Mai intai fa ceva…

„Da tu ce ai facut pentru ca sa fie mai bine?”

„Mai intai fa ceva, pe urma arata cu degetul la altii!”

„Toti voi sunteti buni sa criticati, dar cum vine vorba de facut…”

etc. etc. etc.

Astea sunt replicile pe care le intalnesc foarte des in diverse comentarii de pe bloguri (inclusiv acesta), de pe Facebook si in discutii in grupuri de tineri intelectuali. Cum apare cineva nemultumit de viata de aici, de degradarea in care traim, de mizeria spirituala si materiala in care ne taraim zi de zi, de maxi-taxi-urile arhipline, imbibate cu miros de muraturi si scrumbie, de coruptia din scoli si spitale, vesnic apare cate un mare patriot/patrioata care sa ne trateze de la inaltimea superioarelor valori nationale pe care le poarta in suflet si ne dea in obraz. Cum poti sa te gandesti la binele tau minuscul cand tara are nevoie de jertfe intru propasire? Da’ tu ai facut ceva, in genere?

Dar ce, de fapt, aduna in sine acel ceva pe care fiecare „nemultumit” trebuie sa-l faca? De exemplu, care este ceva-ul pe care eu trebuie sa-l fac, in loc sa ma plang pe tara care se duce de rapa?

Ascultandu-i sau citindu-i pe acesti salvatori teoretici ai neamului, incep sa cred ca poate au dreptate, poate daca eu, si altii alde mine, ar incepe sa faca acel ceva, la noi totul se va schimba. Si nu vor mai fi violate in grup femeile insarcinate si nu vor mai fi batjocuriti tinerii cu redard mintal, iar cei care au avut noroc sa nu aiba retard mintal si care au fost crescuti pe bani trimisi din Franta, Italia si Rusia vor prinde la minte si nu vor mai face pe durii, omorandu-se.

Si ca sa nu mergem departe si sa ne impotmolim in elucubratii, ma opresc la umila mea persoana si lasa toata lumea care stie ca este un ceva ce trebuie facut, sa-mi raspunda. Prin comentarii, e-mailuri sau direct, intalnindu-ma pe strada.

Asadar, eu sunt o tanara femeie de aproape 32 de ani. Cresc un copil, platesc impozite, nu dau mita. Nicaieri. Spal scara blocului in care stau. Spal ascensorul. Nu arunc gunoiul in strada. Ma salut cu vecinii, vanzatorii, soferii de maxi-taxi si alti oameni care imi ofera servicii. Ofer locul in transportul public. Dau bani pentru scopuri caritative. Donez haine, in mod sistematic si organizat, la trei fetite. Votez. In timpul in afara serviciului, scriu pe acest blog. Deci, pot spune ca am si un job part-time. Raspund la e-mail-urile cititoarelor. Cu unele din ele ma intalnesc. Cu aceasta ocazie, indraznesc sa cred ca cineva ma citeste si apreciaza munca mea de „scriitoare” si de om care spera ca ar putea ajuta la schimbarea mentalitatii acestei tari. Unele femei chiar cred ca as putea. Ceea ca ma bucura enorm si ma face sa cred ca existenta mea nu umbreste intra-atat de mult un loc sub soare. Sunt membra destul de activa a societatii. Pe langa cele enumerate mai sus, pot sa adaog ca ajut economia nationala sa se dezvolte, lasand prin magazine, localuri, companii aerine sume decente, castigate onest. Imi cresc copilul in spiritul dragostei fata de aproapele sau si respectului fata de cei mai in varsta, lasandu-i, in acelasi timp, dreptul la opinie. Ma cultiv. Vorbesc fluent patru limbi. Citesc mult. Am grija de sanatatea mea, nedorind sa ruinez statul in cazul in care as fi mereu bolnava.

Cam asta e portretul meu de cetatean al acestei tari. Cu mana pe inima pot sa declar ca ii ofer Republicii Moldova tot ceea ce am mai bun. Dar, se pare ca exista un ceva pe care eu nu-l pot intelege si constientiza, iar din aceasta cauza nu pot deveni un cetatean model care nu se plange pe stat si nici nu da bir cu fugitii, ci intreprinde ceva concret.

Spuneti-mi, va rog, ce este acest ceva care imi scapa mie si altor cativa cetateni turnentati?

La datorie

Parintii mei au un cuplu de prieteni „de familie” care au obiceiul sa vina in vizita fara sa anunte. Fie vara, fie iarna, fie duminica dimineata, vineri seara, miercuri la amiaza, ei sunt siguri ca prezenta lor pe pragul casei noastre este exact ceea ce visam noi in acel moment.

Mama, luata prin surprindere de cateva ori (una din aceste ori fiind duminica la ora 10, cand tot tribul nostru poarta inca pijamale), le-a facut observatie. Oamenii, insa nu au priceput. Si au continuat sa vina. Mama, ca o adevarata amfitrioana, educata in cele mai dulci traditii ale ospitalitatii, afisa un zambet intins pe fata, ii aseza la masa, facea repede ceva de ale gurii, ii intretinea cu conversatii inetresante, pana acestia, necunoscand nici masura, nici rusinea, se ridicau si plecau acasa, iar noi ramaneam cu buza umflata. Ziua trecea in zadar, nimic din cele planificate nu se facea, in plus, toti se alegeau cu o groaza de nervi de pe urma acestor nepoftiti.

