Costul „feminitatii” noastre

1236439_653458014678070_1383537310_n

Aseara am avut o adevarata dezbatere cu prietena mea pe marginea ultimului editorial semnat de mine pentru perfecte.md.

Tema prostituarii in interiorul cuplului este una din temele pe care as alege-o, daca as scrie o teza de doctorat la vreo disciplina sociologica. Si poate o voi face-o candva.

De ce ne prostituam in cadrul cuplului? De ce alegem sa ne casatorim pentru a ne satisface niste necesitati pur materiale? Rasplata pentru o atentie care se poate cumpara de catre barbat, trebuie sa aiba loc in forma oferirii de sine pe patul conjugal? Si, in genere, trebuie de rasplatit o atentie care se presupune ca vine din adancurile sentimentelor celui care ofera atentia?

Ei bine, prietena mea e de parerea ca femeile adevarate asta si fac. Pe unde cu zaharelul, pe unde cu pasarica, ele stiu sa capete ceea la ce le sta mintea si ca nu ne-ar strica si noua, luptatoarelor, sa le urmam exemplul. Aici a fost momentul in care eram gata sa-i arunc in fata continutul paharului (scuza-ma Nastea, trebuia sa ti-o spun). M-am abtinut, insa. O prietena am, nu o suta.

Ce cred barbatii despre aceaste relatii de schimb? De ce o mentin? De ce o incurajeaza?

Filozofie de luni dimineata. Despre dragoste si timp.

Zilele trecute m-am intalnit cu un om de care fusesem candva foarte indragostita. Cu care facusem sute de kilometri prin autobuze, trenuri, pe jos. Cu care am ascultat lupii in noapte, pe o bucata de pamant unde oamenii inca traiesc dupa ora Imperiului Austro-Ungar. Un om cu care am jucat diferite roluri in cele mai lugubre localuri din orasele de granita si in cele mai scumpe hotele din orase istorice.

O prietena apropiata, afland de intalnirea noastra, dupa patru ani, si cunoscand istoria ce sta in spatele acestei regasiri anuntate din timp, m-a intrebat ce am simtit cand l-am revazut pe cel despre care, candva, vorbeam doar in majuscule.

Ei, bine…nimic. Am vazut un barbat. Care nu s-a schimbat deloc. Care vorbeste doar despre politica. Dar care nu mai este „EL”. Un om pe care il cunosc, un om cu care am mentinut legatura toti acesti ani, exact cum mentin legatura cu alti cativa amici imprastiati prin lume.

Nicio fibra din mine nu s-a comprimat cand l-am vazut la cativa pasi distanta. Cordul a ramas calm. Mintea clara. Ochii lucizi. S-au intalnit doi oameni, care candva, undeva erau o bucata de motiv pentru care se trezeau dimineata.

Iubesc aceste regasiri. Un fel de reality check. Dovada ca timpul le spala pe toate. Si le scurge. Si le intinde pe franghie. Iar noi trecem la alte haine, mai moi, mai comode, mai aproape de corp. Care ne prind mai bine. Pentru care suntem complimentate. Si care ne costa, daca nu mai putin, atunci, cu siguranta, tot atat, insa tin mai mult.

Timpul vindeca toate iubirile. Mai putin iubirile neconsumate. Dar pe acelea le vindeca moartea. Care tot e o pastiluta anti-durere.

For better and for glory

-Noi ne nastem singuri si murim singuri –  i-a spus fostul sot unei prietene. Chiar inainte de plecare.

In glorie suntem tot singuri – i-as fi spus eu, ajungandu-l din urma. Pot sa i-o spun si acum, ca n-a mers departe.

Si inca ceva. Nu moartea ne va desparti, ci succesul pe care nu vom sti sa-l impartasim cu cei apropiati. Nu e nimic mai trist, decat omul ajuns pe culmile Olimpului care isi aduna toata gloria sub el, de frica sa nu pice ceva si la altii. Ca doar el a muncit pentru asta. In timp ce toti ceilalti si-au cautat de viata, de lucru, de micile lor interese. In timp ce toti ceilalti au stat pititi pe dupa usi, s-au micsorat, au scazut din tonalitatea vocii, doar pentru a nu deranja.

