Frica conditionata

Fiind in scoala nu mi-a placut matematica sau, mai exact, nu am inteles-o niciodata. Cat de mult nu mi-as fi dorit s-o cunosc, cat de mult nu as fi incercat – nu mi-a reusit. Uneori imi parea ca sunt lipsita de acea parte a creierului care ar fi raspunzatoare de matematica…si chimie…si desen liniar. Crescand, am inteles ca nimic din cele enumerate nu mi-ar fi fost utile in viata. Nervii insa au fost irositi, noptile au ramas nedormite, certurile din casa din cauza notelor -au ramas neimpacate. Si asta datorita sistemului.

Ilinca pleaca la toamna la scoala. Ei parca ii place matematica. De fapt, inca nu am descoperit ce nu i-ar placea, de aceea ca fata mea are, de obicei, doua stari: ori e lenoasa ori extrem de agitata. Intrebarea, insa, ramane: ce facem atunci cand copilul nu se descurca la scoala?

Parintii m-au lasat sa-mi fac de cap incepand cu varsta de 15 ani. Atunci cred ca au inteles ca nu are rost sa lupte cu mine, matematica si chimie oricum nu voi face. Primii ani, insa, scoala a fost mai degraba o armata, iar frica se abatea asuprea mea din ambele parti: de acasa si din scoala. Acasa ma temeam de parinti, la scoala – de invatator. Bine, acum copiii cresc altfel. Mai indrazneti, mai deschisi la minte si mai inteligenti. Sunt, insa, aceste calitati suficiente pentru a depasi frica de invatator si note, care este, de fapt, frica de sistem? Nu cred.

***

Sunt incainca tanara si imi aduc bine aminte de calvarul notelor proaste la obiectele pe care nu le intelegeam, care nu imi placeau si din cauza carora se intampla sa plang cate jumate de noapte. Chiar atunci mi-am promis sa nu-mi las copilul sa treaca prin acelasi stres si aceeasi frica prin care treceam eu ani la rand in ajun de lucrari de control la matematica sau desen liniar.

As vrea sa-i pot insufla Ilincai dreptul la libera alegere, fie chiar si in pofida sistemului. Nu vreau sa i se spele creierul, desi stiu ca e inevitabil. Din gradinita lupt cu pornirea ei naturala de a se supune autoritatii, care vine neaparat din afara familiei. Deocamdata, insa, eu sunt unica fata de care ea se razvrateste. Desi, consider si acesta un progres: copilul trebuie sa se diferentieze de parinti, chiar si cu pretul unor conflicte minore. Pe unde mai pui, ca n-as suporta situatia in care copilul meu se teme de mine, asa cum m-am temut eu (si inca sute de mii de alti copii) de parintii mei.

***

Incurajarea micilor iesiri „altfel”, lasarea copilului in pace, renuntarea la vesnicul control si la puterea deplina supra lui – doar cativa pasi mici, dar foarte esentiali pentru a-l lasa sa creasca asa cum ii place lui. Chiar si cu pretul unei posibile cariere stralucite.

foto: arhiva personala