Cum mi-am castigat eu vacanta de vara

De doua zile in casa e iarasi dezordine, murmur si forfota. De doua zile laptele a devenit un aliment indispensabil, iar culcatul la ora 10 un must. Nu e mare ghicitoare aici. S-a intors Ilinca! Inalta, bronzata, cu carne pe oase, matura. O Ilinca care stie sa-si impatureasca hainele si care nu asteapta ca eu sa fac isterie pentru a veni la masa.

Cat face o vara in viata unui copil! Dar cat face vara in viata unui parinte!

***

Nicio clipa nu am incetat sa ma consider o norocoasa, o mama care are toate sansele sa-si pastreze nervii intacti si tenul luminos din simplul motiv ca odorul are unde isi petrece o parte din cele trei luni de vara. In aceeasi ordine de idei, nu stiu ce m-as face fara cele 4-6 saptamani de respiro. Da, sigur, as accepta situatia asa cum este. As continua sa-mi indeplinesc functia de mama, pe unde cu bucurie, pe unde scrasnind din dinti. As intelege ca majoritatea parintilor sunt intr-o barca cu mine. Nu m-as lamenta. As duce mandra steagul maternitatii in fruntea coloanei. Dar, totusi, cat e de bine ca nu e asa! Cat e de bine ca sunt bunei, tati divortati, strabunei! Cat e de bine sa stim sa mentinem relatii bune cu toti, pentru ca copilul nostru sa aiba o viata armonioasa si pentru ca noi sa putem iesi in vacanta vara de vara.

Secretul succesului este ca aceste relatii trebuie intretinute. Fostii socri sunati si intrebati de sanatate, tatal copilului tinut la curent cu viata progeniturii sale, felicitat cu diverse ocazii, strabuneilor de amintit ca exista o fetita intr-o tara indepartata pe nume un pic caraghios de „Ilinca”. Oamenii trebuie motivati sa vrea sa faca parte din viata ta. Motivati sa nu uite de membrii de familie aflati intr-o situatie mai deosebita. Motivati sa vrea sa-i trateze tot atat de bine cum ii trateaza si pe nepotii de pe loc.

***

Eu mi-am invatat lectia repede. Odata intoarsa acasa la mama, cu Ilinca in carca, odata primele crize de disperare si victimizare depasite, am inceput sa torn fundamentul unor relatii acceptabile in jurul copilului meu, care nu trebuia sa sufere mai mult decat suferea deja in urma acestei separari. Acea perioada a fost printre putinele in care am tinut cont de ce zic femeile de langa mine, trecute prin viata si obisnuite sa faca compromisuri. Iar cel mai valoros sfat a fost cel ca de copilul tau ai nevoie doar tu. Si nici tatal, nici buneii nu se vor implica atat timp cat tu nu le vei mentine interesul fata de copilul tau. Dur, dar adevarat. Am ascultat. Mi-am inghitit mandria supradimesnionala si am inceput sa scriu e-mail-uri. Cu descrierea in detaliu a vietii noastre din Chisinau, cu istorioare din viata Ilincai, cu intrebari politiocoase despre viata „lu’ singuri”. Am inceput sa sun cu divrese ocazii. Si, culmea, de cate ori Ilinca facea crize de isterie sau se imbolnavea il sunam pe taica-sau sa stea cu ea de vorba, sa o consoleze, sa fie prezent. In fine, sa nu uite ca are un copil de 4 ani care trebuie crescut. Chiar si de la distanta.

Si iata asa, an de an, din compromis in compromis, din lupta castigata in lupta castigata, copilul are vacante frumoase alaturi de familia sa din Franta. Iar eu in acest timp…Mmmm…(despre asta maine).

Paris-Bruxelles

M-am trezit in cel mai frumos apartament in care mi-a fost dat sa ma trezesc vreodata. Geamuri inalte, vitralii intre camere, camin din marmora. Soarele a venit si el pe strada noastra, aducand cele douazeci de grade, temperatura perfecta. Buna dimineata, suntem la Bruxelles!

