Jocul „de-a plecarea”

Azi dimineata, langa hotelul „Dacia”, am dat de un baietel de vreo 7 ani, care plangea de se ineca in propriile lacrimi si suspinuri. Piciul era imbracat ingrijit, cu un ghiozdan jumate cat inaltimea sa si avea o tunsoare exact ca a unchiului meu,  cand acesta a inceput scoala in 1957. M-am oprit langa el, i-am intins un servetel de hartie si l-am luat la intrebari. Incet, moale. Ca sa nu-l sperii si mai tare. Baiatul mi-a spus printre sughituri ca merge la scoala si ca mama e „putin mai inainte”. Dupa care am aflat ca scoala e tocmai la Ciocana. Sincer, nu prea am priceput nimic din baiguielile lui. L-am lasat sa plece, spunandu-i ca daca are nevoie de ajutor sau daca simte ca s-a ratacit, eu voi fi in spatele lui si il voi ajuta neaparat. Piciul a zbughit-o, lasandu-ma sa merg pe urmele sale. Eu l-am urmat. In primul rand, deoarece mergeam in aceeasi directie. In al doilea rand, era clar ca nu pot sa-l las sa dispara fara sa inteleg incotro o ia, sau cel putin, sa ma asigur ca stie incotro trebuie so ia.

Ajungand langa statia de pe strada Puskin, observ ca pustiul se opreste la o distanta de un metru de o femeie de peste 30 de ani, imbracata in stilul „vanzatoare de la piata de la Ciocana”, cu o fizionomie corespunzatoare. Aceasta ii arunca doua vorbe, la care baiatul meu se pune si mai tare pe bocit. Scena devine penibila. Ma apropii discret, ca sa inteleg pana la urma ce se intampla si, in secret, sa opresc, in caz de ceva, o tentativa de violenta domestica. Intelesesem ca femeie era mama piciului. Acea mama care era „putin mai inainte”.

Chisinaul e plin de oameni ne-indiferenti. O doamna in varsta, cu un profil tipic de citadina, s-a apropiat si ea de cuplul buclucas, simtind ca e nevoie de a treia persoana pentru a detensiona situatia. Cand doamna l-a luat pe baiat la intrebari, am inteles ce e cu toata drama aceasta si chiar am zambit pe sub mustati de unele coincidente amuzante pe care ni le ofera viata.

Inainte de a ajunge langa hotelul „Dacia”, am fost la policlinica, exact pentru 10 minute. Cat asteptam la postul medical sa-mi fac o programare, se aude un plans apocaliptic, dupa care tusneste ca un glonte de pe scari purtatorul acestor coarde vocale terifiate. Era piciul meu, speriat de acul unei seringi care continea un vaccin obligatoriu. Sora medicala s-a uitat la mine uimita, eu la ea si…am izbucnit amandoua in ras.

Se vede ca mama baiatului, obosita si satula sa-si tot convinga odrasla ca acest vaccin trebuie facut si ca fara el nu te primesc la scoala, a iesit enervata din policlinica si s-a pornit in treaba ei. Stiind, insa, ca treaba ei, trece pe la statia la care trebuia sa ajunga piciul pentru a lua troleibuzul spre la scoala de la Ciocana. Iata asa a ajuns acest pui de om sa planga pe strazile orasului, speriat de vaccin si speriat de faptul ca a ramas orfan de mama. O frica mai mare decat alta.

***

Acest caz m-a pus pe ganduri. Mi-a adus cateva amintiri la suprafata. Mi-a dat o palma si mi-a activat un pachet de remuscari.

Cati dintre noi, fiind copii, am trecut prin asa momente de sfarsit de lume, cand parintii se faceau ca ne lasa? Sau chiar ne lasau? Si chiar daca acele momente nu durau decat 5 minute noua ni se parea o vesnicie. In acele 5 minute reuseam sa ne plangem de mila, sa plangem de mila parintilor pierduti, iar apoi sa ne gandim cum vom trai mai departe. Orfani.

Si cati dintre noi, parinti fiind, nu ne-am supus copiii unor astfel de plecari subite. Eu am facut-o chiar ieri, cand obosita sa o astept pe Ilinca in fata scolii, dupa 5 apeluri la telefonul ei mobil, in care auzeam doar „Acus vin!”, am sunat-o sa-i declar suparat, pe un ton ultimativ ca „Plec. Mai departe te descurci singura!” Au trecut doar 3 minute si ea a zbughit-o din scoala, plangand cu sughituri si abia alergand dupa mine, din cauza greutatii ghiozdanului si a altor pungi pe care le avea in mana. M-am simtit o netrebnica. O mama rea. Rece si egoista. Nu stiam cum sa o linistesc. Ea incerca, printre suvoaiele de lacrimi, sa-mi explice de ce s-a retinut. O ajutase pe o colega. Nu putea sa o lase.

Si fiti siguri, copiii tin minte. Exact asa cum tinem minte si noi. De cate ori vad un copil in strada, derutat, in lacrimi, speriat, inima mi se face cat un purice. Ii simt atat de tare durerea si frica, incat imi vine sa plang. Si ma apuca panica, de parca am devenit si eu copil si mama m-a lasat in magazinul de paine si a uitat sa vina sa ma ia.

Ilinca pana azi isi aminteste cum am lasat-o la varsta de 2 ani. Si am lasat-o doar pentru 30 de secunde. M-am infuriat, ca orice mama cu nopti nedormite, lipsita de ajutor, de viata personala si am iesit din casa, lasand-o in fata usii ca sa se calmeze. Am reusit doar sa inchid usa dupa mine, cum am auzit un bocet de se zguduia casa din temelii si odata cu ea si inima mea. Am deschis repede, am intrat si am cuprins-o. Imaginati-va un copil de 2 ani terifiat. Pentru mine aceasta este cea mai trista imagine.

***

Azi dimineata mi-am facut o promisiune. Desi, poate e deja tarziu. Vorba ceea, raul a fost facut. Dar, poate, totusi…Mi-am promis sa nu mai inscenez plecari. Si daca pe Ilinca am pierdut-o la acest capitol, voi incerca sa nu-mi pierd si ceilalti copii. Ceea ce va urez si voua. Nu plecati. Nici in gluma, nici in serios.