Nu saracia desparte. Nu lipsa de perspective indeparteaza. Nu painea de 3 lei, intinsa pe 5 zile baga zazanie intre oameni. Nu.

Picurati un strop de succes intre doi oameni si veti vedea cum totul va arde. Nici acid nu trebuie.

For better and for worse…Gresit.

For better and for glory…

Inseland

Eu nu stiu nimic despre fidelitate si infidelitate. Eu nu vreau sa filozofez la tema data. Nici sa sustin ca am niste principii. De aceea ca nu le am.

In schimb, candva citeam in „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu, ca o femeie nu inseala niciodata fara motiv. Petrescu, insa, a uitat sa mentioneze (posibil din cauza ca era barbat si nu cunostea toate nuantlele psihologiei feminine) ca acest motiv poate fi unul foarte anodin.

De exemplu…

O femeie poate insela de aceea ca iubitul uita sistematic sa-i spuna „noapte buna” atunci cand ea se culca, in jurul orei 11. Singura, la ea acasa.

O femeie poate insela de aceea ca barbatul ei nu-i spune cat de frumoasa e. Chiar daca e Monica Belucci si acest fapt e o evidenta. Si chiar daca Dumnezeu nu i-a dat prea multe la acest capitol, ei totuna i-ar placea sa auda aceste cuvinte de la barbatul iubit.

O femeie poate insela de aceea ca barbatul ei nu o mai invita la o cafea/ceai cu o prajitura ca pe timpuri. Sau nu ca pe timpuri, dar asa cum ea isi imagineaza (cu siguranta de prin filme si cartile cititte) ca ar decurge o intalnire romantica. Chiar daca a trecut prin foc si sabie impreuna cu acest om. Sigur, ea ar putea merge singura si la restaurante, puburi, baruri. Ea, insa, vrea un ceai si o prajitura. Si el sa o tina de mana.

O femeie poate insela de aceea ca el n-o mai intreaba cum i-a fost ziua, ce a facut, cum ii merge lucrul. Nu i-a spus ca ea se descurca foarte bine. Ca ei totul ii va reusi. Si ca seful/sefa/sefii sunt niste nesimtiti si nu o apreciaza la justa valoare. De aceea ca el e prea ocupat sa vorbeasca doar despre ziua si planurile lui.

O femeie poate insela de aceea ca vrea o floare sau doua flori si ii este incomod sa-l roage pe el sa i le ofere. De aceea ca ea vreao surpriza.

O femeie poate insela din simplul motiv ca ar vrea ca cineva sa-i atinga parul. Suvita cu suvita. Sau sa o netezeasca pe cap.

O femeie poate insela de aceea ca el nu-i spune „Multumesc”.

O femeie poate face multe lucruri. Ea poate castiga bani, duce o familie pe umerii sai, naste 1-2-3-4-5-6-… copii, pune pe picioare o afacere, participa la un maraton, face inconjurul lumii, pe jos sau pe bicicleta, lupta in razboaie reale si morale, scrie carti, ea poate construi o casa, castiga procese si demasca conspiratii. Ea, insa vrea tinuta de mana. Mangaiata pe cap. Ea vrea flori. Toate femeile vor flori. Chiar si cele care nu vor flori in casa. Chiar si cele alergice la flori. O femeie vrea sa stie ca este frumoasa si iubita. Si o femeie va gasi asta. Nu aici, cu el, atunci in alta parte, cu altul.

Totul e cu mult mai simplu decat credem noi. Decat ne place noua sa credem.

 

 

 

 

Sfat gratuit

Sunt zile cand eu tare vreau sa dau sfaturi. Iata azi e una din zilele celea.

