ultima toamna

Credit foto: Matt Banks

Toamna de anul asta e atat de frumoasa, ca si toamna trecuta (de fapt), incat nu vrei sa-ti imaginezi ca pentru unii asta a fost ultima toamna traita, respirata, privita.

***

Imi sunam cu cateva zile in urma o prietena care mi-a raspuns, ca de obicei, trist. De data aceasta, insa, tristetea ei era de alta natura. Murise cineva apropiat. Era cu atat mai trist si mai absurd, cu cat povestea e a unor tineri de 16 ani. Doi indragostiti, care s-au asfixiat in masina, care era parcata in garajul familiei.

Cand aud asa istorii, primul lucru care imi vine in gand este intrebarea in care pansionat/manastire/internat sa-mi ascund fata sa nu i se intample nimic. Stiu ca nimeni nu e asigurat de dragoste, accidente, incendii sau chiar asfixiere cu mancare. Dar, cum sa-ti aperi copilul de toate aceste posibilitati de trecere in nefiinta, care, ca orice moarte survenita mai devreme de varsta de 93 de ani,  pare absurda?

De multe ori imi dau seama ca nu-i pot promite copilului meu nici ceea pentru ce l-am adus pe aceasta lume. Uneori cred ca  educatia restrictiva ar fi o solutie. Stabilirea unor reguli fixe si orare rigide, pe care copilul este obligat sa le respecte. Asa, cel putin, voi sti unde este, cu cine, ce face si la ce ora se intoarce acasa. Dar cine imi poate garanta ca nu-i va cadea dulapul de la scoala in cap sau ca nu vor fi scurgeri de gaz in acel pansionat/manastire/internat in care ea va fi super protejata?

***

Cat am fost insarcinata am trait cu o frica care nu ma lasa sa ma bucur pe deplin de aceasta stare (care, cica, trebuie sa fie armonioasa). Frica pentru viata pe care urma sa i-o dau copilului meu. Caci atunci cand dai viata, dai si moarte.

adevarul gol-golut(s)

Copiii chiar spun adevarul. Aseara m-am convins de asta definitiv. Adevarul pe care l-am auzit, spus intr-o maniera degajata si simpla, asa, de fapt, cum sunt pronuntate toate adevarurile, mergand pe drum, m-a facut sa rad cu pofta (nu vreau sa adaog ca m-a pus pe ganduri)
Cei mici ajung la o varsta, pe la 5-6 ani, cand pun multe intrebari despre viata, batrinete si moarte. Tin minte ca si eu am trait o dupa-amiaza de plans, cad aveam 5 ani, atunci cand am constientizat ca buneiii mei vor muri intr-o buna zi. M-am linistit numai in momentul in care fratele meu, exasperat de atitea bocete, fara motiv aparent, mi-a spus sa incetez sa plang deoarece lacrimile sunt de fapt “pipi.
Pai iata, aseara Ilinca, in drum spre casa, a inceput iar sa se lamenteze  ca nu vrea ca eu sa imbtartinesc si sa mor. Apoi a spus ca taticul ei va muri inaintea mea, deoarece e  mai mare cu cativa ani. La care eu i-am raspuns ca nimeni nu stie cand va muri si ca nu intotdeauna cei mai in varsta mor primii.  Aici, fata mea a izbucnit intr-un ras de bucurie, din celea care iti incordeaza atat de tare maxilarele incat nu te poti opri sa te gandesti cat de frumoasa si luminoasa este viata. Am ramas putin contrariata. Fata mea se bucura ca  eu as putea muri inaintea tatalui ei si ca ea ar putea ramane doar cu el. M-am oprit si,  neputandu-mi stapani zambetul, am intrebat-o de ce se bucura asa de tare de eventuala mea moarte prematura la care ea a stiut sa raspunda foarte corect (deci copiii nu sunt doar onesti, dar si smecheri) ca se bucura de faptul ca nu va ramane singura si ca va avea macar un parinte in viata care o va igriji.
Iata asa. Creste copii.