I have a dream…

…copilul meu se mearga la scoala, sa intre in clasa, sa se aseze in banca si sa zambeasca. Decontractat, liber. Iar in timpul cela, cat el traieste bucuria revederii cu prietenii si invatatoarea, dupa usa sa nu stea grupuri de parinti care discuta despre bani, care se susoteste si face calcule, care numara banii din buzunarul altora, ii imparte si, eventual, da in obraz parintilor care au alte viziuni.

…sa nu mai fiu tratata ca o cioara alba, sa nu mi se repete de cateva ori pe zi ca din cauza incapatanarii mele copilul meu va avea de suferit.

… sa nu fiu numita retrograda, deoarece nu vreau sa contribui la achizitionarea unui televizor cu plasma pentru clasa a 3-a.

… sa fiu inteleasa, atunci cand cer argumente bazate pe studii ce ar demonstra ca un televizor cu plasma ar ridica nivelul asimilarii materialului la copiii de 8-9 ani si ca folosirea unui televizor cu plasma reprezinta un adevarat know-how pe care noi avem sansa sa-l implementam printre primii.

… sa nu fiu considerata naiva, deoarece cred ca legile au fost facute pentru a fi respectate, iar respectul incepe cu fiecare din noi.

… sa nu trebuisca sa incep fiecare an scolar ca pe o noua lupta. Nu cer nimic neobisnuit. Cer, pur si simplu, sa nu fiu amenintata ca fata mea va fi scoasa de la lectiile la care se va folosi un amarat de televizor cu plasma. Un moft, de fapt. Deoarece, atat timp cat nu exista o directiva a Ministerului Educatiei ce ar fundamenta procurarea acestui aparat, consider ca aceasta achizitie este inutila. Si, apoi, chiar daca aceasta directiva ar exista, ea ar veni odata cu fondurile alocate intru sustinerea acesteia.

… cel mai mult, insa, imi doresc sa nu fiu aratata cu degetul sau sa nu fie invartit degetul la timpla, atunci cand sunt vazuta sau pomenita. Actiunile mele sa nu fie interpretate ca ceva in afara normei, iar copilul meu sa nu fie luat drept copilul unei „nebune”.

Nu sunt nebuna. Si nici imbecila, cum insinueaza unii prin comentarii. Sunt un om normal, care are dreptul sa traiasca normal in tara cetateanul careia este, fara sa-mi fie adus doar un singur si epuizat argument, valabil pentru unii in orice situatie „Ap asa-i in Moldova…Daca nu-ti place, du-te in Europa…”.

PS: Mi-am zis ca nu scriu nimic despre aceasta zi de scoala, ca statusul ignore ar fi, poate cea mai buna optiune in situatia in care simt ca nu mai am resurse sa ma impotrivesc sau sa lupt cu morile cu vant. Dar, pana la urma, am decis ca odata ce am intrat in aceasta hora, nu mai pot iesi din ea. In plus, inca n-a aparut omul care sa-mi ingradeasca dreptul la opinie si la libera exprimare. Chiar si cu pretul ca va trebui sa-mi tin copilul acasa. Or, cum poti sa-i spui copilului ca legile nu trebuie incalcate, ca mai apoi sa le inclaci foarte lejer, de frica de gura lumii?

Disclaimer: In chestiunea procurarii televizorului cu plasma pentru clasa, am intrat in conflict deschis doar cu cativa parinti, care, am inteles, sunt ideologii. Cu invatatoarea, directia scolii sau alti reprezentanti oficiali nu am avut deocamdata nicio discutie si nu pot sa-i invinuiesc de nimic, atat timp cat nu am dovezi.

Centura de siguranta pe care o uitam acasa

Azi dimineata, tot traseul de la scoala pana acasa (eu incep lucrul mai tarziu decat majoritatea angajatilor din acest oras, din aceasta cauza diminetile mele sunt mai libere), am stat in spatele troleibuzului, observand ceea ce se intampla pe strada si in microbuzele si masinile de pe carosabil.  Microbuze arhipline, oameni care pupau, literalmente, parbrizul, oameni care traversau la rosu sau pe portiuni de drum ce nu sunt prevazute unei astfel de ocupatii destul de periculoase intr-un oras in care nimic nu se respecta. Apoi, veneau masinile personale. Cu familii intregi in drum spre servici. Cu pici in drum spre gradinita si scoala.