Slava Domnului, s-a gasit  si omul care sa-mi impartase cate ceva, pentru a-mi oferi posibilitatea sa scot din mine un sfat. La tema, gandit, cantarit. Un sfat din suflet, nu unul de mantuiala.

Iar sfatul suna astfel: „Inceteaza sa gandesti pentru altcineva”.

E unul dintre sfaturile mele preferate, din colectia „The Best of Me”.

***

Cine n-a bolit de boala asta? Boala „Ganditulu pentru altcineva”. Cand credem ca numai noi stim exact cum ar trebui omul sa se comporte in diverse situatii, ce ar trebui sa creada, cum ar trebui sa actioneze. Si daca nu am gandit pentru acest om pentru urmatorii lui o mie de pasi, totul e pierdut! Catastrofa! Viata va deveni un haos.

Mai ales noua, femeilor, ne place sa bolim de boala asta. Boala pe care eu o mai numesc „Vezi cum duci borcanul cu smantana”, in memoria bunicii mele, care, la ai mamei 40 de ani, ii striga inca din urma si o sfatuia cum mai bine sa duca un borcanas cu smantana pana in frigiderul din casa.

***

Stiti si voi sentimentul cela de vesnica ingrijorare ca fara controlul si monitorizarea voastra nimic nu se va intreprinde. Ei, care „nimic nu se va intreprinde”, Pamantul nu se va roti!

„Daca nu ma gandesc eu la problemele astea, nimeni nu mai are treaba…” Chiar? Hm…Poate problema nici nu exista? Sau poate ea exista, doar ca ceilalti gandesc cu gura inchisa?

„Daca nu pun eu mana, nimic nu iese ca lumea”…Chiar? Incercati sa nu puneti mana si veti vedea ca parca totul a iesit normal (surprinzator de normal chiar!)

„Daca nu i-as fi spus eu, nu-l mai ducea capul la nimic…” (adresata, de obicei, sotilor). Chiar? Incercati sa nu-i spuneti o data, de doua ori, de trei ori, chiar, si asteptati sa vedeti ce se intampla. Ajuta.

„Daca nu eram eu, demult muream de foame…” (adersata, la fel, partenerilor de viata). Eu cred ca niciun om nu se va lasa sa ajunga in pragul mortii din cauza foamei. In orice caz, nu in sec. XXI undeva unde exista acces la Internet. Incercati s-o lasati mai moale cu aprovizionarea toatala si absoluta a familiei si veti vedea ca si omul cu care v-ati legat viata are calitati de vanator.

Si, in genere, cu cat mai putin ganditi, cu atat mai bine. Pe bune. Ba mai mult decat atat, oamenii de langa voi tot au creier si tot se intampla sa gandeasca. Da, da, si copilul vostru are creier. Si el tot gandeste, exact asa cum gandeati si voi la 5-6-7-8-9-10 ani. Si, contrar parerilor mamei voastre, prietenelor apropiate si celor 14 cumetre, sotul vostru tot gandeste. Destul de des chiar. Iubitul, la fel, gandeste. Si el se gandeste la voi. Ei, nu chiar non-stop, dar se gandeste. Si inca un secret (luati-l drept bonus): Un barbat daca vrea poate.

Update: Cel mai strasnic e faptul ca noi toate aceste momente le gandim. Si gandim si raspunsul oamenilor. Fara a-i intreba. Fara a le da posibilitatea sa gandeasca la randul lor si sa ne raspunda demn.

Doua femei sau despre transportul public urban

Ea sedea langa mine, dreapta ca o jerdie, cu bereta neagra pusa pe o parte, de parca incercase sa o potriveasca nasului carn. Era toata nervi. Desi nu scosese o vorba, o simteam cum se frange, cum se mananca celula cu celula, cum isi irita singura fiecare terminatie nervoasa. Blonda, imbracata in negru, nu fara gust, tinea pe brate epica punga de plastic care fosneste la fiecare miscare. Pentru a-si stapani nervii, care erau intinsi ca niste strune pe chitara unui psihopat, ea desfacea aceasta punga ca s-o aranjeze in doua. Iar si iar. O desfacea pe brate, apoi o indoia si trece peste ea cu mana subtire si oarecum uscata.

