Educatia bunului simt

Copiii nostri nu ne datoreaza nimic.

Iar noi datoram copiilor nostri doar respect si un cadru de viata sigur. In rest, toate frumoasele idei despre educatie, cu care ne place sa ne alimentam pe parcursul vietii, nu sunt decat o adunatura de clisee, culese de prin carti, exact cum culegem cliseele legate de dragoste si relatii cu care sa ne amagim in fiecare zi, asa si nereusind sa intelegem nimic din ceea ce am trait.

Or, mai toti parintii se bat cu pumnul in piept ca isi iubesc progeniturile, ca sunt gata sa faca orice pentru acestia si ca copiii lor merita tot ce e mai bun, uitand esentialul – sa-i respecte ca pe niste personalitati adevarate. Deoarece dintr-un copil respectat din prima ora de viata, va creste un matur integru, care va avea suficienta incredere in sine ca sa poata trai asa cum isi doreste, fara sa astepte zestre sau mostenire de la parinti, de la care auzise candva ca el, copilul, merita tot ce e mai bun si ca ei sunt gata sa faca orice pentru el. El va creste fara frustrari, iar grija zilei de maine va fi o simpla provocare pe care el va sti cum s-o treaca, deoarece mama si tata i-au apreciat intotdeauna initiativele si au crezut in el, chiar si in zilele in care doamna invatatoare punea cate o cruce grasa in dreptul numelui lui.

Copilul, inainte de toate, are nevoie de grija si de siguranta. Pe copil nu poti sa-l hranesti cu declaratii de dragoste parentala, ca mai apoi sa-i dai un zdupac sau sa-l bruschezi intentionat, aplicand si in educatia ideea perversa precum ca „daca ma bate, inseamna ca ma iubeste”.

Copilul trebuie sa aiba exact atat cat isi poate permite familia lui. Iar parintii care isi ies din piele pentru a creste in casa un pui de nabab, nu ar trebui sa aiba niciun drept moral sa se planga mai tarziu ca au facut tot ce au putut, au dat tot ce e mai bun si acum, vezi doamne, s-au ales cu un monstru.

Daca viitorii parinti si-ar da la o parte frustrarile si ar incerca sa-si depaseasca complexele, in loc sa conceapa copii pentru a-i alimenta cu o parte din deseurile sufletului lor, am trai poate in cea mai minunata din lumile posibile. Dar, nimeni nu e fara de pacat si daca copilul deja este parte din viata noastra, ar fi o idee foarte buna sa incetam sa operam cu slogane de dragoste si jertfire de sine si sa incepem sa privim fiinta de-o schioapa ca pe un om in toata firea, sa-l respectam, iar in loc de sacrficii materiale sa depunem nitel efort pentru a-i deschide orizonturile si pentru a-i implanta in cap ideea ca totul e posibil si ca el poat face si fi orice isi doreste, pentru asta avand nevoie doar de sine.

Iar eu, ca produs al unui sistem educational handicapat, din casa pana la iesirea din universitate, nu pot decat sa incep sa ma educ, in timp ce-mi educ copilul.

Despre alegerea de a nu fi o mama „perfecta”

Eu am alaptat-o pe Ilinca pana la ai ei un an si jumate. Intr-o seara ea a decis ca nu mai are nevoie de laptele meu. Eu am fost oarecum ok cu aceasta decizie, desi pana acum imi lipseste senzatia placuta cand copilul se infige in sanul tau si nu te lasa pentru cateva minute. Eu alaptam peste tot. Nu aveam nicio problema sa ma asez pe o banca in parc sau la o terasa si sa-mi scot discret sanul din camasa pentru a-mi hrani copilul. Desi as mai fi alaptat, familia mea era de alta parere. Dar cui ii pasa? Mie nu. Am auzit fel de fel de aberatii cum ca mi se vor lasa sanii pana la buric, ca ma voi ingrasa sau ca voi slabi prea tare, ca copilul va deveni nu stiu cum si nu stiu ce. Eu am rezistat si mi-am continuat drumul, „cu tita in gura”, vorba ceea. Pana Ilinca nu a decis ca gata, e fata mare si independenta.

Dar cat de mult mi-ar fi placut aceasta ocupatie, cred ca nu as fi intins-o dupa 2 ani ai Ilincai. Si nu din cauza presiunii sociale, ci mai mult din motive pur egoiste. Dupa noua luni de sarcina, un an jumate de alaptat, si tot atatea nopti cu somn dozat, pentru mine devenise evident – conceptul de attachment parenting este din categoria science fiction-ului. Iar eu nu sunt pasionata de acest gen.

***

Ultima coperta a revistei „TIMES” a starnit un adevarat zumzait printre femeile de partea cealalta a Atlanticului si asta dupa ce Jamie Lynne Grumet, o mamica de 26 de ani din Los-Angeles, a pozat alaptandu-si fiul de aproape 4 ani. Reactiile sunt diverse si incep de la „Alaptam sau nu pana la asa o varsta inaintata a copilului?”, „E morala sa nu aceasta alegere?” si „Sa alaptezi pana la 6 ani e natural si sanatos!” pana la „Unde se opreste interactiune mamei cu copilul?” Americanii sunt atasati de acest debat inca de pe timpurile hippiotilor, acum insa, odata cu moda la tot ce ne apropie de pamant, natura si esenta noastra animala, spiritele s-au incins de-a binelea.