Cu copii fara centura de siguranta. Cu copii pe bancheta din fata fara centura de siguranta. Cu copii pe bancheta din spate, asezati chiar in mijloc, acolo unde sunt cel mai bine expusi unui eventual zbor prin parbriz. Fara centura de siguranta.  Eu nu stiu ce se intampla in capul acelor parinti care cred ca o plimbare cu masina de acasa pana la scoala este inofensiva. Ca ea vesnic va fi inofensiva. Ca centura de siguranta a fost inventata doar pentru papa-lapte de europeni si americani, iar pe noi… pe noi nimic nu poate sa ne omoare.

***

Acesta este un spot social (din Rusia) foarte dur pentru a alerta parintii nepasatori. Eu privisem un spot din aceasta serie acum cativa ani si pentru mine a fost cea mai buna terapie de soc, un fel de reminder. Imi pare rau ca nu-l pot gasi acum. Era filmat in aceeasi cheie, doar ca imaginea, extrem de pasnica si simpla la inceput, devine un cosmar la sfarsit.

Copii cu talent si fara

Sunt situatii ce depasesc intelegerea mea.

Bunaoara situatia in care parintii si-au trimis copilul sa defileze la „Romanii au Talent”.

Daca imi explica cineva clar si argumentat la ce s-au gandit doi oameni maturi inainte de a-si inscrie fetita in asa un show cu asa un numar, ii dau 10 lei! (ca nu stiu ce altceva sa-i dau)

Toti copiii sunt frumosi, precum frumosi sunt toti puii de cioara. Dar, de la frumos acasa si talentat la mama si la tata, pana la talentat sau inzsestrat cu aptitudini iesite din comun e o cale lunga, presurata cu multa munca si rabdare. In rest, e vorba de bun-simt de parinte. Un bun simt poate primitiv pe alocuri, poate lipsit de ambitie, dar unul foarte sanatos. Nu-ti pui copilul in situatii penibile. Nu-l scoti in fata unui public dornic de spectacol – asa cum e dornic un grup de rechini albastri de sange – ca sa-l lasi acolo sa-si demostreze niste talente pe care nu le are. Ca na, nu toti copiii sunt talentati, ceea ce nu-i face mai putin copii sau mai putin dragi noua, parintilor.

Eu am privit practic cu lacrimi in ochi cum aceasta fetita defila pe scena, in timp ce juriul era jenat. Jenat de situatia in care niste parinti cretini nu mai stiu cum sa-si streseze copilul pentru a-i croi un viitor dupa masura lor. Sa ne scoatem copilul din anonimat! Sa-l scoatem pe scena, la televizor, sa-l transformam intr-un produs, sa-l vindem, unde putem si la ce pret putem. Poate cineva a da ceva pentru el. Ca de, noi toti vrem sa traim cu talente langa noi. Cu oameni originali, geniali. Chiar daca acestia sunt copiii nostri, care nici nu ne-au cerut sa fie ceva mai mult decat sunt.

In toata aceasta istorioara de prost-gust, mi-a placut cum a reactionat juriul. Si, da, jos palaria Mihai Petre si toata echipa care a incercat sa protejeze fetita de un nou stres.

In video incepand cu minutul 1:10 puteti vedea defieul integral, reactia juriului si stupoarea parintilor, care, pare-mi-se, asa si nu au inteles ce li se reproseaza:

Amintiri din copilărie sau de ce am plâns azi în hohote

tanti Nastea

Azi i-am văzut pe părinţii mei tineri, frumoşi, fericiţi… Am înţeles că, deşi fizic seamăn foarte mult cu tata, sunt, de fapt, copia mamei şi fratele meu, care are ochii şi buzele mamei, este copia lui tata.

L-am văzut pe tatăl meu… care nu mai este… Mi-am dat seama că foarte curând voi avea vârsta la care el a plecat de printre noi. Abia acum realizez cât de tânăr a fost. Oare ce-l face pe om să fie atât de disperat încât inima să nu-i mai reziste şi într-o zi…

L-am văzut azi tânăr, parcă sfios şi un pic nesigur… nu de decizia pe care a luat-o, ci de fericirea pe care a căpătat-o. Parcă nu-i venea a crede că tot ce i se întâmplă este adevărat. Apoi, mă uitam în ochii mamei. Avea aceeaşi expresie pe care am avut-o eu în ziua nunţii mele: mirată, tremurătoare şi undeva uşurată :) că uite na… s-a măritat :)

Părinţii mei s-au iubit foarte mult. Nu i-am văzut niciodată certându-se, poate aşa mai fârnâiau şi ei pe alocuri, ca nişte aricei, dar fârnăiala nu dura niciodată mai mult de 10 minute, după care urma o fornăială plăcută în dormitor :)

Am avut parte de o copilărie FOARTE fericită şi le mulţumesc părinţilor că mi-au dat un exemplu cât de frumos posibil. Mă întreb de ce Dumnezeu l-a luat pe tata, iar mamei aşa şi nu i-a fost dat să-l înlocuiască. De ce iubirea lor a trebuit să fie întreruptă atât de brusc… Dar sunt sigură că cerul ştie toate răspunsurile. Poate întreruptă la cel mai interesant moment, povestea lor rămâne veşnică. Uneori lucrurile care nu se duc până la capăt au cel mai frumos capăt posibil.