***

Parisul a ramas in urma. Cu noi promisiuni, cu soapte, cu des prochaines fois...Acolo mi-am facut o prietena noua, o adevarata camarada de lupta, care taraie valizele, ocupa rand la coada si cere ajutor cand e nevoie,  intr-un mod la fel de determinat ca si mine. Ea se numeste Ilinca. Si ea este motivul din care am pus la cale aceasta escapada. Cert, o calatorie cu copilul se deosebeste net de o calatorie pe care as intreprinde-o singura. Dar e si asta o experienta unica. Toate cele 4 zile la Paris m-am condus dupa ritmul Ilincai, am vizitat locurile pe care ea si-a dorit sa le vada, am mancat la McDonalds (de aceea ca e vacanta si se poate), am facut shopping (gata, Ilinca m-a intrecut deja la acest capitol!). Tot acest timp am dus pe mine, ca un magarus adevarat, torbe, torbite si gentute. Cu mancare, cu apa, carti, creioane, esarfe, servetele, bani, acte, harti. A trebuit sa negociez pentru fiecare popas-picnic, sa ridic vocea pentru a ma face inteleasa de ce nu se poate de stat pe marginea liniei de metrou, sa ma enervez atunci cand nu mai aveam puteri sa stau in Sephora, cea mai mare retea de magazine de parfumerie, sa explic valoarea banilor in clipele in care orice in jur de 10 euro ii parea Ilincai un fleac, dar si sa inchid ochii la zecile de chitibusuri cumparate pentru a nu transforma aceasta vacanta intr-o frustrare.

Pana aici toate noi, toate bune. Azi descoperim Bruxelle-ul. Abia astept!

foto: popas la gara Eurolines din Paris, in asteptarea autocarului spre Bruxelles.

Vacanta in familie

Cum a fost? Ce-ai facut? Intrebarile cu care a inceput saptamana mea. Patru zile de vacanta nu e gluma. E chiar o provocare. Patru zile de vacanta petrecute in cutiuta noastra de 65 metri patrati e o provocare dubla.

(Uhhh, niciodata sa nu stati acasa cand aveti cateva zile libere.)

Deci, aleatoriu:

– Vineri seara inainte de somn am baut doua pastile de valeriana. Ilinca m-a fortat.

– Vineri si sambata am cedat in fata copilului meu. Mi-am invatat, insa, lectia. Nu cedati in fata copiilor, fiti fermi. Aici nu e de gluma.

– Duminica am plans impreuna cu Ilinca la un film despre un caine care si-a asteptat 10 ani stapanul in fata Garii. Stapanul, care era profesor, nu a mai venit, deoarece a murit intr-o zi de lucru in fata studentilor sai. Dar cainile nu stia sau nu intelegea.

– Vineri m-am facut cu o torbita plina de lana colorata. Foarte colorata.

– Joi, vineri, mai putin sambata, duminica – am impletit. Si sint foarte multumita de ceea ce a iesit.

– Duminica seara am renuntat la valeriana si am inlocuit-o cu un pahar de vermut. Iarasi Ilinca m-a fortat.

– Duminica am incercat sa-mi invat copilul ce inseamna responsabilitate.

– Duminica, dupa 9 zile de vacanta si farniente, Ilinca si-a facut temele. Cu lacrimi, singe (metaforic, evident) si mult chin. A sacrificat iesirea la cinema si iesirea la patinoar. Pentru orice trebuie sa platesti, asta a fost lectia ei de ieri. Sper s-o tina minte.

foto: aici

Despre vise mici si cuminti

Au trecut aproape trei zile de cand ne-am intors acasa de la mare. Au trecut aproape trei zile de cand unul din modestele mele vise s-au implinit.

***

Cu vreo 6 ani in urma, cand lumea din jurul meu abia incepea sa plece la mare prin Turcii, tare am vrut s-o duc pe mama incolo. Eu deja eram mai umblata si posibilitatea unui sejur intr-un allinclusiv nu ma incanta in mod deosebit. Ma gandeam, insa, ca mama, vacantele careia erau compuse din cateva plecari pe litoralul ucrainean, in glorioasa epoca sovietica, cu vecee „a la turca” in drum spre plaja si cu dusuri comune, care se deschideau conform unui grafic, ar gusta din plin din bucuria unui 5*.

Au trecut ani. A trebuit sa schimb diverse lucruri in viata, sa carpesc, sa mai ajustez, sa strang cureaua la nevoie, pentru a fi mai supla, dar si petru a pune la ciorap. Primavara acesta mi-am zis ca a venit momentul, ca e normal sa plecam acum toate trei in vacanta, ca sunt in stare sa acopar aceste cheltuieli si ca, de, o viata avem.

