Despre cum eu azi dimineata nu mi-am dus copilul la scoala

Eu nu mi-am dus azi copilul la scoala. Mama, daca ar fi putut, ne-ar fi pus pe ambele in ungher. Eu, insa, stateam si radeam pe sub mustata. In sfarsit, in sfarsit, eu am copilul meu si pot foarte calm sa-i dau voie sa nu mearga la scoala. Si pana in clipa asta, in care scriu, ma gadila undeva la lingurita, de parca am facut o mare nazbatie, de care nimeni nu-si va da seama si pentru care nimeni nu ma va pedepsi.

Cu toata libertatea din capul meu, sunt inca teritorii pe care nu le-am cucerit. Si pentru care lupt zi de zi. Uneori mai timid, alteori mai indraznet.

Azi dimineata am decis ca Ilinca a avut o saptamana prea stresanta, prea multe lacrimi, prea multa durere de cap si stomac. Si ca ea trebuie sa se odihneasca o zi in plus. Chiar daca ei trec azi impartirea. Dumnezeu cu ea, cu impartirea. Ea sta acasa in camasa de noapte, sosete de lana, parul lung pana la brau, blond si zburlit si deseneaza. Si se cearta cu bunica, care e tare nemultumita ca a crescut o fiica iresponsabila care o strica si pe nepoata-sa.

Eu, insa, triumfez. Exact ca un copil caruia i s-a interzis sa iasa dupa portita, iar el, adunandu-si toate gandurile si fortele, a impins portita si a iesit in drum. Putin timid, putin infricosat, dar el a facut si acest pas! Si e atat de mandru de sine si totodata speriat. O bucatica de pamant strain a devenit a lui, el si-a acordat-o prin curaj si nu are de gand sa renunte la aceasta victorie minuscula.

Or, noi suntem toti plini de programe educationale, clisee, idei despre cum trebuie sa fie viata, familia, dragostea si chiar oamenii care ne inconjoara. Iar acestea, de foarte multe ori, sunt total opuse ideilor si convingerilor noastre proprii, adanci, personale. A celor care, de fapt, conteaza. Si asa si traim. Pe de o parte nu suntem de acord cu aceste idei, care uneori ne intorc si stomacul pe dos, pe de alta parte, ne pliem lor. De aceea ca asa trebuie. Desi, eu asa si nu am inteles – de ce trebuie? Cui trebuie? Eu cred ca daca noi ne-am pune aceasta intrebare cel putin o data pe zi, atunci se poate intampla ca ne-am dori sa schimbam cate un lucru din viata noastra, vorba ceea on daily basis.

***

Eu sunt mandra de mine. De aceea ca azi dimineata eu mi-am invins o programusoara din capul meu. E o victorie foarte mica si foarte personala, pe care nici nu stiu daca o pot explica bine. Dar, eu simt acum, mai mult ca ieri si mai putin ca maine, ca eu, anume eu, pot decide ce e mai bine pentru copilul meu, pornind de la o premiza foarte simpla: dragostea si banala grija care se naste odata cu ea.

Dificultatile educatiei

Ce faci atunci cand copilul iti aduce acasa numai note de 2,3,4? Nimic. Ii dai pace. Eu, cel putin, asta am decis. Si nu a fost usor. De aceaea ca asa am fost invatata. Trebuie sa inveti, sa fii responsabila, sa nu intarzii, sa faci ulcer la stomac, dar sa ai numai 9 si 10. Ca altfel e rusine. Fata de colegi, de invatatoare, de prieteni, de toata lumea. Si chiar daca intotdeauna am incercat sa merg impotriva acestei legi, undeva in interiorul meu un vierme ma rodea. Sa fii punctuala, sa fii responsabila, sa nu injuri, sa fii politicoasa, sa dai „Buna ziua”, sa oferi locul, sa taci, sa lasi de la tine, sa ceri voie, sa respecti regulile. Sa te faci mica daca trebuie ca celalalt sa se poata umfla. Sa nu te crezi mai deosebita, ca de astia ca tine sunt cu carul. Destepti, talentati, frumosi.

Si intr-o zi, Dumnezeu s-a gandit ca a venit timpul sa-mi dea o mica lectie. Sa vada pana unde va merge toata nebunia asta mea cu vesnic la timp, vesnic responsabila si curtenitoare. Si mi-a dat-o pe Ilinca. Niciodata la timp, fara cea mai mica idee despre ceea ce ar inseamna „responsabilitate”, fara pic de rusine fata de colegi, invatatoare, prieteni. Un om care traieste in cu totul alta dimensiune. Dimensiune pe care eu acum o descopar. Cu suspiciune, ce-i drept. Ca asa sunt eu. Tot ce e simplu si lipsit de complicatii, ma streseaza putin. De aceea ca cel mai mare inamic al meu este creierul meu. De aceea ca mama m-a invatat altfel. De aceea ca bunica m-a crecsut in frica de Dumnezeu. Si de ceea ca asa e. Na, asa. Si nu altfel. Copilul trebuie tinut din strans. Cicalit. Tras de urechi. Pus la punct.

Dar, de fapt, dragi parinti putin debusolati ca si mine, stiti voi oare ca notele si toata istoria asta cu responsabilitatea copilului pentru scoala ne trebuie doar noua? Cel putin, primii ani de scoala. Si asta n-o spun eu, ca nu sunt nici eu cea mai desteapta, ci o spun psihologii si tot soiul de pedopsihiatri. Si ei ne roaga, frumos de tot, sa ne calmam, sa-i lasam in pace pe sarmanii pusti care habar nu au ce vrem noi de la ei. Care nici prin cap sa le treaca ce e aia BAC, sau examene de admitere, sau viitor stralucit.

