Despre alaptat

Suntem in plina Saptamana Mondiala a Alaptarii. Din aceasta cauza am fost rugata frumos sa sustin aceasta cauza nobila – alaptatul la san. M-am gandit mult ce as putea scrie pentru a nu ma repeta si pentru a nu intra in clisee si abia azi, intorcanu-ma de la un flash-shopping de pauza de masa, am inteles clar despre ce vreau sa scriu in legatura cu alaptatul.

Mie mi-a placut sa alaptez. Pe langa faptul ca acest act era util pentru copilul meu, eu primeam doza mea de placere de la proces. Nicioadata nu mi-am simtit sanii mai la locul lor decat in acele 18 luni in care am trait dupa formula „cu tita in gura”. Atunci partea corpului meu care ori imi producea discomfort, ori imi da batai de cap, ori devenea tinta unor comentarii pe strada, ori servea de jucarie pentru barbatii vesnic in cautarea traseului de retur spre sanul protector al mamei, si-a capatat soarta pe care o merita de la facerea lumii. Alaptatul m-a readus la sanii mei. M-a impacat cu ei. Le-a dat un rost.

Prima senzatie care imi umple corpul atunci cand ma gandesc la o eventuala sarcina este senzatia pe care ti-o ofera alaptatul. Si privelistea pe care ti-o ofera, de acolo, de la inaltimea ochilor tai de mama. Si linistea. Si fericirea care alearga prin tine in ritmul laptelui care fuge prin canalele lui pentru a se revarsa in mare. In marea care e ascunsa in copilul tau.

Eu nu am trecut prin experienta altei placeri corporale mai mari decat placerea alaptatului. O placere totala. Care nu mai lasa loc de nimic altceva. Nici de ganduri, nici de asteptari, nici de regrete ca s-ar fi putut altfel. Alaptatul este, pentru mine, placerea suprema pe care mi-o poate oferi corpul meu de femeie. Perfecta. Absoluta prin echilibrul ei.

Primele zile de alaptat, sunt, de regula, un calvar. Dar cine a spus ca drumul spre perfectiune  e usor?

Pierderi. Sanse

In ziua in care mi-a trecut prin cap ca as putea fi insarcinata, mi-am bagat degetul aratator de la mana stanga in blender. Blenedrul l-am pornit. Evident. Vroiam sa fac un banana milk shake.

Durerea a fost atat de acuta si sangele tasnea atat de viu, incat m-am trantit in stare de soc la podele. Nu stiam ce ma deranjeaza mai tare, durerea, sangele sau nervozitatea mea din ultimile zile, care ma transformase intr-o bomba in pericol de explozie. Eram un fel de Coree de Nord, iar el, singurul om din preajma mea, reprezenta toata lumea Occidentala speriata de dispozitiile unei tarisoare care poate fi anihilata in jumate de zi.

Eu aceasta sarcina o condamnasem din start. Era deja un mecanism de aparare format dupa o experienta traumatizanta, in filmul careia eu tot eram trantita pe gresia din baie intr-o balta de sange. Dar nu din degetul tocat in blender.

In acele zile mancam doar ciocolata, castraveti si paine cu unt. Si citeam. Cat am citit in primele saptamani de sarcina, nu am citit in ultimii 3 ani. Viata devenise o asteptare. Asteptam ziua cand asta se va produce si eu iarasi voi zace intr-o balta de sange. Ma pregateam moral ca orice este o loterie, un risc. Iar noi ne nastem ca sa murim si ca natura stie ce e mai bine pentru fiecare. Si ca o sarcina pierduta, inaseamna alte trei sarcini pierdute.

Asa am dus-o din dimineata in dimineata, cand orice ce nu mirosea a castravete sau nu arata a paine cu unt, ma dezgusta pana intr-atat, incat eram gata sa-mi pun stomacul pe masa, doar ca sa nu fiu nevoita sa mananc.

Eu ma temeam.

Ma temeam atat de tare, incat nu vroiam sa vad nicio particica din corpul meu pentru a nu descoperi vreun semn prevestitor pierderii.

Si eu taceam. Nu aveam cui povesti fricile mele. Pana intr-o sambata dimineata…

…cand stateam la o cana de ceva imprejurul mesei din sufragerie, alaturi de un cuplu de prieteni veniti in vizita dintr-un oras vecin.

