Raspuns amplu unor comentatori

Pe langa comentatorii plini de zel, care la fiecare postare mai critica, ma indeamna sa „fac ceva”, mai este si alt soi de comentatori, cei care sunt nedumeriti de nemultumirea mea de scolile publice din Chisinau. Ei, la randul lor, imi sugereaza ca n-ar strica sa investesc in copilul meu. „Investitie” insemnand o scoala privata unde taxele incep cu modica suma de 100 euro lunar. Logica lor este mai mult decat simplista – vrei conditii bune, da-ti copilul intr-o scoala privata. Nu vrei sa-ti dai copilul intr-o scoala privata? Atunci ce vrei? Inghite si conformeaza-te situatiei din tara noastra. Dreptul la opinie? Nu, n-am auzit.

Deci, pentru a incheia aceasta discutie o data si pentru totdeauna, si pentru a avea de-a gata un raspuns, spre care voi face trimitere printr-un link la eventualele comentarii, voi incepe cu aceea ca fiecare copil din aceasta tara are dreptul la educatie. Gratuita si de calitate. Si, apropo, o scoala publica nu intotdeuana inseamna cadre didactice de mana a paisprezecea, iar o scoala privata nu garanteaza o educatie pe masura taxei achitate. Daca ne-am lua dupa capul unora, atunci scolile publice ar trebui transformate in ghetto-uri.

Iar ce tine de investitia in propriul copil, cred ca unii oameni vad lucrurile diferit. Si aceste diferente fac bine lumii. Eu prefer sa-mi dau copilul intr-o scoala publica, unde el ar putea simti pamantul sub picioare si tine capul pe umeri, nu in nori, imaginanadu-si ca face parte dintr-o altfel de lume, iar cei 100 de euro sa-i depozitez lunar intr-un cont bancar la care copilul va avea acces a doua zi dupa BAC. Un BAC pentru care nu voi plati. Asadar, facand un calcul elementar, ajungem la o suma considerabila. Bani pe care o proaspata absolventa i-ar putea folosi pentru a face inconjurul lumii. Sau pentru a locui cateva luni in tari diferite. Sau pentru a-si deschide o mica afacere, in cazul in care va avea un astfel de vis. Asta numesc eu investitie in copil. Calatoriile impreuna cu parintii, serile cu povesti, week-endurile la tara, in padure, pe campuri, diminetile la un film frumos, trierea hainelor mici si donarea lor, gatitul impreuna, discutiile la un ceai cu lamaie despre vise, planuri, dorinte mici si mari. O parte din aceste lucruri sunt aproape gratuite.

In plus, cred ca e de prost gust sa numeri banii din buzunarul altora. Cu atat mai mult, sa dai in nas oamenilor ca nu vor sa investeasca bani in copiii lor. La aratat cu degetul si la dat sfaturi, toti suntem buni. Mai greu e sa-ti constientizezi greselile, sa vrei sa schimbi ceva, s-o iei pe alt drum, sa-ti educi altfel copilul. Nu asa cum crede de cuviinta o tara intreaga.

Pe final, vreau sa fac o mica precizare: nume de scoli, nume de invatatori, profesori, directori – nu voi da. Acest blog nu este un loc de rafuiala personala, ci un loc unde se dezvaluie si se discuta unele probleme cu care ma ciocnesc in calitatea mea de parinte, probleme mai mult generice, decat personale.

Multumesc pentru intelegere.

EDIT: Filip Kirkorov e intr-un gand cu mine, nici nu ma asteptam. Merci, Filip! (El azi e vedeta pe Facebook)

Da’ tu cine esti?

Dimineata, in timp trageam pe mine un pulover alb, de lana, am fost invaluita de un lan de grau din nordul Frantei. L-am auzit pe Joe Dassin, cantand „Siffler sur la colline”. Si eu iarasi aveam aproape 22 de ani, nevasta tanara, plina de zel si de seva, gata sa-si dea lumea peste cap, doar sa invete mai repede cum sa fie sotie ideala.

Puloverul meu miroasea a casa socrilor, a deserturi frantuzesti, a dupa-amiezi de duminica petrecute la targuri de vechituri, a seri de vara la o margine de campie unde un grup de tineri se infruptau dintr-un joint. Eu eram cea mai frumoasa, de aceea ca eram diferita.

In timp de 10 secunde am vazut un film. Un lungmetraj. In culori. Un film eroina caruia seamana dureros de tare cu mine. Dar eu n-o cunosc. Poate ne-am intersectat candva, undeva, dar nu mai mult decat atat.

***

Noi suntem 10, 100, 1000 de oameni pe parcursul vietii noastre. Toti diferiti. Toti creati pentru a corespunde anumitor circumstante. Putin artificiali. Putini ridicoli. Intotdeauna mai verzi decat in situatia ce va urma.

