Prima data…la atelier

Noi avem mare eveniment saptamana aceasta. Si, daca tot nu suntem din familia regala a Marii Britanii, ne-am permis sa dezvaluim The ROCHIA!

***

Ilinca a trecut azi prin prima sa masura la atelier. The ROCHIA e cusuta la comanda, deoarece trebuie sa fie din stofa cu buline albe. Culoare am ales-o noi. Sau, mai degraba, am ales din ceea ce am gasit la magazin. Ilinca, evident, e foarte incantata. Maine mergem sa luam rochia gata. Aceasta bucurie are si un pret – 350 de lei. Dar, fericirea si mandria Ilincai e de nepretuit. La fel ca in reclama pentru MasterCard.

Singur(a) acasa

Home alone!

Parintii mei nu isi prea puneau intrabari cand ne lasau singuri acasa, pe mine si pe fratele meu, care nu e cu mult mai mare. Cel putin acum, mama nu-si poate aminti niste retrairi exacte de pe timul cand eu aveam 4 ani, iar fratele 6 neimpliniti, iar ea inchidea usa dupa noi si pleca la servici.

Asta se intampla de obicei vara. Desi, poate era toamna sau primavara tarzie, deoarece vara noi eram la tara. Sau poate la inceputul verii, cand parintii nu gaseau 2-3 zile libere sa ne duca la bunei. Nu mai tin minte exact cum treceau zilele in care trebuia sa fim maturi si responsabili, pentru a nu-i dezamagi pe mama si pe tata care aveau o profesie foarte srtesanta.

Imi aduc aminte ca intr-o dupa-amiaza am incalecat balconul (locuiam la et.3), in alte zile imi faceam din matura chitara si cantam la ea in fata oglinzii, acompaniata de Demis Russos, alteori, cred ca, ma certam cu fratele,  deoarece mama se enerva seara si ne dadea la ambii cate un zdupac zdravan.

***

Timpurile, insa, s-au schimbat…(scriu eu si imi dau seama ce platitudine am scos din mine). Eu am ezitat foarte mult timp s-o las pe Ilinca singura acasa. Si, cum mama mea este cea care ii baga boamboane pe ascuns, tot ea a fost cea care a iesit intr-o dimineata din casa, a incuiat usa dupa ea si a plecat la magazin, lasand-o pe Ilinca singura. Vestea m-a adus in stare de semi-lesin. Fata mea, pe care imi era frica s-o las sa scoata pana in fata scarii gunoiul, a ramas acasa singura si inca pentru 30 minute! Ma gandeam atunci ca nu mai pot avea incredere in mama.

Dupa acel caz, am avut multe discutii cu oamenii apropiati despre varsta la care ne putem lasa copilul singur acasa. Parerile au fost diverse si nu depindeau nici de sexul persoanei chestionate, nici de studiile ei. I-am ascultat pe toti si, fiind diplomata din fire, le-am dat tuturor dreptate. Eu, insa, am ramas cu parerea mea, mai exact, cu nicio parere clar definita. Asteptam sa vina zana cea buna si printr-un gest cu bagheta sa-mi dea solutia sau, cel putin, pe Mary Poppins, care le stie pe toate ce tine de cresterea unui copil.

***

Cu timpul, am lasat-o cate putin singura acasa, insa nu mai mult de 45 de min. In timpul asta sunam de cate 3 ori sa verific ce face, suna nana, suna mama si suna nanul. Toti erau implicati in aceasta aventura. Eram intr-atat de stresata, incat ma temeam sa o las mai mult de 10 min. fara ocupatie, adica fara interlocutor, de frica sa nu-si bage degetele in priza sau sa calareasca balconul (desi ambele ispravi pot fi facute cu receptorul in mana).

***

Ufff, dupa acest intro lung, pot sa exclam: azi Ilinca a ramas singura  acasa 3 ore (sau chiar mai mult)! Si a supravietuit! Da, am sunat-o, insa numai de 2 ori. A sunat-o si una din nane, care a rezolvat cu ea exercitii la matematica vreo jumate de ora. Ilinca s-a pregatit constiincios pentru acest test al maturitatii. A ascultat lectia de protectie civila tinuta de mama mea si a trecut si o mica examinare. Si-a scris atent toate numerele de telefon utile intr-un caiet, nu a deschis niciun geam si nu s-a jucat la priza. Sunt mandra de fetita mea, desi imi amintesc ca la 6.5 eu deja imi inclazeam  singura borsul. Eh…dar acelea erau alte timpuri!

Primul film

Astazi a fost un „prima fata” dublu la noi in familie. Ilinca a fost prima data la cinematograf, eu, insa, am fost prima data la un film in 3D. (Da, da, da, sunt o inapoiata!) Si mi-a placut!

***

Dimineata a inceput, ca de obicei, fara mare dispozitie, cu gandul ca trebuie sa inventez ceva pentru a nu-mi onora promisunea de a-mi duce odorul la film.  (Pai cine programeaza filme la 10.30 duminica dimineata?) Dar, dupa un inceput de lamentari si riscul unui bocet fara sfarsit, am decis ca voi depune nitel efort, ma voi scula si-mi voi duce copilul la film. Si cat de inspirata a fost decizia mea!

***

Am privit desenul animat „Rapunzel”. O poveste pentru copii. Cica. Dar, depinde cum privesti acest desen animat. Eu am vazut in „Rapunzel” o istorie pentru maturi. Despre visuri, frici, zone de confort, relatia mama-fiica, prima dragoste, descoperirea lumii dincolo de coconul familial si  duritatea ei, care poate fi invinsa cu un zambet gratuit si un suflet mare, despre tradare, despre cum in clipa in care te crezi pierdut, descoperi in tine acel „ceva” care te poate salva.

***

Ilincai i-a fost greu sa reziste aproape doua ore in fotoliu, cu ochelarii care ii cadeau de pe ochi. Dar, in clipa in care deasupra noastra zburau fluturi si lampionae, ca niste licurici, ea se linistea si exclama fericita, cat e de bine e la cinematograf.

***

Eu am plans pe ascuns. Am udat lentilele ochelarilor magici. Angajatii cinematografului insa nu au observat dauna adusa de emotiile mele.

PS: va recomand acest desen animat, chiar daca nu aveti copii :)

Primele dati

Ilinca la filmariIlinca a trecut peste un „prima data” foarte important in viata unui om. Ea si-a castigat primii bani. I-a muncit cinstit, din greu, fara a se plange ca e obosita si ca nu mai are chef. Copilul meu mi-a dat o lectie de rabdare si interes in ceea ce faci.

Primele dati sunt importante. Primii bani sunt si mai importanti. Atitudinea fata de ei, planurile pe care ii faci atunci cand ii vezi, asa colorati, pe masa sau ii simti in buzunar. Ilinca nu a inteles prea bine cat face suma care i s-a dat. Ea nu a declarat, spre surprinderea mea, ca decide singura ce va face cu ei. Nu a reclamat o papusa hidoasa, gen Barbie, si nici cosmetice noi.  Ea a fost foarte repede de acord ca acesti bani for fi cheltuiti pe o scurta de iarna (mama practica si stringatoare din mine a invins-o pe mama inspirata si visatoare).

Eu sunt o mamica mandra. Acum, cand o cert pe Ilinca, stiu, in sinea mea, ca ea este un copil formidabil si ca din ea va iesi un „om”. Mi-a demonstrat-o!