheltuielile, pana am ajuns sa-mi platesc in proportie de 80% studiile in ultimul an de facultate.

Mama, insa, si azi, daca cineva ar intreba-o, ar spune ca ea si-ar fi dorit o alta viata pentru fata ei. Sunt zile, cand si eu as spune ca viata, in care eu nu eram sursa principala de venit, era mai simpla si mai lispita de griji. De obicei, in astfel de zile ma asez pe prispa imaginara, pun capul intre palme si incerc sa plang. Despre ca asa mi-i soarta, despre cum am fost proasta cand eram tanara si am vrut autonomie, despre vecina Aurica care are blana noua, de aceea ca barbatul i-a luat, despre cum eu degraba n-am sa-mi pot lua casa, de aceea ca dintr-un salariu casa nu-ti iei, despre cum as face eu reparatie inca in doua camere, dar vara asta plecam la mare, asa ca, reparatie ramane pentru alt viitor apropiat.

Realitatea, insa, este ca lacrimile nu vin. De aceea ca stie inima mea ce stie. Ea stie ca placerea de a baga mana in buzunar si de a gasi acolo bani castigati cinstit este imensa. Ea mai tine minte anul in care eu m-am convins ca sunt in stare sa intretin o familie mai mult decat deasupra pragului saraciei. Cat de fericita eram in acea vara cand am putut sa achit vacanta la mare a mea, a Ilincai si a mamei. Pentru asta a trebuit sa administrez strict fondurile, sa tai din cheltuieli pentru domeniile ne-prioritare, sa revizuiesc politica bugetara si inca o data sa trec in revista toate principiile mele de viata. And I did it!

Eu nu stiu daca am dreptul sa ma mandresc cu aceasta independenta financiara, desi, uneori parca puricile orgoliului ma mananca undeva sub coasta. Pe de alta parte, inteleg ca acesta a fost un drum lung pe care m-am pornit de buna voie si pe care voi merge inca multi ani, pana in ziua in care imi voi putea spune ca, gata, pana aici am vrut sa merg, mai departe las’ sa mai mearga si altii, acum imi ajunge atat cat am.

Adevarul este ca din momentul in care am redevenit femeie libera, dar foarte dependenta de un cineva care sa-mi asigure confortul material (oamenii se obisnuiesc repede cu bunisorul) si pana in momentul in care sa fiu capabila sa intretin o familie, am trecut prin mii de stari, de la disperare si neputinta de a face cele mai banale lucruri pana la satisfactia de a sti ca ASTA e facut de mine. Si chiar daca sunt seri in care capul meu se transforma intr-un aparat de casa din cele ce erau prin magazinele sovietice, iar sufletul cere numai placeri neconditionate si nepatate de ochiul dracului, eu stiu cine a invins in lupta intre fiinta lenoasa, lipsita de initiativa, dependenta si convinsa ca cineva este dator sa o intretina din simplul motiv ca e asa si fiinta pe care multi oameni o percep ca pe un robotel care stie sa judece, sa decida, sa mearga, sa riste. Aceasta cred ca este lectia maturitatii pe care eu am invatat-o.