Casa pustie

Sunt zile cand vreau sa ma trezesc intr-o camera goala, cu pereti albi si geamuri neacoperite. Sa cobor din pat respirand aerul pur al unui loc nealterat de mobila, covoare, obiecte si amintiri. Capul sa fie tot atat de gol de ganduri ca si peretele din fata. Eu as scoate si oglinda pentru a-mi putea imagina in voie ca sunt o blonda de 21 de ani, cu ochi mari albastri si o gura ce ar valora mai mult decat posteriorul lui Jennifer Lopez.

***

Incerc zi de zi sa scot cate ceva din apartament. Sunt, insa, constienta ca nu voi ajunge la mari performante. Nu in aceasta casa. Si apoi, am observat ca cu cat scot mai mult, cu atat mai multe apar la suprafata. Ma intreb unde pot sa incapa atat de multe obiecte? De parca spatiul ar fi elastic si s-ar dilata in masura umplerii lui. Sunt si zile cand imi reprosez ca m-am lansat in aceasta aventura, fara a-i putea intrezari finalul luminos. Casa e plina de cutii, de teancuri de reviste, carti si cliduri de haine. Pe de o parte le-as arunca pe toate, pe de alta, la fiecare obiect ma opresc, ma gandesc, iar uneori sa intampla sa il pun la loc. Promitand ca voi reveni asupra lui.

***

Nina Yau, o fata care tare imi place, s-a lansat deja in aventura vietii ei. Cu un rucsac ce contine doar 50 de obiecte. Toata averea ei. O invidiez atat de mult! Si eu as putea asa, sunt sigura. Iar pentru cei interesati de ce ar fi in stare – jucati jocul propus de ea.

***

De  foarte tanara am tanjit dupa spatii goale, luminoase, linistite. O socam pe mama cand spuneam ca vreau un apartament cu un living in care sa fie doar o canapea si o lampa. Sahara si Antarctica sunt destinatiile mele de vis. Sunt in stare sa privesc ore in sir marea. Si daca sunt insule la orizont, le ascund cu palma.

Cat e de straniu totusi sa realizezi cat de diferit este spatiul ce te inconjoara in realitate, de cel pe care il porti in tine.

foto: bonnie tsang