Adio, pica frunza

IMG_8913

Sedeam cu ea pe o banca pe marginea unei ape. Mi-am lasat capul pe umarul ei fragil, am cuprins-o cu bratul drept de mijloc. As mai fi putut cuprinde un elefant, atat de subtire si firav era. Nici paltonul voluminos, din „pelicula”, nu putea masca faptul ca m-am lasat pe trestioara. Un baobab si o trestioara.

– Imagineaza-ti ca eu am 93 de ani, iar tu 70, si ca tot stam pe malul unui lac. Iar eu am ramas doar cu niste dinti pusi, care imi cad uneori, deoarece m-am imputinat la fata si nu mai au de ce se tine, iar cand vorbesc imi rugum buzele.

Am inceput sa imit vorba unei femei foarte varstnice. Ea se prapadea de ras. Eu vorbeam. Ma opream ca sa rad si ca sa-mi inghit nodurile din gat. Nu vroiam sa ma surprinda ca m-am emotionat. Si nici ca mi se umpleau ochii cu lacrimi. Noi peste 61 de ani. La brat. Eu cu picioarele tremurande. Ea ridata. Bunica si, poate, strabunica. Eu in prag de moarte. Ea in prag de moarte.

O priveam cu coada ochiului. Incercam sa-mi imaginez obrazul ei sapat de riduri, parul insurit. Sa-mi imagize ce as simti la 93 de ani alaturi de fata mea. Intr-un parc. La o plimbare. Ea in toamna tarzie de viata. Eu in iarna. In sfarsit de iarna, cand crapa si ouale de balaur, vorba bunicai mele.

– Iti amintesti cum ne plimbam odata, toamna, in parcul copilariei mele? Tu aveai 9 ani, eu 32? – o intrebam, imitand vocea de femeie varstica cu dintii pusi care abia se tin. – Tu aveai o crenguta in mana si o tot bagai in apa, iar eu ma gandeam cum o fi peste multi-multi ani?

Am mai vrut sa adaug ca atunci multi nu vor mai trai. Atat de multi, incat mi-am interzis sa ma gandesc cine anume. Poate nici eu nu voi mai fi.

Dar in scenariul nostru era altfel. Mama si fiica la brat. Mama, de 93 de ani, marunta, tremuranda, cu o bereta pusa cochet pe o parte, peste un par rar, tuns pana la urechi, in pantaloni si papuci cu talpa ortopedica, la bratul fiicei. Ele se plimba incet, in ritmul caderii frunzelor, vorbesc. In jur e liniste. In suflet e toamna. Toti au plecat. Iar cine inca mai este, va pleca si acela. Nimic de asteptat. Nimic de vrut. Pace.

Vara. Si cat a mai ramas din ea

Azi e ultima zi a celei de-a doua luni de vara. Inca putin, si trecem din nou la calendarul scolar, linear, impartit pe saptamani, trimestre, semestre, zile de odihna, sarbatori cu rosu in calendar si cateva concedii de boala.

Tineti minte, in agenda  scolara nu sunt pagini pentru lunile de vara? Poate din aceasta cauza vara a ramas in capul nostru ca ceva efemer. Ca ceva ce nu se socoate. Ca un timp magic, in care totul e permis. De aceea ca vara e in afara agendei scolare, deci ea nu exista in calendar. Vara se poate orice.

Vara mea a fost una mai pamanteana. Exact asa cum se presupune ca ar trebui sa fie o vara in anul 2013, an care a fost numit de mine „anul consolidarii”. Consolidarii personalitatii mele, consolidarii relalatiilor cu oamenii apropiati, consolidarii pozitiei mele in societate, consolidarii rolulului meu de mama in fata copilului meu si celui de parinte in fata autoritatilor de tot genul, consolidarii rolului meu de femeie si iubita, de fiica si in fine, de om care se maturizeaza si invata sa se iubeasca.