Ei nu stiau. Nimeni nu stia, in afara de noi doi. Si cred ca nici nu ar fi aflat pana in ziua nasterii, daca era dupa voia mea. Am vorbit de una de alta. Eu ciripeam asa cum se cade unei neveste tinere, purtand in mine doliul unei morti inexistente. Cand ei au iesit cu treaba, m-am intins pe podeaua de lemn si mi-am spus durerea.

Acest copil nu va exista. Eu simt ca el nu va supravietui…

Atunci mi s-a pus cea mai simpla intrebare. De ce nu-i dai nicio sansa?

Si eu i-am dat.

***

Cand ii dai unui om o sansa el va sti cum sa nu te dezamageasca.

Eugenism

Noi bem Rose.

Noi citim Pelevin. Si Palhniuk (atentie, pronuntam exact cum se scrie „Palahniuk”).

Noi nu purtam tocuri. Ca e vulgar.

Noi nu purtam mini. Mini poarta doar curvele.

Noi citim „Esquire” si Snob.ru.

Noi avem cate un blog.

Noi ne schimbam poza de profil de pe Facebook cam de trei ori pe luna. Tot pe Facebook scriem vorbe cu talc si vorbe de duh.

Noi suntem viitorul acestei natiuni. Noi singuri ne-am autoproclamat.

Noi avem o parere despre orice.

Noi stim cum trebuie facuta politica.

Noi stim cum se scrie corect cuvantul „irefutabil” si unde se pune virgula intr-o fraza.

Noi stim cum sa purtam o sarcina.

Noi si barbatii care ne vor insemanta.

Noi cand vom fi insarcinate nu vom pourta tocuri. De la tocuri copilul poate sa se nasca cu viciu cardiac.

Noi suntem femeile care vor naste viitorul acestei natiuni. De aceea ca noi stim cum in momentul conceperii se poate de evitat Sindromul Down.

Noi suntem femeile, care umar la umar cu barbatii lor, vor construi un stat de oameni sanatosi si albi.

***

Iar eu sunt femeia care m-am trezit ca traiesc inca intr-o tara aflata in plin Ev Mediu cu conectare la Internet. Amin.

PS: esquire si snob.ru pot fi inlocuite.

Abatere filosofica

Primele luni de sarcina le-am petrecut intr-o depresie groasa, cleioasa, vascoasa si intunecata. Motive, practic, nu erau. In schimb erau „hormonii”…parca si le vad pe femeile noastre dand intelegator din cap la auzul acestor „hormoni”, vesnic de vina pentru indispozitiile femeiesti. Mai era si toata frumusetea linsa, parca desenata cu guas, care ma inconjura. Mai erau si toate acele orase elvetiene, prin care treceam saptamanal. Frumusele, colorate, corecte si plictisitoare de moarte. Nu e de mirare ca majoritatea liceenilor din Elvetia fumeaza iarba la pauzele intre lectii. Dar, cel mai mult ma deprima faptul ca intr-o zi voi naste. Si ca fiinta din mine, care pluteste ca un pestisor in lacul lui personal, caldut si limpede, va fi data afara. Brutal, dureros, de parca ai arunca pestisorul pe teava de scurgere din bucatarie. Eu nu ma puteam impaca cu aceasta brutalitate. Eu nu puteam intelege, accepta legile Universului. Eu eram impotriva regulii fundamentale. Impotriva creatiei. Dar cum, cum sa vrei sa faci atat de dureros unei parti minuscule din tine? Cum sa-ti doresti sa participi la acest act de brutalitate si sa nasti copilul, care innoata atat de pasnic in apele tale? Si nu stie ce-l asteapta. Si nici nu-si poate imagina cum acest acvariu mare, care se leagana si prin care strabat sunete inabusite, linistitoare, il va trada intr-o zi. Cum toti vor fi impotriva lui si il vor arunca pe mal, pe pamantul uscat si rece, cu o lampa de spital tintita in ochisorii lui, de parca s-ar fi trezit la un interogatoriu NKVD-ist. Iar intr-o zi, dupa multi ani, acest omulet-care-nu-mai-este-pestisor va muri. Departe de lacul lui personal si caldut.