Eu citeam. Asezata acurat pe o margine de bancheta. Tineam cartea desfacuta pe brate si mai trageam la ea cu ochiul. Ea parea sa fie deranjata de prezenta mea. De cateva ori si-a privit piciorul, cu gestul cela pe care il facem cand cineva ne atinge, fara sa vrea. Ea se tot apleca, trecea cu mana peste cizma neagra, stergea o pata imaginara lasata de piciorul meu imaginar. Apoi se indrepta, ca sa treaca cu mana peste punga de plastic.

Eram indragostita in saptamana a 4 si se poate ca trupul meu elibera un soi de fluizi ce ii perturbau linistea de femeie care nu vazuse dragoste de la prima Inviere a lui Isus. Fata ei uscativa, candva draguta, acum plina de ticuri, se contracta de fiecare data cand se deschidea usa troleibuzului. De parca orice miscare de deschidere si degajare i-ar fi impovarat existenta. Am inchis cartea. Nu mai vroiam sa irit sufletul de langa mine nici macar prin faptul ca citeam. Mai ales ca ea cerctease de cateva ori paginile deschise in fata mea si, poate din neputinta de a deslusi macar o propozitie sau poate tocmai de aceea ca a deslusit cateva cuvinte in franceza, o apucase un fel de disperare. Simteam cum tensiunea dintre noi creste. Tensiunea intre doua femeie de varste diferite care impart un metru patrat intr-o dimineata posomorata de decembrie. Doua femei care, cel mai probabil, nu se vor mai afla niciodata una langa alta si niciodata nu-si vor spune „Buna ziua”. Si totusi… doua femei care s-au ciocnit invizibil intr-un troleibuz si care incearca sa-si rupa dreptul la existenta. Ea, uscata, nervoasa, lipsita de dragoste. Eu, cu fata neteda, cu o suta de frici ascunse sub palton si cu un embrion de dragoste, undeva colo, intre cer si pamant.

Cum sedeam, resemnata, incordata toata pentru a-mi pastra echilibrul de femeie tanara si in putere de a iubi, mi-am amintit de o profesoara de la Universitate, care era intalnita in fiecare seara, dupa ore, de sotul sau, academician cu tamplele sure si pasul domol. De cate ori ii vedeam, chicoteam cu amicile mele. Oare ei, la 50 de ani cu plus, mai fac dragoste? Oare acest domn respectabil isi mai rastoarna doamna, profesoara universitara, dintr-un impuls animalic, pentru a o poseda? O colega, care la 20 de ani avea deja copil la gradinita, spunea ferm ca „da”. Noi, celelalte, verzi, pistruiate si bune mai mult de gura, decat de altceva, radeam rautacios si spuneam ca „Nu, nu, cum iti imaginezi tu asta?”

Desi au trecut ani, eu tot mai putin si mai putin, pot sa-mi imaginez scena in care domnul academician isi rastoarna doamna profesoara si o poseda. Dur, tandru si iar dur. Sau invers. Sau oricum. Eu cred tot mai putin ca oamenii sunt in stare sa se iubeasca dupa o anumita varsta. Eu tot mai putin imi fac iluzii in privinta prietenelor mamei mele, care si-au construit familii, cariere, case, pozitii si statuturi, ca sotii lor le-ar baga impromptu limba in ureche si ca le-ar tarai pana la cel mai apropiat punct de sprijin pentru a le iubi.