Consolidare propriului front, intr-un cuvant. Dar al unui front cu conotatii foarte pozitive, luminoase si deschizatoare de orizonturi si drumuri.

***

Chiar daca azi ploua nu a a vara si chiar daca cele doua luni trecute din ea nu au fost umplute de calatorii, mare, seri la terase sau in parcuri, buze sarate, umeri arsi si dimieti la amiaza, a fost si inca este o vara frumoasa.

O vara in care am inteles cat pierdem noi, cei care o viata nu au locuit mai sus de etajul 3. Si cat pierd femeile care gatesc seara inciudate pe barbatii lor care intotdeauna se fac vinovati de ceva. Si cate clipe favorabile meditatiei si contemplarii interioare am pierdut in zilele cand refuzam sa calc albiturile. Si cate zambete se pierd de moarte subita din cauza ca ne place sa gandim prea mult si sa simtim prea putin. Si cate clipe de liniste pierdem de aceea ca intram in cercul vicios al povestirii, analizarii si reproducerii fara sfarsit a unor intamplari mai putin placute pentru noi. Si cata viata pierdem din cauza ca toti ne sunt datori cu ceva. Toti. Si mai ales el sau ea.

Vara asta m-a intors incet-incet spre mine. Pe unde foarte dureros, cu palme si violenta verbala. Pe unde cu multa ingaduinta si vrere de bine. Pe unde cu incurajari. Eu pot. Eu voi putea. Incearca. Incerc.

Si pentru ca a ramas o luna din ceea ce lipseste din agenda scolara, eu ma gandesc ca ar fi bine sa incetez sa-mi imaginez viata intr-un mod linear. Sa ard agenda. Si vara sa devina deja un timp existent. Si daca vara va exista cu drepturi depline, atunci si toamna, si iarna, si primavara se vor lua dupa ea. Atunci totul va fi posibil. Totul va fi permis.

Nu incercati sa bagati vara in agenda. Incercati sa scoatei celelalte 9 luni din agenda si sa le aduceti acolo unde e vara.

***

Multumesc celor cativa oameni foarte apropiati care m-au ajutat, cu constiinta de cauza sau doar intuitiv, sa aleg o cararusa noua.

Multumesc tie ca ai gasit butonasul si ai declansat reforma :)

La datorie

Parintii mei au un cuplu de prieteni „de familie” care au obiceiul sa vina in vizita fara sa anunte. Fie vara, fie iarna, fie duminica dimineata, vineri seara, miercuri la amiaza, ei sunt siguri ca prezenta lor pe pragul casei noastre este exact ceea ce visam noi in acel moment.

Mama, luata prin surprindere de cateva ori (una din aceste ori fiind duminica la ora 10, cand tot tribul nostru poarta inca pijamale), le-a facut observatie. Oamenii, insa nu au priceput. Si au continuat sa vina. Mama, ca o adevarata amfitrioana, educata in cele mai dulci traditii ale ospitalitatii, afisa un zambet intins pe fata, ii aseza la masa, facea repede ceva de ale gurii, ii intretinea cu conversatii inetresante, pana acestia, necunoscand nici masura, nici rusinea, se ridicau si plecau acasa, iar noi ramaneam cu buza umflata. Ziua trecea in zadar, nimic din cele planificate nu se facea, in plus, toti se alegeau cu o groaza de nervi de pe urma acestor nepoftiti.

Aceste vizite au durat pana in ziua in care eu i-am interzis sa deschida usa. Literalmente am stat in fata usii si am spus ca nimeni nu se apropie pana aceste personaje nu ies din bloc si nu pleaca in treaba lor.

Lectia pe care am invatat-o de-a lungul anilor este sa nu permit oamenilor sa intre nepoftiti in viata mea, sa-mi acapareze spatiul intim, sa-mi respire oxigenul si sa-mi polueze auzul.

Mama a fost la inceput putin contrariata si socata. Dar nu putem sa nu le deschidem! Trebuie sa le deschidem daca au venit, cum asa? Ce-o sa zica?