Si, in fine, ce este un viitor stralucit? Eu vrea ca Ilinca mea sa fie fericita. Foarte anti-pedagogic, eu stiu. Dar mie nu-mi pasa. Si daca nu vrea acum sa invete, sa nu invete. Sa faca ce-i place.

D-ale scolii

– Ilinca adora scoala. Ea are grija de fiecare colega pierduta pe coridoare sau care nu-si gaseste profesorul de dans pentru orele adaugatoare. Ea alearga dupa lectii in toate directiile, pentru a-si conduce pana la poarta toate prietenele. Apoi alearga imprejurul scolii de cateva ori, impreuna cu fetitele care locuiesc la o aruncatura de bat. In tot acest timp, mama o asteapta in fata clasei, la un pas de isterie. Ilincai, insa, nu-i pasa. Ea are un caracter mai special.

– Scoala isi arata coltii. Ilinca e in clasa coregrafica. Asta insemnand multe ore de dans si multe competitii. Iar competitiile isemnand locuri, premii, concurenta.Trasatura Ilincai, pe nume „indiferenta” este un atu intr-un astfel de mediu. Atunci cand 10 perechi care reprezinta scoala la concursurile de dans (la categoria lor de varsta) sunt descalificate, iar fetele plang in bratele parintilor, Ilinca alearga pe coridoare si nici capul n-o doare.

– Scoala este un mediu destul de nociv. Mai ales cand scoala e cu „inclinatie”. De mici, copiii sunt pusi pe pozitia de a lupta, de a concura, de a se compara intre ei. In tot acest timp, parintii toarna apa la moara. Sau gaz pe foc. Ore adaugatoare fara masura, impunere, partcipare la toate competitiile posibile si imposibile, acostarea pe coridoarele scolii a profesoarei de dans si purtare de discutii cu ea, mituirea ei, lansare de vorbe impotriva altor copii, parinti, sau a barfelor de dupa concursuri, pe care copiii le preiau…acum cu naivitate, mai tarziu cu buna stiinta. Eu nu ma implic. Daca vroiam sa fac din Ilinca dansatoare, o duceam la scoala de balet la 4 ani.

– Scoala este un lucru comod. O spun ca parinte. Daca eram mai indrazneata, n-o trimiteam pe Ilinca la scoala. Ii faceam homeschooling conform legislatiei franceze. Eu, insa, am ales confortul, ramanand constienta de faptul ca in fiecare dimineata imi duc copilul la un abator moral. Acum Ilinca vorbeste ca invatatoare, gandeste ca cei 30 de copii luati la un loc si recita poeziile cu o intonatie debila, mostenita de la gradinita.

– Scoala nu este o prioritate in familia noastra. Cel putin, in cea formata din mine si copilul meu. Scoala este o iesire din situatie, un baby-sitter ieftin, care nu intarzie si care nu se imbolnaveste. Eu imi permit sa cred ca umanitatea va evolua spre alte forme de „culturalizare” a copiilor, mai sufletesti, mai deschise, fara a-i masura pe toti cu aceesi rigla.

Mie imi place sa cred.

photo: Escudama

Postare educativ – moralista

Ieri am fost la prima adunare de parinti la care nu sedeam dupa usa, ci in clasa, in banca copilului meu.

Sint un fenomen curios aceste adunari. Iar daca esti atent, poti descoperi si, mai ales, intelege multe lucruri interesante.

De exemplu, ca, de cele mai multe ori, invatatorul are dreptate (niciodata nu m-as fi gandit ca as recunoaste acest fapt). Ca parintii sint cei care, prin educatia de acasa, le insufla copiilor lipsa de respect fata de invatator, in primul rind, si apoi fata de toti ceilalti oameni. Ca problema cea mare in scolile noastre nu sint cadrele didactice nepricepute, ci lipsa celor 7 ani de-acasa a elevilor. Ca parintii isi trimit copiii la scoala pentru a pune o cruce mare si groasa pe orice implicare morala din partea lor. Las’ statul sa-i educe. Incepind cu cele mai elementare reguli de viata.

Intarzierile la prima lectie, chiar si locuind la doi pasi de scoala, obraznicia cu care copiii raspund la orice observatie, indiferenta si lipsa de ineteres fata de ceea ce se intampla in jurul lor – toate acestea sunt greselile parintilor. Cum vreti sa vorbeasca copilul, cand mama lui stie sa vorbeasca numai in doi peri? Cum vreti sa reactioneze copilul, cand parintele nu poate raspunde calm la o intrebare si e vesnic in defensiva? Sau, mai rau, in ofensiva?

Voi trece aici peste intrebarile aberante pe care le-am auzit, peste propunerele extravagante (ca sa nu le numesc altfel), cum ar fi instalarea camerelor web in veceuri, a cooler-elor de apa pe coridoarele claselor primare sau a unui monitor cu diagonala de un metru, pe care ar fi scrise activitatile din scoala in acea zi.

Sedinta s-a terminat aproape pasnic. Se mai auzeau ici-colo ecourile unor nemultumiri neinsemnate. Or, se vor gasi intotdeauna oameni care vad doar paiul din ochiul altora. Si aceea – cu jumate de gura. La un moment dat, se incepuse chiar si o cvazi-cearta intre doua mamici la tema „daca e bine sa nu sa ne recompensam copiii”.

Aceasta sedinta cu parintii,care nu prevestea mari descoperiri, m-a convins, inca o data, de un lucru esential: copiii se educa acasa. Scoala ii poate doar orienta prin viata, le poate da cunostintele pe care nu toti parintii sint in stare sa le ofere. In rest, familia ramane locul in care omul se formeaza, parintii fiind primii si cei mai importanti invatatori. Ne place sau nu. De ne este lene sau nu. Am facut un copil – ii purtam de grija. In cel mai frumos mod de care sintem in stare.