Si eu le gandesc toate astea, aproape blocata langa femeie cu punga de plastic si bereta pusa pe o parte. Si daca sunt femei care emana sex, de te ametesc, mai sunt femei care emana lipsa de sex, de te intristeaza. Daca ar sti ea ca acum, cand am inchis cartea, ca eu ii citesc viata, care s-a oprit pe la 28 de ani, cand a nascut ultimul copil sau nu l-a nascut, deoarece sotul nu era incantat si ea avortase. Afara era perestroika, deficitul, criza, unde sa nasti copii? Tot in acel an, obosita, deziluzionata, resemnata cu faptul ca vin batranetile, ea a incetat sa iubeasca. Acolo, in apartamentul lor cu doua camere. Cu mobila ca la toata lumea. Si cu un set standard de carti de la „Cartea moldoveneasca”.

Daca as fi fost atunci langa cea mai buna prietena a mea, i-as marturisi ca ma prefac intr-o „catea rautacioasa” si ca sunt pornita sa judec oamenii. Iar ea mi-ar spune ca e ok. Noi nu judecam, noi discutam. Si apoi, oricum, lipsa de dragoste… asta e atat de trist. De oricare dragoste. Impartasita. Neimpartasita. Pasionala. Calma. Tandra. Doar sa fie. Ca vin batranetile. Si cu ce ne alegem? Cu o bereta neagra, pusa pe o parte, semn ca ne-a mai ramas un gram de cochetarie, care, prin nu stiu ce noroc, ar insufla cuiva ideea ca mai avem ceva feminin in noi?

***

Troleibuzul s-a oprit la statia N, dupa 30 de minute de calatorie langa doamna mea nervoasa. Cu cateva clipe inainte de statie, ea a facut o miscare tipica oamenilor care vor sa coboare, eu mi-am strans si mai tare picioarele langa mine, m-am facut mica, cat o fetita de 5 ani, si am lasat-o sa treaca.

Ea a coborat, luand cu sine toata povara anilor de neiubire. De parca nu s-a incumetat sa mi-i lase mie.

Multumesc.

 

Despre copii…intr-un fel

Mama are o vorba tare buna: Maria il iubea pe Ion, Ion o iubea pe Ileana, da Ileana nu iubea pe nimeni.

Si desigur eu niciodata nu am inteles ce-i cu vorba asta si chiar daca si aveam momente de iluminare, niciodata nu eram de acord cu ea. De ce cineva iubeste pe cineva, iar cineva pe altcineva. Iar altcineva pe nimeni. De ce oamenii nu se pot iubi reciproc?

De ce cineva se casatoreste cu altcineva doar ca asa trebuie? De ce altcineva vine seara acasa la omul gresit, seara de seara vine, de 7 – 10 ani, si cand stau noaptea intinsi pe pat fiecare se gandeste cat de bine ar fi daca langa el ar fi acum X sau Y?

De ce pe mine mama intotdeauna ma intreaba „Da’ tu esti sigura ca X sau Y e in stare de o viata de familie decenta?” Nu, nu sunt sigura. Eu niciodata de nimic nu sunt sigura, nici chiar de cata sare trebuie de pus in mancare. Dar, asta nu insemna ca nu voi gati si nu voi manca.

De ce pe noi nimeni nu ne invata sa oferim sanse? Una, doua, trei. Atatea cate suntem in stare sa oferim. De ce pe noi nu ne-au invatat ca uneori trebuie sa astepti, sa crezi, sa-ti deschizi inima, sa nu-ti imaginezi ca iti este permis totul si sa intelegi ca si omul de alaturi are nevoie de timp si ca poate nici el nu stie cata sare sa puna in mancare. Ba, mai mult, el nici nu stie sa gateasca.

***

Seara de seara, luna de luna, an de an, noi mancam la o masa cu cineva, fara ca sa simtim gustul macarii. Seara de seara, luna de luna, an de an, noi nu mai stim de ce intram pe usa ceea. Apoi, ca sa ne linistim, ne aducem aminte de un copil, sau doi copii si ne spunem ca noi totusi avem dreptate atunci cand ne intoarcem acasa. Copiii nu trebuie sa sufere. Copiii, cea mai buna scuza.

Eu nu pot decat sa ma felicit. Copilul meu nu a fost niciodata o scuza. Copilul meu este copilul meu. Atat.