Aceste vizite au durat pana in ziua in care eu i-am interzis sa deschida usa. Literalmente am stat in fata usii si am spus ca nimeni nu se apropie pana aceste personaje nu ies din bloc si nu pleaca in treaba lor.

Lectia pe care am invatat-o de-a lungul anilor este sa nu permit oamenilor sa intre nepoftiti in viata mea, sa-mi acapareze spatiul intim, sa-mi respire oxigenul si sa-mi polueze auzul.

Mama a fost la inceput putin contrariata si socata. Dar nu putem sa nu le deschidem! Trebuie sa le deschidem daca au venit, cum asa? Ce-o sa zica?

De ce trebuie? Cine a spus ca trebuie sa deschizi usa unor neinvitati? Cine, daca nu tu, face regulile in propria casa si, respectiv, in propria viata? Tu decizi cine, cand si cum iti calca pragul. Iar in clipa in care ai decis ca nu vrei sa vezi pe nimeni, nu lasi pe nimeni sa intre.

Eu am fost intodeauna depasita de simtul datoriei practicat de moldoveni. Un simt de-a dreptul hipertrofiat si totalmente nelalocul lui. Datoria ospitalitatii, datoria socializarii, datoria respectarii traditiilor, datoria consultarii cu rudele, datoria plierii in fata celor mai puternici, datoria fricii de gura lumii, datoria cuplatului cu prespective si datoria muritului la timp.

Simtul datoriei ne-a fost dezvoltat si cultivat pentru a ne inrobi. Pentru a face din noi oameni lenesi, ignoranti, care nu pot si nu au nevoie sa gandeasca si care isi acopera goliciunea  spirituala cu bucata de postav, nu de cea mai inalta calitate, care se numeste datorie. Or, de cate ori faci asa cum crezi ca e mai bine pentru tine, se gasesc legiuni care sa-ti sara in cap. Ei stiu cum e mai bine. Ei stiu ce de datoria ta.

Culmea e ca acest simt al datoriei moldovenesti este distorsionat, rasucit ca o rama pe asfalt. E de datoria ta sa faci nunta cu alai, insa nu este de datoria ta sa-ti stringi gunoiul dupa picnicul din parc; e de datoria ta sa dai bani educatorilor sau invatatorilor copiilor tai, dar nu e de datoria ta sa intervii cand la acestia se striga sau se ridica mana; e de datoria ta sa-ti serbezi ziua de nastere la birou, insa nu este de datoria ta sa spui „nu” sefului care abuzeaza de timpul si bunavointa ta; e de datoria ta sa lasi sa-ti intre in casa niste intrusi, nu este, insa de datoria ta sa te saluti cu vecinii; e de datoria ta sa ai 99 de cumetri, insa nu este de datoria ta sa stai langa copilul tau atunci cand pleci „laitalea”; e de datoria ta sa mergi la nunta lui Cutarica, dar nu e de datoria ta sa ajuti o familie nevoiasa; e de datoria ta sa bagi medicului bani in buzunar, nu este, insa de datoria ta sa-i ceri sa te informze despre tratament. Si aceste exemple pot continua la nesfarsit, noroc ca avem o tara cu o fauna bogata.

Va propun un exercitiu. Numarati in gand sau cu ajutorul unei liste scrise pe o foaie cate din activitatile voastre zilnice sunt din registrul acestei datorii sacro-sfinte made in Moldova. Apoi, incetati sa le mai practicati. Pur si simplu.

Sa ai dubii, sa te intrebi, sa gandesti, sa decizi sa faci asa cum crezi tu ca e mai bine – e greu. Toate aceste actiuni necesita efort. Orice miscare a mea indreptata importiva datoriei e insotita de dureri de cap. Orice vorba spusa, cuvant scris care contravin sfantului si misteriosului trebuie moldovenesc ma costa scump. Eu platesc cu nervii mei, linistea mea, relatiile cu unii oameni, iar in unele cazuri – cu confortul de moment al copilului sau parintilor mei. Acestea sunt, insa, niste investitii. Ceea ce doare pe moment, va bucura peste un timp.

O usa nedeschisa la timpul potrivit, sunt zeci de seri si dimineti salvate pentru familie. O discutie neplacuta cu un invatator inseamna o mana de copii care nu vor mai fi batuti cu centura. Un „nu” spus ferm sefului abuziv inseamna respect capatat fata de sine. O nunta, organizata asa cum crede cuplul de cuviinta, aduce o apropiere mai mare si o luna de miere mai frumoasa. Un divort la timpul portivit, este un viitor mai bun pentru copiii care sufera in camera lor, in timp ce parintii se cearta.

Eu adorm seara cu capul patrat. De cele mai multe ori. Asta, insa a fost decizia mea. Sa fac asa cum cred eu de cuviinta, deoarece numai eu stiu ce e de datoria mea.