Miau

Imagine

Facebook-ul mi-a spus de dimineata ca azi este Ziua Internationala a Pisicilor.

Eu voi fi franca – nu sunt mare iubitoare de pisici si nici pisicoasa nu sunt. Am, insa, in casa o cogemite pisica dornica de alte pisicute si, evident, nu i-am putut rezista miaunatului dulce si i-am pregatit o surpriza pentru cand se va intoarce din vacanta – un botulean alb-roscat-gri, gasit de o tanara salvatoare de vieti pisicesti, care m-a contactat in urma acestui sondaj si, peste noapte, m-am facut cu un suflet in plus.

Cand ne-am intalnit, eu cu un cos, la fundul caruia am asternut un fular de lana, ea cu un bot de blanita, care ii zgaraiase tot decolteul, aveam nitel emotii. Un suflet nou in casa, e totusi un suflet nou. In plus, Olga, salvatoarea unei familii de pisoiasi orfani, mi-a marturisit ca toti fratii acestei minuni au fost adoptati, dar au murit in scurt timp. Poate nu a fost tocmai lucrul cel mai incurajator pe care poate cineva sa-l auda in momentul adoptiei unei vieti noi, dar nu mai puteam da inapoi.

Ajunse acasa, odata jena primelor ore de cunostinta trecuta, pisica  a prins la curaj. Si la viata, si la burta, si la caracter. Acum ea e o umbrita a noastra. Ne mutam dintr-o camera in alta – vine dupa noi. Mergem la baie – vine cu noi. Mergem sa mancam – apare si ea in usa. Ma intind sa citesc – ea se intinde neaparat pe carte. Ne culcam – ea se culca intre noi, dar se lipeste de barbatul casei si ii cuprinde bratul cu labutele. Suflet de femeie.

Abia astept sa vina pisica principala acasa, sa-si vada noua prietena.  Intotdeauna am fost de parerea ca un copil creste mai frumos alaturi de animalute.

Foto: pisica noastra in primele zile de cunostinta

Poppy si iresponsabilitatea

my two babies

Ilinca si Poppy, cu 2,5 ani in urma

Bunica intotdeauna imi spunea sa nu las nimic de azi pe maine. Evident ca niciodata nu o ascultam. Dar cine o asculta pe bunica?

Multi ani aceste vorbe mi-au parut o cicaleala aleasa de mame si bunici pentru a nu lasa pe noi, tinerii, sa ne bucuram de viata. Intotdeauna va fi maine, ba chiar si poimaine. Cel mai bine, insa, e sa lasi treaba pe saptamana viitoare, ca poate ea singura se va face sau poate, cu ceva inconstienta, vei uita ca aveai ceva de facut.

***

Dar vine o zi cand iti aduci aminte de bunica. Si nu pentru ca e ziua ei. In ziua ceea recunosti ca ea, Dumnezeu s-o ierte, a avut dreptate. Si ca tu, cum ai fost o neispravita la 8 ani asa si ai ramas. Si ca ziua de maine poate sa nu mai fie. Sau ea poate sa fie pentru tine si nu pentru altul.

***

De cateva zile mi-as musca coatele daca as putea. Poppy, motanul pe care l-am adus in familie, de dragul Ilincai, e bolnav. Am asteptat 2 saptamanila pentru a ma decide sa merg la veterinar. Intotdeauna gaseam cate o scuza. Si scuza nu era pentru cineva anume, ci pentru costiinta mea, care niciodata n-a fost intr-atat de naiva sa creada in lipsa de timp invocata. Timp am avut. Nu am avut, insa, disciplina, minte, rusine, maturitate, responsabilitate. Acum Poppy isi taraie labutele din spate prin  casa, lasand in urma picaturi de urina, care, in sfarsit, dupa cateva zile de blocaj, se preling pe coada lui. Asta e unica posibilitate pentru el de a-si satisface nevoile fiziologice. Cand l-am dus la consultatie, veterinarul mi-a spus ca daca asteptam pana luni, ma trezeam cu un mort in casa. Mi-a fost atat de rusine. Rusine pentru faptul ca se intampla sa-l hranesc cu porcarii, doar din cauza ca „nu aveam timp” sa-i caut mancare buna, care nu se vinde oriunde; rusine ca nu veneam cu el la veterinar, cel putin de doua ori pe an; rusine pentru ca am uitat ca un animal de companie este mai mult decat o cheltuiala in plus: el este, in primul rand, un membru de familie.

***

Acum Poppy e cel mai ingrijit „om” din casa. Are intotdeauna mancare proaspata. Din alea scumpe. Nisipul e schimbat cu regularitate. Vasul cu apa niciodata nu e gol. Azi Poppy are programare la veterinar. Cat o va mai duce oare Poppy?