Acum, cand acest vis, aparent simplu, s-a implinit, imi zic ca, de fapt, nu e atat de imposibil si complicat sa faci ca lucrurile sa mearga. Cu multi ani in urma, nici nu-mi puteam imagina ca as fi in stare sa strang intr-un timp relativ scurt atatia bani ca sa-mi pot plimba mica familie pe alt litoral decat cel ucrainean. Am facut-o, insa, si pe asta. Incet, metodic, fara sacrificii, dar si fara focuri de artificii in clipa in care am vazut-o pe mama pe scarnciob, sub palmierul de pe malul piscinei, care era numai a noastra in fiecare dimineata.

Viata la tara

Scurta vacanta la tara m-a dat putin peste cap. Daca primele doua zile mi-am spus ca vesnicia chiar se naste la sat, a treia zi m-am indoit de aceasta. Am gustat din doua locuri diferite, situate la doar 10 km. distanta. Am vazut cum unii oameni si-au petrecut o viata intreaga in aceeasi ograda, ceea ce nu a facut acea viata mai saraca in evenimente. I-am vazut pe altii cum incearca din rasputeri sa se rupa de pamant, de traditii, de toale tesute, gobelenuri pe pereti si oua inchsitate.

***

Am urmarit stingherita cum o bunica isi ascundea in fundul dulapului toate broderiile si dantelele crosetate, dim cauza ca ele ” nu mai sunt la moda si Lucica ma cearta de cate ori le vede in casa”. In locul lor, pe pereti au fost agatate tablouri de o calitate dubioasa si peisaje in culori tipatoare. In bucatarie, castroanele din plastic chinezesc le-au inlocuit pe cele smaltuite, iar ouale, atat de vesel colorate prin partile celea, acum sunt invelite in autocolante cu ingerasi si printese imbracate in roz.

***

Trezita printre ruinile unei vieti la tara pe care o visam demult, am lasat la o parte rusinea si am adunat toate vechiturile pe care le-am gasit. Bibelouri, carti, reviste, vesela, gobelenuri, dantele, cosuri, unele pline de namol (dupa inundatia din vara trecuta), altele de paienjenis, oricum, toate au ajuns la Chisinau.

***

In fine, cine sunt eu ca sa-i judec? Un om care se bucura de toate roadele civilizatiei.
foto:  arhiva personala

Calatorim

Sudul Frantei, 2006

Azi mi-a fost semnata cererea de concediu. Reunosc ca nu m-au trecut fiorii, deoarece de o luna deja mi-am cumparat biletul de avion pentru destinatia de vis (fara plaje si nisip alb). Dar…Gandul ca in 2 saptamani imi voi face valiza si voi fi departe, imi gadila nervii si imi da puteri sa lucrez cu zel.

Si cum o vacanta nu vine niciodata singura, planific deja escapada de primavara si cea de vara. Si, curios lucru, saptamana pe care vreau s-o petrec la tara cu mama si Ilinca, ma inspira mai mult decat saptamana ce o voi petree la Amsterdam cu o prietena draga si multa lume tanara si frumoasa.

***

Urmand exeplul frumos al autoarei „Tabakerei”, imi voi boteza si eu fiecare an. Dupa multe framantari, raspunsul a venit de la sine, natural, intr-un moment cand nici nu-l mai cautam…Am declarat anul 2011 „Anul familei”. Asadar, tot ce voi face anul acesta, va gravita in jurul celor dragi, pe care i-am ignorat in ultimele luni. Vacantele le voi dedica, la fel, familiei (mai putin pe cea din februarie).Vreau sa revad locurile in care am copilarit, unde nu am fost de 3 ani deja. Vreau sa fiu alaturi de fetele mele dragi sub soarele de primavara, plimbindu-ne pe drumurile imposibile din satul de bastina a mamei. Vreau sa-i fac Ilincai o placere si sa plecam toate trei la mare, in Turcia. Desi, aceasta forma de odihna nu este preferata mea, stiu ca mama va fi bucuroasa sa se laude vecinelor si unor „prietene” ca „vai, mergem la mare in Turcia… A, nu, nu…Diana a ales destinatia”.

***

India, China si Mongolia, le aman. Acum, cand Ilinca e la varsta la care se construiesc amintirile, iar mama la varsta la care orice pas gresit poate fi platit cu viata (uneori, imi pare, mai mult decat la 70 de ani), vreau sa fiu alaturi de ele. Acum orice Turcie, alaturi de ele, imi va parea mai frumoasa si mai luxoasa decat cea mai ecologica vila din Maldive.