Poppy si iresponsabilitatea

my two babies

Ilinca si Poppy, cu 2,5 ani in urma

Bunica intotdeauna imi spunea sa nu las nimic de azi pe maine. Evident ca niciodata nu o ascultam. Dar cine o asculta pe bunica?

Multi ani aceste vorbe mi-au parut o cicaleala aleasa de mame si bunici pentru a nu lasa pe noi, tinerii, sa ne bucuram de viata. Intotdeauna va fi maine, ba chiar si poimaine. Cel mai bine, insa, e sa lasi treaba pe saptamana viitoare, ca poate ea singura se va face sau poate, cu ceva inconstienta, vei uita ca aveai ceva de facut.

***

Dar vine o zi cand iti aduci aminte de bunica. Si nu pentru ca e ziua ei. In ziua ceea recunosti ca ea, Dumnezeu s-o ierte, a avut dreptate. Si ca tu, cum ai fost o neispravita la 8 ani asa si ai ramas. Si ca ziua de maine poate sa nu mai fie. Sau ea poate sa fie pentru tine si nu pentru altul.

***

De cateva zile mi-as musca coatele daca as putea. Poppy, motanul pe care l-am adus in familie, de dragul Ilincai, e bolnav. Am asteptat 2 saptamanila pentru a ma decide sa merg la veterinar. Intotdeauna gaseam cate o scuza. Si scuza nu era pentru cineva anume, ci pentru costiinta mea, care niciodata n-a fost intr-atat de naiva sa creada in lipsa de timp invocata. Timp am avut. Nu am avut, insa, disciplina, minte, rusine, maturitate, responsabilitate. Acum Poppy isi taraie labutele din spate prin  casa, lasand in urma picaturi de urina, care, in sfarsit, dupa cateva zile de blocaj, se preling pe coada lui. Asta e unica posibilitate pentru el de a-si satisface nevoile fiziologice. Cand l-am dus la consultatie, veterinarul mi-a spus ca daca asteptam pana luni, ma trezeam cu un mort in casa. Mi-a fost atat de rusine. Rusine pentru faptul ca se intampla sa-l hranesc cu porcarii, doar din cauza ca „nu aveam timp” sa-i caut mancare buna, care nu se vinde oriunde; rusine ca nu veneam cu el la veterinar, cel putin de doua ori pe an; rusine pentru ca am uitat ca un animal de companie este mai mult decat o cheltuiala in plus: el este, in primul rand, un membru de familie.

***

Acum Poppy e cel mai ingrijit „om” din casa. Are intotdeauna mancare proaspata. Din alea scumpe. Nisipul e schimbat cu regularitate. Vasul cu apa niciodata nu e gol. Azi Poppy are programare la veterinar. Cat o va mai duce oare Poppy?

Floricica

Cu cateva saptamani in urma i-am promis Ilincai o pisicuta. Inca una, mai exact. De fapt, era mai mult dorinta mea de copil care vrea sa-si umple casa de animale, dar pe care nu-l lasa mama.

Pisica a aparut intamplator intr-o dupa amiaza de luni. Am rascumparat-o cu 10 lei, dupa ce o prietena buna o salvase de ploaie  cu o seara mai devreme. Asa Floricica a intrat in casa noastra.

Ilinca nu o scapa din ochi. Nu o lasa din maini. Nu inceteaza sa o strage, sa o caute, sa o copleseasca cu dezmierdarile ei si sa se infurieze cand pisica, pur si simplu, fuge.

Ma uit la aceasta relatie complicata si nu incetez  sa o compar cu una dintre o femeie si un barbat. La noi, oamenii mai mari, tot asa se intampla. Cineva salveaz de un naufragiu sufletesc  (sau adaposteste) pe altcineva.  Salvatul e fericit ca, in sfarsit, a capatat un acoperis moral, niste repere in viata si se lasa iubit si coplesit. Salvatorul, bucuros ca s-a gasit cineva care il va elibera de toata povara bunatatiii si grijii lui, e napadit de un exces de zel fara precedent. El isi iubeste victima, o protejeaza, o hraneste, o alinta, ii verifica fiecare pas, il insoteste chiar si la baie. Culmea, el face toate astea cu cea mai mare convingere ca asta e dragoste si ca salvatul trebuie sa-i fie recunoscator si sa-i raspunda doar cu tandrete si daruire de sine.

Pisica noastra o evita deja pe Ilinca. Fuge, se ascunde. Miauna si se zbate cand Ilinca o strange in brate si incearca sa o bage sub plapuma, deoarece cea din urma nu-si poate imagina cum pisicuta ar putea sa vrea sa doarma in alta parte decat patul stapanei.

Acum, seara de seara, am parte de lacrimi de ciuda si furie, de tipete de disperare si nervi. Pisica o ignora. Pisica isi cauta de treaba si nici nu-i pasa ca mica ei stapana sufera.

Cand o intreb e Ilinca de ce nu o lasa pe Floricica sa aleaga singura unde vrea sa doarma sau la cine sa stea in brate, ea imi raspunde, cu o privire de femeie la limita disperarii amoroase, ca „pai daca o las, ea nu va veni niciodata la mine!”

***

Ce trista poate fi uneori dragostea.