Dupa-amiaza unei boli

Ilinca s-a imbolnavit. Ieri si-a petrecut ziua intinsa in pat cu febra si cu o licarire in ochi, care de fiecare data mi se asociaza cu romanele in care eroii sunt bolnavi de tuberculoza. Toata noaptea fetita mea si-a adunat vointa de prin ungherele sufletelului ei si a alungat boala.

Nu ca ar fi plecat ea cu totul, dar azi dimineata Ilinca s-a trezit fara licarirea din ochi, cu fruntea rece si obrajii de culoare uniforma.

***

Ultimele doua zile, mi-am permis sa stau acasa mai mult decat si-ar fi inchipuit sefii ca merit. Am ales sa fiu alaturi de Ilinca, fara s-o deleghez mamei sau dadacei. Nu ma pot lauda ca am fost mamica-model, care sta la capataiul odorului bolnav si ii sopteste vorbe de incurajare. Eram mai degraba o nevrotica care incearca sa jongleze cu telefonul mobil, laptopul, cutia de antibiotice si termometrul.

In astfel de momente imi dau seama cat de distrata sunt. Nu-mi pot concentra atentia asupra ei mai mult de cateva minute consecutive. Intotdeauna exista stimuli din exterior care ma subjuga si nu-mi lasa posibilitatea sa fiu doar cu copilul meu. Cred, insa, ca prin asa chinuri „tehnologice” trec toti parintii din timpurile noastre. Dar cum, cum sa te rupi de Facebook, Skype sau 20 de bloguri deschise?

***

Din aceasta cauza, mi-am promis ca:

  • o data pe saptamana nu-mi voi scoate laptopul din geanta si voi dedica toata seara Ilincai
  • sambata dimineata vom face ceva impreuna
  • in fiecare sambata voi organiza o iesire in oras (am inceput cu Opera, urmeaza Muzeul de Etnografie)
  • o data pe luna vom merge la film (am fost deja de doua ori)

Odata lista facuta, e cu mult mai usor sa te tii de ea. Eu am chiar o metoda care ma ajuta foarte mult atunci cand incep sa panichez ca am prea multe de facut. E simplu: dimineata cand ma scol imi stabilesc prioritatea zilei. Trebuie sa existe un singur lucru important pentru ziua ceea si acel lucru trebuie facut.

***

Si cum dupa-amiaza aceasta am petrecut-o impreuna, am reusit sa pornim o constructie si anume copia casei lui Van Gogh:

Blog

În ziua în care am decis să revin la Chisinau nici nu îmi   imaginam că, de fapt, a doua mare aventură a vieţii mele de adult incepe (prima fiind naşterea fetiţei). De deprte, Chişinăul parea ca o mamă blîndă care îşi aşteaptă smerită copiii pierduţi prin lume. Mă gîndeam ca pentru două fiinţe, care, puse cap la cap, nu fac cu mult peste 2 metri si nu cîntăresc mai mult de 75 de kg, se va găsi un loc. Loc s-a găsit! Dar, mai departe ce facem?

Mergem sau nu la grădiniţă? Şi dacă mergem, la care? Ce activităţi propune oraşul pentru copiii de vîrstă preşcolară? Şi ce facem atunci cînd găsim ceva ce-i place micuţului, dar în limba rusă (in cazul în care copilu nu vorbeşte rusa)? etc.

Capul mi se învîrtea de întrebări. La unele am răspuns, cu ajutorul forumurilor, vecinelor, rudelor, urechilor, care ascultau neruşinat conversaţia mamicelor din parc, de la cafenea si alte locuri publice. Alte întrebări îşi mai aşteaptă rîndul. Pe lîngă întrebări, au mai apărut o groază de nedumeriri, mirări şi, chiar, şocuri culturale.

Şi, în fine, am procedat cum procedează marea partea a europenilor: am creat un blog, un spaţiu virtual de conversaţii, întîlniri, schimburi de experienţă!!!