Sa va spun ce cred eu.

Copilul nu trebuie sa fie in centrul familiei. Si nici mama nu este o anexa a copilului. Si toate ideile, acum foarte la moda, precum ca mama trebuie sa apartina in intregime copilului, sa fie una cu el, sa-l poarte peste tot, sa se dedice in exclusivitate acestuia, sa nu-l lase pe seama rudelor sau a dadacelor nici macar pe cateva ore – imi par o exagerare. Si nu ma va convinge nimeni ca un copil crescut la sanul mamei pana la 4 ani, purtat in sling cam tot pana atunci, dormind alaturi de parinti mai des decat doar in zilele „de sarbatoare”, va creste un om independent si pregatit sa infrunte unele adversitati ale vietii. Care neapart vor aparea.

Copilul se creste impreuna cu tot satul. Sau cu tribul, comunitatea, cooperativa sau, daca va place, cu colhozul. El are nevoie de diversitate, de fete diferite, de voci care nu se aseamana, cu atitudini si cerinte deosebite de cele ale parintilor. Eu am vazut suficiente cazuri de copii care traiesc in simbioza cu mamele lor si vreau sa va spun ca aceasta este o priveliste trista.

Si apoi, in cazul in care esti mama singura si nu-ti poti permite sa te dedici non-stop puiului tau, ce faci? Culpabilizezi toata viata? Te transformi in sclava copilului, pentru a compensa faptul ca nu poti fi mama perfecta care il poarta toata ziua lipit de san si ii face branza de casa?

Dar cum ramane cu femeile care sunt cu tatal copilului alaturi, respectiv cu un venit asigurat, dar aleg sa nu stea acasa mai mult de 6 luni? Cu ele ce facem? Le condamnam la moarte prin bataia cu pietre in vazul lumii?

Adevarul este ca ce n-ai face, oriucm nu vei fi mama ideala. Nici in ochii lumii si nici in ochii tai. Daca alaptezi putin – esti o mama rea, daca alaptezi mult – esti o ticnita, daca iesi la lucru dupa primele luni ale copilului – esti o nesimtita, daca stai acasa 3 ani – esti o closca sau o ratata.

Printre prietenele mele sunt femei care au ales sa stea acasa, onest, 3 ani de concediu de maternitate, sunt si femei care au iesit la lucru dupa primele 4 luni ale copilului, altele sunt implicate intr-o activitate part-time, impartindu-si timpul intre copil si viata sociala. Fiecare si-a facut alegerea sa, in dependenta de posibilitati si temperament. Si asta imi pare cea mai sanatoasa atitudine.

PS: Blogul mamicii de pe coperta este imposibil de accesat, serverul nu a rezistat celebritatii.

PPS: va recomand sa cititi la tema: Mother Madness

Incetati sa culpabilizati II

Madame Charpentier si copiii  (Pierre- Auguste Renoir1878)

Madame Charpentier si copiii (Pierre- Auguste Renoir 1878)

Cu cativa ani in urma, cand Ilinca abia incepea sa vorbeasca, ma preocupa foarte mult problema educatiei. Nu stiam ce stil sa adopt, nu stiam daca trebuie sa fiu autoritara, asa cum sunt majoritatea parintilor si buneilor la noi sau permisiva, asa cum vazusem ca sunt o buna parte din parintii din Europa de Vest. Pentru a iesi din acest impas, am inceput sa caut articole si interviuri cu cei mai renumiti psihiatri francezi (ei imi erau mai accesibili) si, din abundenta de timp liber, am inceput sa-i traduc.

Incepand cu 1960 ascundem varguta. Nu mai exista o seminta rea, exista doar copii care nu au fost iubiti indeajuns. « Dialog » devine cuvantul cheie. Greseala generatiei `68 nu a fost oare refuzul conflictului, ideea precum ca e posibil sa cresti copii fara a intra in conflict  cu ei? Faptul ca parintii nu mai indrazneau sa spuna « nu » …

B.C. : Daca inaintea razboiului (II RM) ne feream de debordarile afective (atentie, se spunea, il veti allinta !) prim anii `50 putem vedea dezvoltarea unei scoli psy ce asociaza ideea de autoritate nazismului. Acest curent a culminat in preajma 1968 cu diverse teorii- si aici ma gandesc la Herbert Marcuse sau la redescoperirea lui Wilhelm Reich– facand apologia dorintei si explicand ca orice autoritate este generatoare de frustrari, deci de violenta. Am observat insa contrariul : dorinta nestructurata de interdictie este o forma de violenta. Conflictul, daca este stapanit, are o functie structuranta, ca si interdictia. Cu o conditie insa – sa nu duca la amputarea personalitatii.