De fiecare data noi ne inventam o noua viata, o noua identitate si un nou destin, doar pentru a incapea in locusorul pe care ni l-am ales. Sau care ne-a ales si noi ne-am prefacut ca e ceea ce cautam de la facerea lumii. Apoi ne schimbam credintele, principiile, gusturile, gandurile, simturile doar pentru a ne regasi mai bine in ochii altui om sau altor oameni. Si ne repetam ca pe o mantra, zi si noapte, ca asta, asta e ceea ce am vrut.

Iar intr-o zi, situatia se consuma.

Si noi alregam repede-repede catre o alta situatie. Catre o alta viata. Si incepem sa credem in ea.

Sa construim. Sa daramam. Sa carpim. Sa rupem capitole intregi din istoria noastra personala. Sa alcatuim cuvinte noi. Sa facem sa dispara altele vechi.

Si tot asa. Pana in ziua in care ne oprim. Sau moarte ne opreste.

Cel mai bine e, desigur, sa ne oprim singuri. Si sa ne spunem „Salut! Eu oleaca m-am pierdut pe-aici…Da’ tu cine esti?”

***

Da’ chiar, tu cine esti?

Azi…flori si soare

Azi am pofta de flori si lumina. Poate de aceea ca m-am trezit intunecata, exact ca timpul de afara. Poate si de aceea ca m-am certat cu cei de la servciul de taxi. Sau poate pentru ca troleibuzul nu m-a dus in directia vruta. Azi, insa, poate prima data in viata mea de om constient mi-am spus ca nimeni nu-mi datoreaza nimic si ca toate neplacerile mele sunt doar in capul meu. Si mi-a trecut. Si a iesit soarele. Si au inceput sa apara oameni pe care ii asteptam. Asa, din senin. Oameni care au venit sa-mi intoarca o favoare, oameni care mi-au ajutat sa-mi rezolv unele chestiuni intr-o singura ora in loc de o zi, prevazuta de regulament, oameni care m-au sunat sa ma anunte ca programarea mult-asteptata se va intampla vineri. Mi-am gasit chiar si o cunostinta la Bruxelles, care a venit si a batut la usa acestui blog. Si asta dupa ce toata seara de ieri mi-am scanat creierul pentru a depista pe cine cunosc in acest oras in care va trebui sa petrec o zi sau doua la inceput de iulie.

Miracolele se intampla. Mici si mari. Doar sa nu uiati, nimeni nu va este dator cu nimic.

surse foto: Monday Morning Sun

Oameni care vorbesc

Sunt oameni care vorbesc doar despre ei. Si nu-i poti opri.

Sunt oameni care vorbesc intotdeauna despre aceleasi subiecte. Si ce n-ai face, cum n-ai da, nu poti schimba „albia” discutiei.

Sunt oameni care vorbesc numai despre alti oameni. Cu pasiune, cu implicare, cu suflet. Doar ca, de fiecare data ei aleg aceleasi personaje.

Sunt oameni care nu observa ca, in timp ce morisca lor de cuvinte se invarteste la o viteza greu de urmarit, ochii tai cauta televizorul din spatele lor sau ecranul telefonului mobil.

Sunt oameni carora le place cum rasuna vocea lor.

Sunt oameni care sunt ferm convinsi ca povestea lor este de o mie de ori mai interesanta decat viata ta micuta de om cu job de la 9 la 6.

Sunt oameni care intotdeauna vorbesc despre bolile lor trupesti. Si daca ai venit la mijlocul discutiei si nu te-ai prins ca e vorba de ultima „buba rosietica, cu marginele zdrenturoase aparuta subtioara”, ai impresia ca vorbeste despre iubita/iubit in primele 3 luni de relatie.

Sunt oameni care nu pot gasi alt subiect decat cel al deplangerii uneii iubiri trecute. Pe astia mai bine sa-i eviti.

Sunt oameni care tin cu tot dinadinsul sa-ti povesteasca, in mii de detalii, ultima lor partida de sex cu partenerul de viata. Inteleg cand e prima noapte de amor si toata lumea e curioasa, dar cand imparti mai mult de 5 ani patul cu acelasi nenica cu inceput de chelie, chiar nu vad ce se mai poate de povestit.

Sunt oameni care nu povestesc interesant. Fie aceasta si povestea unltimei lor expeditii la Polul Nord.

Sunt oameni care vorbesc stalcit. Urechile tale asteapta cu frica urmatoarea ofensiva verbala.

Sunt oameni certati cu igiena bucala.

Sunt oameni-ploite. Iar tu ti-ai uitat umbrela acasa.

Sunt oameni si oameni…