De ce trebuie? Cine a spus ca trebuie sa deschizi usa unor neinvitati? Cine, daca nu tu, face regulile in propria casa si, respectiv, in propria viata? Tu decizi cine, cand si cum iti calca pragul. Iar in clipa in care ai decis ca nu vrei sa vezi pe nimeni, nu lasi pe nimeni sa intre.

Eu am fost intodeauna depasita de simtul datoriei practicat de moldoveni. Un simt de-a dreptul hipertrofiat si totalmente nelalocul lui. Datoria ospitalitatii, datoria socializarii, datoria respectarii traditiilor, datoria consultarii cu rudele, datoria plierii in fata celor mai puternici, datoria fricii de gura lumii, datoria cuplatului cu prespective si datoria muritului la timp.

Simtul datoriei ne-a fost dezvoltat si cultivat pentru a ne inrobi. Pentru a face din noi oameni lenesi, ignoranti, care nu pot si nu au nevoie sa gandeasca si care isi acopera goliciunea  spirituala cu bucata de postav, nu de cea mai inalta calitate, care se numeste datorie. Or, de cate ori faci asa cum crezi ca e mai bine pentru tine, se gasesc legiuni care sa-ti sara in cap. Ei stiu cum e mai bine. Ei stiu ce de datoria ta.

Culmea e ca acest simt al datoriei moldovenesti este distorsionat, rasucit ca o rama pe asfalt. E de datoria ta sa faci nunta cu alai, insa nu este de datoria ta sa-ti stringi gunoiul dupa picnicul din parc; e de datoria ta sa dai bani educatorilor sau invatatorilor copiilor tai, dar nu e de datoria ta sa intervii cand la acestia se striga sau se ridica mana; e de datoria ta sa-ti serbezi ziua de nastere la birou, insa nu este de datoria ta sa spui „nu” sefului care abuzeaza de timpul si bunavointa ta; e de datoria ta sa lasi sa-ti intre in casa niste intrusi, nu este, insa de datoria ta sa te saluti cu vecinii; e de datoria ta sa ai 99 de cumetri, insa nu este de datoria ta sa stai langa copilul tau atunci cand pleci „laitalea”; e de datoria ta sa mergi la nunta lui Cutarica, dar nu e de datoria ta sa ajuti o familie nevoiasa; e de datoria ta sa bagi medicului bani in buzunar, nu este, insa de datoria ta sa-i ceri sa te informze despre tratament. Si aceste exemple pot continua la nesfarsit, noroc ca avem o tara cu o fauna bogata.

Va propun un exercitiu. Numarati in gand sau cu ajutorul unei liste scrise pe o foaie cate din activitatile voastre zilnice sunt din registrul acestei datorii sacro-sfinte made in Moldova. Apoi, incetati sa le mai practicati. Pur si simplu.

Sa ai dubii, sa te intrebi, sa gandesti, sa decizi sa faci asa cum crezi tu ca e mai bine – e greu. Toate aceste actiuni necesita efort. Orice miscare a mea indreptata importiva datoriei e insotita de dureri de cap. Orice vorba spusa, cuvant scris care contravin sfantului si misteriosului trebuie moldovenesc ma costa scump. Eu platesc cu nervii mei, linistea mea, relatiile cu unii oameni, iar in unele cazuri – cu confortul de moment al copilului sau parintilor mei. Acestea sunt, insa, niste investitii. Ceea ce doare pe moment, va bucura peste un timp.

O usa nedeschisa la timpul potrivit, sunt zeci de seri si dimineti salvate pentru familie. O discutie neplacuta cu un invatator inseamna o mana de copii care nu vor mai fi batuti cu centura. Un „nu” spus ferm sefului abuziv inseamna respect capatat fata de sine. O nunta, organizata asa cum crede cuplul de cuviinta, aduce o apropiere mai mare si o luna de miere mai frumoasa. Un divort la timpul portivit, este un viitor mai bun pentru copiii care sufera in camera lor, in timp ce parintii se cearta.