Am ramas frapat cand am constatat ca asistam astazi la revenirea internatelor. Si, din ce in ce mai des, adolescentii sunt cei care le reclama. Deoarece internatul ii ajuta sa lupte impotriva angoasei incestuale- nu vorbesc aici de act, ci de prea marea apropiere afectiva cu mama-tata. Aceasta este familia fuzionala : eu ma simt atat de bine cu mama si tata, incat nu am forte sa ma dezlipesc de ei ; mi-e frica de societate, acolo unde sunt relatii conflictuale, de rivalitate, unde trebuie sa te bati. Sunt bine cu mama-tata, dar, in acelasi timp, ii detest, deoarece ei nu mi-au dat forta sa ii parasesc. Internatul serveste in acest caz ca structura intermediara, permitind copiilor sa lupte impotriva acestei proximitati angoasante, ajutandu-i sa paraseasca in mod progresiv parintii, pregatindui astfel la autonomia sociala. Pe timpuri, strada juca acest rol. Banda de prieteni era acea care te punea in contact cu alti oameni, cu alte culturi, cu alte medii sociale. Dar in societatea atomizata de azi, puterea socializatoarea a strazii, a cartierului sau a satului, are tendinta sa se piarda.

Astazi balanta se inclina in alt sens. Facem procesul lui 1968 si psihologii sunt primii care spun : Atentie, am lipsit de legitimitate vorba adultului, acum e timpul sa reabilitam legea, autoritatea. De ce ?

B.C. : Asistam acum la revenirea legii. Am vazut o generatie crescuta conform principiilor lui W.Reich sau a faimosului Dr. Spock (care a recunoscut la finele vietii ca a exagerat in privinta satisfacerii tuturor cerintelor copilului). Toate acestea au dus la crearea unor catastrofe comportamentale. Eu vad deseori in terapii copii ai caror parinti sunt prea buni. Fraza lor tipica este : parintilor mei nu le pasa deloc de mine, puteam face orice as fi vrut. Aceasta demonstreaza ca ideologia libertatii a fost traita de acesti copii ca un semn de lipsa de afectivitate. Absenta interdictiei creaza o ambiguitate ce angoaseaza teribil. In acelasi timp, interdictia are ca functie structurarea afectivitatii. Deoarece te iubesc,  iti spun : tu poti face asta, tu nu poti face asta.

Am ajuns sa resmtim chiar, la unii dintre confratii Dvs., un fel de nostalgie dupa timpurile cand tatal facea legea in casa…

B.C.: Descalificarea tatilor este o realitate. Femeile au ajuns sa aiba atata putere afectiva si sociala, incat unele grupuri psy, revin la vocabularul lacanian, resuscitand astfel « legea tatalui ». Eu nu cred, insa, ca ar fi posibil si dezirabil de revenit la tatal arhaic. Autoritatea, legea, nu mai trebuie sa fie sexuate. Barbatii au dreptul sa fie afectuosi si femeile au dreptul sa enunte legea.

Tatal napoleonian avea o autoritate zisa naturala, deoarece ea ii era atribuita de contextul tehnic si sociologic. Pana in anii 1950, muschii barbatului erau aceia care furnizau energia necesara functionarii societatii. Cand nivelul tehnologic e slab, energia sociala este produsa de forta fizica; in schimbul suferintei lor fizice, barbatilor li se atribuie o autoritate simbolica puternica. Cand eram copil, un barbat de marimi impunatoare era considerat, el oferea siguranta, el era cel care putea ridica un car rasturnat. Tatii erau eroii familiei, femeile fiindu-le servile in mod absolut. Doua generatii mai tarziu forta fizica nu mai este actuala. Forta musculara nu mai este o valoare, decat in rugby, box, in spectacolul sportiv, in general. Tehnologiile, precum chimia, informatica, etc. sunt cele care modeleaza astazi mediul nostru social. In acesata ecologie artificiala, femeile sunt tot atat de competente cat barbatii. Cand feministele au asasinat « tatal napoleonian », in anii `70, ele i-au smuls  puterea pe care el o detinea  deja prin uzurpare. In acel moment nu am stiut sa reimpartim autoritatea. Mamele au demolat autoritatea tatilor, fara a imparti din influenta ce permite autoritatea. Si aici, repet, barbatul poate fi autoritar numai daca i s-a permis permis. In mod contrar acesta este un tiran. Trebuie ca femeia si societatea sa spuna : acesta este tatal tau, el are dreptul sa dicteze legea. Si apoi trebuie de adaugat neaparat : mama ta are de asemenea dreptul sa dicteze legea.

Trebuie oare sa invinuim familiile reconstituite ?

B.C. : Nu avem dreptate atunci cand opozam familia reconstituita familiei traditionale. Pana la descoperirea profilaxiei nasterii, femeile mureau tinere- in sec.XIX ele traiau in mediu pana la 36 de ani- si barbatii lor se recasatoreau. Inainte de I Razboi Mondial, doar 1 copil din 2 era crescut de ambii parinti biologici. Razboiul a lasat 12 milioane de orfani. Modelul mama-tata-dadaca-copilul nu rezistat decat cateva generatii. Inainte familiile se reconstituiau din motive de moarte sau boala, astazi din motive de satisfactie personala.

Traducere si adaptare: alobebe