Mersul cu ochii deschisi

Această prezentare necesită JavaScript.

Vi s-a intamplat vreodata sa mergeti pe strada si sa va dati seama ca nu vedeti nimic?

Eu m-am trezit asa intr- o seara de iarna anul trecut. Mergeam acasa, istovita si pustiita dupa o zi de lucru, calcam pe strazile orasului vechi (sau ce ne-a mai ramas din el) si, daca m-ai fi intrebat cum e  in jurul meu, nu as fi stiut ce sa raspund. Dupa cateva zile de drum parcurs intr-o stare zombificata, mi-am dat seama ca e iarna. Si acum imi amintesc momentul cela magic. M-am oprit. Mi-am tras o palma imaginara si mi-am spus „Deschide ochii! Afara e zapada cum demult nu a fost! Uite cat de frumosi sunt copacii, uite cat e de fermecatoare casa lui Puskin cu toate troienele imaculate in jurul ei!”.

***

Asa am descoperit eu iarna din anul 2010. Acum, cand merg pe strada, pe deal, pe malul marii sau in padure, incerc sa am ochii larg deschisi. Si nu ochii care sunt situati mai jos de frunte, ci ochii mintii. In clipa asta  va pot spune de ce culoare e primavara, pot recostitui in minte forma crengii pe care o vad din geam si a parcelei de pamant pe langa care trec in fiecare dimineata.

***

Orbirea mea nu a fost innascuta. Ea a fost, mai degraba, un efect secundar al vietii pe care o duceam. A gandurilor pe care le purtam in fiecare zi, ca pe o uniforma.

***

E un lucru smecher mersul cu ochii larg deschisi! In drum gasesti o multime de comori. Iar unele poti sa le pui in buzunar sau sa le anini pe perete. Asa s-a intamplat si la Istanbul, unde am locuit timp de un an. Acolo, fiecare iesire in strda se transforma intr-o adevarata aventura. Drumul de la magazin spre casa era o calatorie intreaga, care era diferita de fiecare data cand se termina painea sau piersicii. Iesind din magazin, stiam peste cati pasi voi vedea Bosforul, stiam dupa care copac se vede mai bine o bucatica de mare. Iar cand vedeam pe fasia de apa, cuprinsa intre cele doua randuri de case, o corabie de croaziera, luxoasa, impresionanta, ma opream  si priveam asa cum privesc copiii focurile de artificii.

Ah da, comorile! Desenele de mai sus fac parte din cufarul meu fermecat. De ce fermecat? Deoarece o buna parte din continutul lui nu mai exista decat virtual. Asta e pretul pe care il platesti cand mutatul din casa in casa si din tara in tara e o diagnoza. Aceste desene le-am gasit in drum spre casa, exact in locul in care strada intra in mahala noastra (la Istanbul o parte din adrese contin si numele mahalei, cara asa si se numeste „mahala”). Sunt niste desene pe foi mari, A3 care nici nu stiu cum ar fi putu ajunge acolo. Unde sunt aceste foi acum, habar n-am. Pot fi in Franta, pot fi in Turcia sau in Guyana Franceza. Eu sper sa le gasesc intr-o zi. Deocamdata, insa, ma multumesc ca mi-am regasit vederea. Iar lada cu comori devine tot mai plina.

La dolce vita

Sa nu treci niciodata pe langa o lada de gunoi, fara a-i arunca o privire „patrunzatoare”! (asta e una din frazele mele „de capatai”). Lasand gluma la o parte, tomberoanele, lazile de gunoi, zonele special amenajate pentru colectarea deseurilor sunt izvoare nesecate de obiecte interesante, carti, discuri, placi de vinil si alte elemente de decor etc.

Aceste doua pungi, cusute din resturi de stofa, le-am gasit aseara, langa un tomberon, aranjate frumusel pe jos, de parca erau in asteptarea unui stapan mai atent. In astfel de situatii, cand depistez un lucru pe placul meu, inima imi bate mai tare, capul mi se invarteste nitel si simt euforia unui om indragostit.

***

Intr-o zi cu soare, voi inventariza si voi fotografia toate comorile pe care le-am cules din strada. Aceste obiecte, devenite inutile pentru cineva, si-au gasit un loc bine meritat in viata mea. Din colectie, vor lipsi, cu parere de rau, cateva piese de mobilier din lemn de stejar, marmora alba, fier forjat si sticla, gasite pe timpuri langa tomberoanele elvetiene.

Pacat, cu ele as fi putut demonstra cel mai bine teoria mea, conform careia nu ai nevoie de multi bani pentru a trai frumos. Trebuie doar sa fii cu ochii-n patru.

Foto: Victoria Varzari