Eu adorm seara cu capul patrat. De cele mai multe ori. Asta, insa a fost decizia mea. Sa fac asa cum cred eu de cuviinta, deoarece numai eu stiu ce e de datoria mea.

Despre pulover

Eu am purtat ieri toata ziua puloverul cu dinaintea inapoi. Prima data am observat acest fapt dimineata, in fata oglinzii. Si mi-am spus ca trebuie sa-l imbrac corect. Si am uitat.

Ajungand la lucru, cu vreo 3 ore mai tarziu, simteam ca ceva ma deranjeaza, ca deschizatura gatului la spate e mai profunda decat in fata, ca in fata ceva ma roade. Ca ceva nu-i in regula. Dar nu am stat sa analizez aceasta situatie.

Cand am iesit la masa, stand asa cu farfuria de supa in fata, mi-am dat seama ca port puloverul cu dinaintea inapoi. Si am spus ca trebuie sa-l imbrac corect odata ce ajung la birou.

La birou m-am gandit ca voi face asta inainte de sfarsitul zilei de lucru, chiar inainte de a iesi. In plus, am o intalnire dupa si trebuie sa arat a om normal. Cand am inchis calculatorul si m-am ridicat as fi putut sa scot puloverul si sa-l imbrac corect, deoarece am ramas singura in birou. Apoi m-am gandit, ca de fapt, nu e atat de important cum mi-am imbracat puloverul si ca m-am amagit toata ziua cu ceva ce nu aveam de gand din start sa fac. De aceea ca nu ma intereseaza, ca nu-mi pasa, ca nu ma deranjeaza atat de tare, ca am lucruri mai importante de facut.

***

Si daca sa ne imaginam in locul puloverului o situatie din viata?

Descoperim ca ceva nu e asa. Amanam. Uitam ca ceva nu e asa. Ne roade ceva, dar ne obisnuim. Iar descoperim (mai acut deja) ca ceva nu e in regula. Amanam pentru mai tarziu, deoarece mai traziu intotdeauna este mai mult timp, e mai comod, e mai liber, e mai nu stiu cum. Uitam. Ne aducem aminte. Amanam. Lasam balta. Ca doar nu s-a sfarsit lumea. Roade? Las’ sa roada!

***

Ziua s-a terminat. Am venit acasa. Mi-am scos puloverul. M-am culcat. Somnul e o mica moarte.

Plastic (titlu la intamplare)

Cred ca daca intr-o zi s-ar deschide portile Raiului, nimeni nu s-ar grabi sa intre. Ce sa faci acolo, in Rai? Din ceea ce am citit la Beranrd Werber in „Imperiul Ingerilor” mi s-a creat impresia ca mai plictisitor loc nu exista si ca orice inger cu ceva minte ar vrea sa o rupa la fuga inapoi pe pamant. Eu asa as face.

Pe pamant te trezesti intr-o dimineata de februarie, de exemplu. Chisinaul in februarie e o priveliste trista. Dar nici la Berlin nu cred ca e mai vesel. Cel putin, atunci cand locuiesti intr-un bloc in partea estica a o rasului.

Cobori din pat, capul patrat, parul – o claie de paie (si cine dracu’ te-a pus sa te culci cu parul ud?). Privesti in regim automat spre geam. In blocul din fata lumea tot s-a trezit. Cu capuri tot atat de patrate, cu fete obtuze si par-sarma sau par-paie.

Primul lucru pe care il fac eu dimineata e sa pornesc calculatorul. A devenit un ritual deja. Prima pagina pe care o vad este pagina mea de Facebook. Trec prim mesajele pe care le-am primit, ignor notificarile, raspund la cate o intrebare, promit sa sun. Raman cu buza umflata cand nu gasesc mesaje de dragoste si dor, ceea ce se intampla de stul de des, trebuie sa recunosc.