***

Aceasta lege fundamentala existentei, precum ca orice are un ciclu de viata ma intristeaza. Pe de o parte. Pe alta parte ma bucura. Sunt lucruri, fenomene, emotii, care as vrea sa moara mai repede. Sa dispara. Dar sunt si lucruri, emotii, fenomene care nu vreau sa dispara. Le vreau vesnice, perpetue, fara inceput si sfarsit. Sau doar cu inceput. Si, culmea, aceste lucruri, fenomene, emotii perpetue exista. Noi, insa, nu putem exista perpetuu in ele.

***

Revenind la pestisorul care candva toti am fost. Eu cel mai bine ma simt intr-o piscina mica cu apa calduta.

ultima toamna

Credit foto: Matt Banks

Toamna de anul asta e atat de frumoasa, ca si toamna trecuta (de fapt), incat nu vrei sa-ti imaginezi ca pentru unii asta a fost ultima toamna traita, respirata, privita.

***

Imi sunam cu cateva zile in urma o prietena care mi-a raspuns, ca de obicei, trist. De data aceasta, insa, tristetea ei era de alta natura. Murise cineva apropiat. Era cu atat mai trist si mai absurd, cu cat povestea e a unor tineri de 16 ani. Doi indragostiti, care s-au asfixiat in masina, care era parcata in garajul familiei.

Cand aud asa istorii, primul lucru care imi vine in gand este intrebarea in care pansionat/manastire/internat sa-mi ascund fata sa nu i se intample nimic. Stiu ca nimeni nu e asigurat de dragoste, accidente, incendii sau chiar asfixiere cu mancare. Dar, cum sa-ti aperi copilul de toate aceste posibilitati de trecere in nefiinta, care, ca orice moarte survenita mai devreme de varsta de 93 de ani,  pare absurda?

De multe ori imi dau seama ca nu-i pot promite copilului meu nici ceea pentru ce l-am adus pe aceasta lume. Uneori cred ca  educatia restrictiva ar fi o solutie. Stabilirea unor reguli fixe si orare rigide, pe care copilul este obligat sa le respecte. Asa, cel putin, voi sti unde este, cu cine, ce face si la ce ora se intoarce acasa. Dar cine imi poate garanta ca nu-i va cadea dulapul de la scoala in cap sau ca nu vor fi scurgeri de gaz in acel pansionat/manastire/internat in care ea va fi super protejata?

***

Cat am fost insarcinata am trait cu o frica care nu ma lasa sa ma bucur pe deplin de aceasta stare (care, cica, trebuie sa fie armonioasa). Frica pentru viata pe care urma sa i-o dau copilului meu. Caci atunci cand dai viata, dai si moarte.

Descoperiri

Pe „timpul meu” descoperirea lucrurilor esdenţiale  se făcea mai mult pe dibuite, pe furiş, pe apucate, hoţeşte. Astfel, în vara cea decisivă, înainte de a împlini 5 ani, cotrobăind cu fratele şi verişorul prin „cas’ cea mare” a bunicilor, am dat de un manual de medicină generală. Răsfoind pagină cu pagină, mai cascam gura la cum e inima, stomacul şi rinichii, cînd, ajungem la o imagine de-a dreptul halucinantă, neadevărată, greşită (!) (aşa credeam noi) : imaginea unui cap de prunc care iese din sexul mamei sale. Băieţii au bunghit ochii, intrigaţi mai mult de locul de unde ieşea capul, eu însă m-am simţit dezinformată şi păcălită. Or, din momentul în care am aflat că sunt fetiţă şi că, inevitabil, voi naşte, eram ferm convinsă că burta mamei se taie şi de acolo se scoate bebe-ul. Şi uite, se pare că există alternative…

Azi e altfel. Şi anume azi, plimbîndu-mă cu copila mea de 5 ani, am avut o discuţie de-a dreptul…anatomică. Ea ştie de ceva timp pe unde se naşte copilul, ştie că există şi cazuri care necesită o intervenţie chirurgicală, ştie că atunci cînd copilul se naşte „de acolo” curge apă. Cel mai curios este faptul că eu am participat foarte puţin la formarea acestor cunoştinţe. Acum mi-a rămas doar să sper că ea va cerceta independent întrebarea cum a ajuns copilul în burtică şi că, ulterior, voi scăpa de alcătuirea poveştilor cu „seminţa fermecată” şi, mai ales, de întrebările ingenioase, de genul „dar ce faci atunci cînd seminţa cade, cum o pui la loc” ?