Pe urma ma intorc in pat. Acolo doarme ea, pisica mea de 1m30, pufoasa si moale. Ea vine in fiecare seara, se gudura de picioarele mele, da din codita, miauna si, cat de tare nu-mi plac mie pisicile, stie ca o voi lasa sa doarma iar langa mine.

Eu imi trezesc copilul foarte atent. Il mangai pe spate, il pup pe frunte, ii strang suvitele de par de pe fata. Ii soptesc ca a venit timpul sa se trezeasca. Asta nu insemna ca noi dupa douazeci de minute n-o sa ne certam, dar atunci ea va fi deja sculata, spalata, imbracata si gata sa raspunda inapoi. Eu cred ca omul merita sa se apere fiind intr-o pozitie demna.

Mancarea dimineata are gust de carton amestecat cu bucatele de plastic.  De fapt, dimineata totul are gust de plastic. Chiar si dragostea devine de plastic. Rigida, fara gust.

Dar, mie totusi imi plac diminetile. Chiar si cele de februarie, desi cam peste fiecare a doua zi, coborand din pat si intinzandu-mi picioarele, ma ganedesc ce simti oare atunci cand zbori cu capul in jos de la etajul 16? Nu va speriati, eu intotdeauna m-am gandit la asta si inca la ce simti atunci cand te loveste o masina din spate, cu o viteza de 120 km/ora.

Dupa mancarea de carton si plastic, urmeaza troleibuzele de tinichea cu crapaturi in usa in care ar incapea doua maini de-ale mele. Si toti oamenii, tesuti parca din lana umeda. Cu dinti de lana. Cu gesturi de lana. Inceti, tristi. Si eu. Foarte agresiva daca cineva imi atinge copilul doar cu un varf de deget. Da, eu sunt tipul cela de mama turbata care pentru faptul ca cineva i-a impins copilul in troleibuz poate sa-si infiga unghiile in beregata omului de lana. Fara a ezita nicio secunda.

Dupa mancare de plastic si carton, dragoste de plastic, troleibuze de tinichea si agresiune intdreptata impotriva oamenilor de lana, eu, in sfarsit, sunt libera. Libera sa merg sa-mi beau cafeaua de dimineata. Si sa  dau peste oameni dragi. Foarte intamplator. Asta imi place cel mai tare in diminetile cu mancare de plastic si dragoste de plastic. Sa intalnesc oameni pe care nicio ploaie nu-i va transforma in oameni din lana umeda. Si sa stam si sa tacem, cu cate o cafea in mana. De aceea ca mie dimineata nu-mi place sa vorbesc. Si nici draguta sa fiu nu-mi place. In Rai, insa, trebuie sa fii dragut. Ca doara asa ne-au invatat, ingerii sunt buni la suflet si draguti, ca niste americani care iti zambesc de dimineata, pe cand unicul lucru la care tu te poti gandi este ce simti atunci cand te arunci cu capul in jos de la etajul 16.

Cu cine sa bei in Rai cafea? Cu cine sa taci? Acolo nici dimineti nu-s in care sa vrei sa mori.

PS: aceasta postare nu era despre moarte, ci despre dragoste

Update: iata si coloana sonora

Eu stiu…

Eu stiu ca atunci cand tii degetul tare apasat pe rana, vine clipa in care nu mai simti durerea. Ea ori te tampeste si te transforma intr-o dobitoaca insensibila ori organismul tau o respinge, ca pe un corp strain.

Eu mai stiu ca mamele au aproape intotdeauna dreptate.

Eu inca stiu ca noi avem in interiorul nostru o cantitate anumita de resurse pentru fiecare om care intra in viata noastra. Aceasta cantitate e la fel ca ovulele din organizmul femeii, adica limitata. E destul de greu sa mentii echilibrul si sa nu irosesti aceste resurse intr-un timp scurt.

Eu stiu ca sunt oameni care cel mai tare se iubesc pe ei insisi. Si inca mai sunt oameni care se iubesc pe ei insisi moderat, de aceea ca ei iubesc pe alti oameni foarte tare. Uneori aceste doua categorii se ciocnesc.

Eu mai stiu ca apa curge, iar pietrele raman. Parafrazand, iubitii pleaca, fostii iubiti raman.

Eu inca stiu ca sunt foarte puternica. Ca orice femeie. Uneori mi-e frica sa-mi imaginez pana unde poate ajunge aceasta putere si rezistenta.

Eu stiu ca am cel mai frumos copil din lume. De aceea ca e copilul meu.

Eu mai stiu ca asa cum sunt iubita eu nu este iubit nimeni. De aceea ca sunt iubita de cel mai frumos copil din lume.

Eu stiu ca de multe ori nu am dreptate. Dar eu sunt foarte sincera in nedreptatea mea. Asa cum suntem cu totii sinceri cand credem in ceva.

Eu stiu ca sunt oameni care dau si oameni care iau. Apoi am aflat ca exista si a treia categorie: oameni care nici nu dau si nici nu iau. Cu acestia eu nu stiu cum trebuie sa ma port.

Eu mai stiu ca eu sunt omul care da. Uneori fara masura si nu acolo unde trebuie. Dar, cine stie unde si ce trebuie de dat?

Eu inca stiu ca cea mai mare placere omul o are atunci cand isi imagineaza ca produce bucurie altui om.

Eu mai stiu ca intr-o zi voi disparea. Sper pana atunci s-o pot invata ceva pe Ilinca.

Da’ tu cine esti?

Dimineata, in timp trageam pe mine un pulover alb, de lana, am fost invaluita de un lan de grau din nordul Frantei. L-am auzit pe Joe Dassin, cantand „Siffler sur la colline”. Si eu iarasi aveam aproape 22 de ani, nevasta tanara, plina de zel si de seva, gata sa-si dea lumea peste cap, doar sa invete mai repede cum sa fie sotie ideala.

Puloverul meu miroasea a casa socrilor, a deserturi frantuzesti, a dupa-amiezi de duminica petrecute la targuri de vechituri, a seri de vara la o margine de campie unde un grup de tineri se infruptau dintr-un joint. Eu eram cea mai frumoasa, de aceea ca eram diferita.

In timp de 10 secunde am vazut un film. Un lungmetraj. In culori. Un film eroina caruia seamana dureros de tare cu mine. Dar eu n-o cunosc. Poate ne-am intersectat candva, undeva, dar nu mai mult decat atat.

***

Noi suntem 10, 100, 1000 de oameni pe parcursul vietii noastre. Toti diferiti. Toti creati pentru a corespunde anumitor circumstante. Putin artificiali. Putini ridicoli. Intotdeauna mai verzi decat in situatia ce va urma.

De fiecare data noi ne inventam o noua viata, o noua identitate si un nou destin, doar pentru a incapea in locusorul pe care ni l-am ales. Sau care ne-a ales si noi ne-am prefacut ca e ceea ce cautam de la facerea lumii. Apoi ne schimbam credintele, principiile, gusturile, gandurile, simturile doar pentru a ne regasi mai bine in ochii altui om sau altor oameni. Si ne repetam ca pe o mantra, zi si noapte, ca asta, asta e ceea ce am vrut.

Iar intr-o zi, situatia se consuma.

Si noi alregam repede-repede catre o alta situatie. Catre o alta viata. Si incepem sa credem in ea.

Sa construim. Sa daramam. Sa carpim. Sa rupem capitole intregi din istoria noastra personala. Sa alcatuim cuvinte noi. Sa facem sa dispara altele vechi.

Si tot asa. Pana in ziua in care ne oprim. Sau moarte ne opreste.

Cel mai bine e, desigur, sa ne oprim singuri. Si sa ne spunem „Salut! Eu oleaca m-am pierdut pe-aici…Da’ tu cine esti?”

***

Da’ chiar, tu cine esti?